Laura Codruța Kovesi împotriva României: imposibilitatea de a contesta revocarea

România la CEDO: cauza pendinte Laura Codruța KÖVESI. Imposibilitatea de a contesta revocarea, necitarea în procedura de pe rolul CCR, opinii exprimate și articolele 6, 10 și 13 din Convenție
21.02.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL, Valeria BĂLĂNEL

Secția a patra, CEDO

Cererea nr. 3594/19
Laura Codruța KÖVESI împotriva Romaniei
introdusă la 28 decembrie 2018 și comunicată la 30 ianuarie 2019

1. Obiectul cererii (precum este rezumat de CEDO și tradus de noi – notă MMB – a se remarca faptul că pare mai degrabă o situație de fapt și nu o redare doar o obiectului cererii care ar lăsa în sarcina Guvernului să redea prima facie o situație de fapt precum ar trebui reținută)

Reclamanta a deținut funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție („DNA”) din 15 mai 2013 până în 9 iulie 2018. Prin decretul din 7 aprilie 2016, mandatul său inițial a fost prelungit pentru o perioadă de trei ani, începând cu 16 mai 2016, adică până în mai 2019.

Cererea se referă la imposibilitatea reclamantei de a contesta revocarea sa din funcția de procuror șef al DNA, precum și faptul că potrivit afirmațiilor sale, revocarea sa din funcție a fost rezultatul unor opinii exprimate în mod public în calitatea sa profesională.

La 22 februarie 2018, Ministrul Justiție a organizat o conferință de presă în cadrul căreia a prezentat „Raportul ministerului privind activitatea managerială a DNA” și a anunțat faptul că a solicitat revocarea reclamantei din funcție.

La 26 februarie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a comunicat raportul reclamantei și a informat-o cu privire la faptul că va avea loc o audiere a doua zi.

Reclamanta și-a prezentat argumentele împotriva raportului în fața CSM și a susținut că propunerea de revocare era ilegală și nefondată. Printre altele, raportul făcea referire la ”criticile vehemente ale reclamantei în ceea ce privește mai multe modificări ale legii, declarații de o gravitate fără precedent … care au afectat în mod ireversibil imaginea României”.

CSM a emis un aviz care nu era în acord cu propunerea ministrului. Președintele României a refuzat în cele din urmă să emită decretul privind scoaterea din funcție a reclamantei. Drept urmare, Ministerul Justiției a adresat Curții Constituționale o cerere în legătură cu un „conflict de natură constituțională” între Președintele României și Ministerul Justiției, din cauza refuzului Președintelui de a emite decretul de revocare.

La 30 mai 2018, Curtea Constituțională a adoptat Decizia nr. 358, declarând că a existat un conflict de natură constituțională între Președintele României și Ministerul Justiției obligând Președintele la emiterea decretului aflat în litigiu. Reclamanta nu a fost parte la procedura constituțională, aceasta nu a fost citată și nu a putut să își prezinte argumentele în fața Curții Constituționale.

La 9 iulie 2018, Președintele a emis decretul de revocare a reclamantei din funcția de procuror șef al DNA.

Reclamanta se plânge în fața Curții că i-a fost refuzat accesul la o instanță garantat de articolul 6 § 1 al Convenției pentru a-și apăra drepturile în ceea ce privește demiterea ilegală.

Reclamanta se plânge, de asemenea, că mandatul său de procuror șef a fost încheiat drept urmare a opiniilor exprimate în mod public în calitate de procuror șef al DNA privind reformele legislative care afectează sistemul judiciar, încălcându-se articolul 10 din Convenție.

În plus, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 13 din Convenție, că a fost lipsită de o cale de atac internă efectivă în ceea ce privește plângerile sale în temeiul articolelor 6§1 și 10 din Convenție.

II. Întrebările comunicate în data de 30 ianuarie 2019

1. Este aplicabil în acest caz articolul 6 § 1 din Convenție sub latura sa civilă (a se vedea Baka v. Ungaria (GC), nr. 20261/12, 23 iunie 2016)?

2. În caz afirmativ, a avut reclamanta acces la o instanță pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor sale civile în legătură cu demiterea sa din funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), în conformitate cu articolul 6§1 din Convenție?

3. Având în vedere afirmația reclamantei potrivit căreia demiterea ei a fost rezultatul opiniilor exprimate în mod public în calitatea sa profesională, a existat o ingerință în libertatea ei de exprimare, în sensul articolului 10 § 1 al Convenției? Dacă da, a fost această ingerință prevăzută de lege și necesară în sensul articolului 10§2?

4. A avut reclamanta la dispoziție o cale de atac internă efectivă în ceea ce privește plângerile sale cu privire la încălcarea drepturilor garantate de Convenție, așa cum prevede articolul 13 din Convenție?

Valeria Bălănel (traducere)
Student, Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea din Pitești

dr. Mihaela Mazilu-Babel (coordonator și selecție)