Armenia este o țară care a suferit „corecturile teritoriale” făcute de Stalin pentru a obține anumite avantaje în relațiile imperiului bolșevic Rus cu Turcia. Nagorno-Karabah, o enclavă din teritoriul actual al vecinului Azerbaidjan a devenit nu doar o problemă a relațiilor tensionate dintre cele două țări ci și una a relațiilor care se strică între România și Armenia.
Președinția a fost relativ deschisă dând o serie de comunicate cu privire la vizita lui Băsescu în zonă, comunicate ce nu reflectă în întregime cele declarate și surprinse de presă. Dacă în comunicatul oficial tonul este ponderat, în paralel au fost reținute de presă și luări de poziție care confirmă o anume poziție a lui Băsescu și a celor apropiați lui față de Armenia și Azerbaidjan, o mai mare apropiere a acestora de pungulița cu arginți a potentaților azeri. Armenia a reacționat, normal, imediat. La fel, avem o reacție și a unei părți a comunității armene din România, prin Varujan Vosganian, către blogul căruia mă îndrept pentru a-i vedea poziția.
Personal consider că Traian Băsescu ar fi trebuit să se abțină de la a adăuga problema Nagorno-Karabah în discursul său. Există o poziție oficială a organismelor internaționale suprastatale din care România face parte, organisme care nu au o poziție categorică în privința acestei enclave. Pentru că la nivel internațional se cunoaște modul în care URSS sub conducerea lui Stalin a tranșat teritoriile statelor ocupate. România este, la rândul ei, una dintre victimele stalinismului, Basarabia fiind luată printr-un ultimatun și împărțită apoi de bolșevici între RSS Moldova și Ucraina. Astfel că azi suntem în fața unei anomalii teritoriale care face din Ucraina un agresor față de România prin „semnalele” politice și diplomatice pe care le emite cu privire la „pretențiile teritoriale ale României față de Ucraina”, semnale amplificate de Rusia, prin declarația unui oficial militar rus potrivit căreia flota rusă din Marea Neagră are misiunea de a apăra Ucraina de agresiunile României !
Adaug încă o mare gafă de politică externă la catastiful băsescian. Sunt convins că oficialii armeni au suficientă înțelepciune să observe că vorbele lui Băsescu nu sunt și vorbele poporului român. Băsescu nu știe pentru că nu are suficientă carte însă noi, ceilalți, știm despre armenii care ne-au fost domni, învățători, comandanți militari, artiști și oameni de cultură, oameni față de care avem admirație și prețuire. Și mai știm că Armenia, așa ciuntită cum este acum, este țara lor mamă.
Nu închei mai înainte de a atrage atenția asupra ciudățeniilor teritoriale actuale dintre cele două state, ciudățenii care confirmă abuzurile bolșevicilor sub conducerea lui Stalin și menținute până azi. Armenia are ca vecin în vest un teritoriu autonom azer, țara fiind ca o pană în trunchiul teritorial al Azerbaidjanului. Iar situația este tare ciudată.
Am comentat destul de mult la prima postare a lui Varjuan Vosganian pe aceasta tema. Nu as vrea sa repet aici tot ce am spus acolo dar totusi m-ar interesa o parere avand in vedere subiectul similar. Caci acolo n-am primit decat sferturi de raspuns si ocolirea fondului. Poate inteleg eu gresit relatiile internationale.
RăspundețiȘtergereAdrian,
RăspundețiȘtergereAm citit comentariile la prima postare a lui Vosganian. Sunt întrebări corecte, de la toți cei care le-au pus. După părerea mea.
Cu referire la starea actuală a teritoriilor rezultate după destrămarea URSS eu am câteva îndoieli asupra modului în care statele ce și-au declarat independența au profitat de frontierele impuse. Pentru că acolo sunt frontiere impuse de un stat dominant statelor dominate. Nu vorbim despre state independente până la 1992. De aceea nu se poate compara situația din România, fosta Iugoslavie sau altă țară cu situația țărilor din fostul spațiu sovietic.
Iau exemplul Ucrainei. Declarându-și independența față de URSS, Ucraina a declarat că se consideră succesoare a teritoriilor ce rusești ce i-au fost date în perioada în care a făcut parte din URSS ca stat federal autonom. În același timp, s-a declarat și succesoarea de drept a documentelor internaționale prin care URSS și-a spoliat vecinii de teritorii repugnând acele documente care i-ar fi fost nefavorabile. De aici și relațiile tensionate cu România.
În cazul Ucrainei față de România situația este totuși diferită față de situația dintre statele care au fost membre ale URSS. Practic, prin declararea independenței acestora s-a profitat pentru a păstra teritoriile ce le-au fost date de Moscova în dauna altora. Este cazul dintre Armenia și Azerbaidjan. Pe considerentele expuse de forumistul @dracu ar trebui ca Federația Rusă să le ceară teritoriile inapoi !
Noi doi putem discuta subiectul dacă îmi ceri, concret, ce anume vrei să afli de la mine.
da, ma intrebam asupra temeiului juridic in baza caruia Armenia s-ar da cu trupele prin teritoriul azer. daca azi avem un tratat cu Ucraina inseamna ca nu prea avem ce face. asta inseamna cumva ca pana inainte de 1997 am ratat posibilitatea de a parasuta niste trupe in Insula Serpilor? asta era intrebarea mea de baza, cum poti sa justifici contestarea frontierelor in ziua de azi. alte tari, chiar in Europa, au convenit fara conflicte ca "sunt de acord ca nu sunt de acord" privind jurisdictia unui teritoriu. Atat timp cat independenta unor state a fost recunoscuta chiar si de Rusia, nu vad cum rusii ar mai putea acum sa ceara acele terotorii inapoi.
RăspundețiȘtergereAdrian,
RăspundețiȘtergereRecunoașterea independenței unui stat este una iar limitele teritoriului statului este altceva. La recunoașterea independenței se confirmă existența unei administrații de stat, pe un teritoriu (care se poate modifica), ca subiect de drept internațional. Frontierele se stabilesc după aceea intre statul nou născut și statele vecine. În mod clar, între Armenia și Azerbaidjan nu există un tratat privind traseul frontierelor. Iar faptul că între cele două state a avut loc un război pentru stabilirea frontierelor confirmă neînțelegerile dintre cele două state. Armistițiul la care au ajuns, sub presiunea internațională, este o șansă pentru dialog în vederea stingerii conflictului. Armistițiul nu impune și retragerea trupelor statului care a ales să își rezolve diferendul pe calea armelor. Practic, acum, între cele două state, ar trebui să se desfășoare negocieri privind teritoriul.
Având în vedere că ambele au apărut ca urmare a destrămării URSS, se cuvenea ca ambele să accepte ca între ele să se refacă frontierele istorice de la momentul încorporării lor în imperiul rus. De la începutul anilor 1900.
Ambele state au adoptat o poziție de forță, specifică diplomației ruse. La fel acționează Ucraina în relațiile cu noi. Este o poziție din care poți câștiga dacă ai resurse. Dacă nu, pierzi.
Noi am comis o greșeală diplomatică în 1992. Am recunoscut statul independent Ucraina fără a face precizări cu privire la revenirea la situația de dinainte de 1940 cu privire la teritoriu. Astfel că azi suntem în fața consecințelor propriilor noastre greșeli. Iar atunci când vorbim de insula Șerpilor trebuie să nuanțăm puțin. Insula nu a fost teritoriu ucrainean niciodată. Pe timpul URSS insula a fost în componența Rusiei ! Practic, Ucraina nu a putut fi succesoare a teritoriului insulei însă a găsit în România idioții care să i-o dea, prin Acordul conex la Tratatul politic ! Adrian Severin este cel care a semnat acest acord încheiat în forma unui schimb de scrisori.
Sunt de acord că soluția militară nu este cea mai bună, dar nu sunt de acord ca statele să fie forțate să renunțe la teritoriile și populațiile ce le-au aparținut pentru că nu știu care alt stat are niște idei. Rusia are tot interesul ca situația să rămână încordată, în speranța că este puterea cea mai apropiată de zona de conflict și că poate interveni ori de câte ori are interesul pentru a-și „proteja” interesele. Iar SUA și o mare parte dintre statele europene nu au nici un interes în a se ajunge la realitatea istorică.
Pai d'aia si mentionam insula caci situatia era destul de clara si ambigua in acelasi timp. Dar se pare ca am ramas cu niste talentati la Ministerul de Externe de cand l-au impuscat pe cizmar. Iata ca, needucat cum era, impuscatul tinuse mai bine politica externa. Spre deosebire de marinar, cred ca asta ar fi fost mai bine in stare sa se bage intre armeni si azeri si sa-i puna la negocieri asa cum facuse cu arabii si israelienii in urma cu decenii ...
RăspundețiȘtergereNu stiu la cine e dreptatea, eu doar vedeam ca exista inca un conflict si orice conflict mai baga un banut in plus in costul petrolului respectiv mai scoate un banut de la noi. Si ma intrebam ce ne-am face daca s-ar gandi China mai tare ca Taiwanul e componenta sa. Si cat de tare ar sari lumea in sus daca s-ar gandi unii sa zica mai apasat ca Tibetul e o tara (precum a fost cazul in Kosovo) ...
Adrian,
RăspundețiȘtergereOameni capabili la Externe sunt. Ei însă fac doar analizele de situație, având la bază cunoștințe profunde despre fiecare stat cu care intrăm în contact, mai ales sub aspectul tipului de politică externă practicat, resursele pe care se sprijină statul respectiv, orientarea politică a a guvernanților, consecvența sau lipsa acesteia în tratarea de către aceste state a dreptului internațional etc. Când eram în activitate se apela, de către MAE, la pensionarii instituției care și-au desfășurat activitatea în domeniul de interes la un moment dat. Pentru relațiile cu Ucraina, eram pe timpul negocierilor tratatului de frontieră, o documentare corectă s-a realizat prin implicarea unor pensionari specialiști în spațiul sovietic !
Problema a fost de natură politică. În 1997 la putere era Convenția iar la MAE era ministru de la PD ! Petre Roman era președintele partidului, Adrian Severin era ministru de externe. Agitația generată de dorința puterii de a intra în NATO a făcut ca unele decizii politice să fie dăunătoare României, pe termen lung. Este mult de comentat pe subiect, de aceea spun că noi am greșit atunci datorită amatorismului și prostiei pe care au manifestat-o guvernanții.
Conflictele militare fac parte din normalul politicilor externe. Nu am ce face. Trebuie să o spun pentru că așa este. Tratarea relațiilor externe cu emotivitate este o eroare pe care o plătești scump la un moment dat. Iar politica externă costă, este un „lux” de care nu te poți lipsi dacă vrei să exiști ca stat independent și suveran.
Chinezii au o vorbă, veche, tare veche: „am timp 1000 de ani”. Am citi-o într-un „roman” cu o vechime de peste 1000 de ani. Este vorba care confirmă modul în care chinezii fac politică. Adună cantitativ și obțin o calitate. Taiwan-ul este parte a Chinei. Așa spun chinezii și nu renunță la concept. Faptul că Taiwan-ul se va încorpora teritorial Chinei peste 1 un sa 100 de ani nu este o problemă. Între timp, chinezii au ca obiectiv să devină cea mai mare putere economică a lumii, una dintre marile puteri militare iar noua poziție le va permite, de va fi nevoie, o intervenție directă în Taiwan, celelalte puteri ale lumii, în frunte cu SUA, vor critica de pe margine însă nu vor îndrăzni să intervină. De fapt, se observă o atitudine din ce în ce mai rezervată a SUA față de acțiunile Chinei. SUA se tem. Au și de ce. Fără China, economia SUA se micșorează enorm iar economiile altor state occidentale vor suferi severe corecții negative. China, nu peste mult timp, va dicta în politica externă a lumii. Asta este.