Băsescu își termină mandatul. Ce punem în loc ?

După o pauză de meditație în fața mării agitată de vânt și sub biciuirea razelor de soare revin la blog. Revin la „obligația” cetățenească de a mă exprima asupra treburilor „cetății”, având ca obiectiv imediat alegerile prezidențiale.

Traian Băsescu este la final de mandat. Cu două suspendări la activ pentru comportament neconstituțional în funcția de Președinte al României, Traian Băsescu completează pata neagră, alături de Ion Iliescu, în istoria post-decembristă a României, a trecerii de la statul de „drepți” la statul de drept. Fiecare dintre ei, în stil propriu însă având o bază ideologică comună, a condus România încercând să impună concetățenilor propria idee despre stat, despre societate, despre „treburile statului”. Nici unul dintre ei nu a condus România pe „drumul drept”, pe drumul jalonat de experiențele pozitive sau nefericite ale altor state care, la rândul lor, au avut de suportat tirania sovietică și mai apoi tirania propriilor lor concetățeni „sovietizați” ajunși la vârful puterii. Chiar dacă România nu a beneficiat de același sprijin din partea celorlalte state din vestul Europei, membre sau asociate la Uniunea Europeană sau al SUA, avea totuși la îndemână experiența Poloniei, a Sloveniei, a Ungariei, a Cehiei. Nici Iliescu - care își dorea o tranziție către societatea socialistă „europeană”, dominată de Suedia, Franța sau Germania -, cu pași mici pentru a permite eșaloanelor II, III și IV ale PCR să se adapteze noilor condiții prin urmașii lor („colegii” de generație a lui Iliescu fiind imposibil de „educat”) și nici Băsescu - care și-a dorit o societate „capitalistă” condusă și dirijată de stat, un stat „militarizat” - nu au ales calea unei transformări naturale a țării, au forțat nota într-o parte sau alta astfel încât ne aflăm, acum, într-o stare de început din punctul de vedere al statului democratic. După 25 de ani de la eliminarea regimului comunist și asasinarea soților Ceaușescu.

Mâine, la alegerile prezidențiale, avem de ales. Alegem între reprezentantul socialismului, urmașul lui Ion Iliescu și reprezentantul capitalismului, un prezumat urmaș al politicienilor liberali de la înființarea statului unitar român sub forma Regatului României și până la dispariția lui sub șenila sovietică. Avem de ales între Victor Viorel Ponta care a declarat zilele trecute că are o mare apreciere față de modul în care Partidul Comunist Chinez a condus țara pe calea socialismului (?!) și Klaus Iohannis, un etnic german însă reprezentant al liberalismului român, atât cât s-a putut el coagula de la 1990 încoace.

Nu doresc să îl iau în considerare pe Călin Popescu Tăriceanu care a ales să fie reprezentantul unei ficțiuni politice ce promovează un fel de social-liberalism alături de partidul lui Dan Voiculescu care este, la rându lui, o ficțiune „conservatoare”. Călin Popescu Tăriceanu are doar rolul alergătorului fals, cu misiunea de a înșela alegătorii care își doresc capitalism prin liberalism. Deși curentul politic promovat de Tăriceanu este pomenit de politologi, este totuși o struțo-cămilă. Liberalismul nu neagă necesitatea sprijinirii de către stat a cetățenilor defavorizați, recunoaște apariția acestora însă metodele liberale caută să îi readucă în prim-planul vieții publice, să îi facă să redevină activi social nu să îi „captureze” în marea masă a asistaților sociali, așa cum procedează socialismul.

Nu le iau în considerare pe Elena Udrea și Monica Macovei. Amândouă sunt copărtașe la „stilul” de conducere al lui Băsescu. Mai mult, amândouă au un discurs public absolut aiuritor. Monica Macovei se limitează sau se duce fără să își dea seama doar în sfera juridicului, are drept stindard mai vechea „flamură” a luptei anticorupție a lui Băsescu (o mare greșeală strategică a unui candidat la președinție), luptă ce nu are legătură cu funcția de Președinte al României. Juridicul și lupta anticorupție sunt teme exclusiv politice la nivelul Parlamentului și al Justiției, sunt teme ale societății civile.

Elena Udrea bate câmpii. O sumară analiză a temelor abordate de ea ne arată că individa este mai degrabă „o precupeață” care are pretenția că se pricepe la toate și că știe ea cum să le rezolve. Este un candidat fals. Nici măcar nu poate fi numit politician.

Ioan Ghișe este un alt candidat fals. Nu are o viziune clară cu privire la rolul și locul Președintelui țării în societate. Discursul lui „anti-Băsescu” este lămuritor. Dacă nu ar fi atât de anti-băsist poate că mintea lui ar scoate ceva util (este un timp inteligent) însă este complet pe dinafară.

Chiar dacă sunt republican, accept că MS Mihai I a definit cel mai bine rolul „șefului statului”. Un Președinte de țară trebuie să fie în poziția unui „rege”. Pentru că acea poziție, de „șef de stat”, a fost definită istoric ca urmare a dezvoltării societății. Descentralizarea puterii monarhice a dus la monarhia constituțională. Regele sau „șeful statului” rămâne conducătorul Armatei - nu este o funcție onorifică, cel ce ocupă această funcție poartă o tradiție de mii de ani, se pregătește pentru ea -, este cel care „adună” puterile statului pentru a face țara puternică. Apărarea țării este liantul tuturor celorlalte realizări: economie dezvoltată și modernă, justiție independentă, știință dezvoltată și învățământ orientat către dezvoltare, sănătate, asistență socială orientată către valorificarea potențialului uman și nu către renunțarea la oameni etc. Politic, șeful statului nu este al unui partid, nu poate fi reprezentat de un partid, nu poate permite unui partid să vorbească în numele lui. El este deasupra partidelor, este deasupra instituțiilor de putere ale statului, el le coordonează, le dă obiectivele strategice de dezvoltare sau, atunci când situația impune, direcțiile de acțiune pentru a permite reorganizarea statului pentru eliminarea acelor disfuncții care l-au afectat.

Nici un Președinte al României nu a îndeplinit acest rol până acum. Deși, trebuie să recunosc acest lucru, actuala Constituție despre un astfel de șef de stat face vorbire.

Nu pot alege socialismul. Mi-au ajuns cei aproape 40 de ani de socialism în care am trăit. Siniștri ani. Sunt sătul de cei 25 de ani de „nechezol capitalist”. De socialiști (pun la grămadă aici PSD, UNPR, PC, PLR și ce o mai fi pe acolo) nu vreau să aud. De băsiști (pun aici PMP, PNȚCD, NR etc.) nici atât. Singura variantă acceptabilă (alta nu există !) este Klaus Iohannis și Marele PNL.

Mai este o problemă. M-am referit la ea cu mult timp în urmă. Cine sunt cei dispuși să facă politică ? Nu sunt mulți. Sunt adunați în partidele existente. Noii politicieni vin doar rândul tinerilor, cei care în 1990 erau copii sau nu se născuseră încă. Plaja membrilor de partid este limitată. Mă refer la cei care au căpătat ceva experiență, care știu să activeze politic. În aceste condiții, fuziunea dintre PNL și PDL este un lucru bun. Sunt aduși împreună oameni care au făcut politici, de pe poziții adverse de multe ori, oameni care au mai multe în comun decât diferențe. Nu pot continua să „critic” pe Blaga, Falcă, Andreea Paul, MRU etc. în situația în care la PNL am avut un Tăriceanu, Ghișe, Daniel Barbu, Chițoiu, Gerea, Silaghi, Stroe etc. Cei din PDL au venit alături de noi pe când ceilalți, liberali firoscoși, au trecut de partea lui Ponta și a PSD. Este evident că voi susține, atât cât pot, pe cei care îmi sunt alături nu pe cei care mi-au devenit adversari. Trecutul nu este prea plăcut. Și noi, liberalii, avem multe „păcate”. Dacă ne cramponăm de trecut, nu vom vedea ce vrem de la viitor. Dacă mâine, ca să dau un exemplu, va trebui să merg la braț cu un pedelist pentru a învinge pesediști, o voi face. Cu bună credință. Indiferent cine va fi acel pedelist.

Consider că avem o singură variantă viabilă în prezent. Votul pentru Klaus Iohannis. Eu voi merge în acestă direcție.