Chinurile ICR-iștilor

Institutul Cultural Român, constituit din dragoste de comunism, când totul pleca de la voința de stat (a conducătorilor zilei), de la apa caldă la poezia de calitate, de la brânza de vaci planificată cu cincinalul la proza, teatrul și reprezentația artistică, a fost luat de sub „înaltul patronaj” al primului incompetent al țării (evident, Traian Băsescu) și dus sub autoritatea Senatului României. A fost luat de la politicianismul băsescian și dus la una din Camerele Parlamentului care reprezintă, că vrem sau nu, poporul român. Jale mare. Au luat foc sinecuriștii.

La Lilick sunt detaliile de bază ale mișcării. Pe rețelele de socializare se discută aprins.

De pe fb am găsit această trimitere la subiect. Sărmanul ICR între zgomotul și furia proletară. Ceva pute. Dar pute rău de tot. Se pleacă de la acuza sinistră că demersul a fost politic. Eu trag concluzia că demersul a fost prost făcut. Nu trebuia trecut la Senat, trebuia desființat. Pentru că ICR este un produs al gândirii comuniste, al gândirii totalitariste, este o instituție creată pentru a răsplăti pe cei care laudă conducătorii. Este un bugetofag. Printre puținele instituții care consumă fără să producă. Este printre instituțiile care deformează ideea de cultură și valoare a culturii.

Cultura unui popor nu stă în creația intelectuală a unui individ sau a unui grup de indivizi, aleși pe sprânceană de un colectiv de persoane care s-au autodeclarat oameni de cultură reprezentativi pentru țară. Iar când în demersul lor indivizii în cauză acționează de pe poziția de funcționari ai statului sau stipendiați ai statului, demersul lor este cu atât mai penibil și nociv. Iar banii mei de contribuabil se duc aiurea. ICR a promovat „valori” despre care nu prea a auzit masa largă a populației. Le-a promovat, le-a tradus în limbi străine, le-a prezentat în cadrul evenimentelor din străinătate în care România era parte. Imaginea străinilor despre cultura română a fost profund deformată, rezultând, din câte am citit, că noi, românii, suntem de fapt creatori și consumatori de „artă kitsch”. Că suntem ca maimuțele, copiind de la alții sau încercând să imităm cu ardoare pe alții. Este o crimă. Pentru această crimă ar fi trebuit ca acum ICR să fie desființat. A fost prost gândit la înființare, este prost gândit la păstrare.

Normal că incompetenții și superficialii care se doresc oameni de cultură, plătiți de la stat sau promovați de stat au sărit în aer de supărare. Li se ia „vaca cu lapte”. Dulcele lapte al patriei. Dar nu li se ia complet. Practic vor fi înlocuiți unii cu alții. Cei care pleacă sunt supărați pe cei care vin, mai ales pe cei care i-au înlocuit.

ICR trebuie desființat. Este o problemă de igienă culturală a unei întregi țări. Cultura românilor se vinde mai bine acolo unde ea este reală, este prezentă, este respectată. Străinii care nu au orbul găinilor văd și apreciază cultura care se evidențiază în comunitățile de români. În sate, în teatrele din orașe (și acolo sunt excese însă actorii români sunt chiar de excepție), în anticariate. Trebuie să lăsăm pe creatori să învingă prin propriile forțe. Ai valoare, ești căutat, ești vândut, ești tradus și răspândit, ești dorit de cei care te-au văzut sau te-au ascultat, fie din propria țară fie din străinătate.

Este stupid să vorbești despre cultura română cu reprezentanți care nu mai trăiesc în România, nu mai crează în România, nu mai gândesc la România. Cu oameni care nu mai au rădăcina culturii române, oameni care își desconsideră propria origine, oameni care nu știu mare lucru despre cântecul și jocul românesc, despre arta grafică populară, despre port și obiceiuri.

ICR a promovat, vorba vine, „oameni de cultură” care s-au priceput să ridice osanale „conducătorului iubit”. Premiul Nobel cere pupincurism băsescian, potrivit normelor ICR.

ICR a fost și este o mare eroare a istoriei și a unui act de guvernare. Singura îndreptare a situației impune desființarea ICR. Să scădem pierderile cauzate de funcționarea acestei instituții ca fiind cheltuieli voluptorii nereușite și să eliminăm această gaură neagră a bugetului național.