Cu ajutorul telescopului Hubble privind către trecutul îndepărtat al Universului

NASA: Hubble's Window into the Cosmic Past

Cu copy-paste, scurt și cuprinzător. Trăiască translatorul Google!

Această imagine din Telescopul Spațial Hubble al NASA / ESA prezintă clusterul Galaxy PLCK G004.5-19.5. A fost descoperită de satelitul ESA Planck prin efectul Sunyaev-Zel'dovici - distorsiunea radiației cosmice de fundal cu microunde în direcția clusterului de galaxii de către electronii cu energie înaltă în gazul intracluster. Galaxia mare din centru este cea mai stralucitoare galaxie din cluster, iar deasupra ei este vizibil un arc subțire, curbat al lentilelor gravitaționale. Acest arc este cauzat de forțele gravitaționale ale clusterului care îndoaie calea luminii de la stele și galaxii din spatele ei, în mod similar cu modul în care o lentilă de sticlă se apleacă ușor.

Mai multe stele sunt vizibile în fața clusterului - recunoscute prin vârfurile lor de difracție - dar în afară de acestea, toate celelalte obiecte vizibile sunt galaxii îndepărtate. Lumina lor a devenit redistribuită de expansiunea spațiului, făcându-le să pară mai roșii decât sunt de fapt. Prin măsurarea cantității de redshift, știm că a durat mai mult de 5 miliarde de ani pentru ca lumina din acest grup de galaxii să ajungă la noi. Lumina galaxiilor din fundal trebuia să călătorească și mai mult, făcând această imagine o fereastră extrem de veche în apropierea universului.

Această imagine a fost realizată de Camera de Studii Avansate de Studii (ACS) și Camera Wide Field 3 (WFC3) de la Hubble, ca parte a unui program de observare numit RELICS (Reionization Lensing Cluster Survey). RELICS a înregistrat 41 de grupări masive de galaxii cu scopul de a găsi cele mai strălucite galaxii îndepărtate pentru viitorul NASA James Webb Space Telescope pentru a studia.

Credit: ESA / Hubble & NASA, RELICS; Recunoaștere: D. Coe și colab.
Text: Agenția Spațială Europeană

Ultima actualizare: 16 februarie, 2018
Editor: Karl Hille

Fascinant

Voyager 1

Agerpres. NASA a reușit să repună în funcțiune patru propulsoare ale sondei Voyager 1 neutilizate timp de 37 de ani

Lansată acum aproape 40 de ani, sonda Voyager 1 este în spațiul interstelar. A ieșit de sub influența gravitațională a Soarelui și merge către un alt sistem solar cu 17 km/secundă. Adică cu 1.020 km/minut, 61.200 km/h! Se află la peste 21 de miliarde de km față de Terra!

Ei bine, specialiștii NASA au „scormonit” în programul învechit în care au fost scrise instrucțiunile sondei și au trimis comenzi către sondă. Semnalul cu comenzile a avut nevoie de 19 ore și 35 de minute pentru a ajunge la sondă și, cam tot, atât pentru a veni la NASA „răspunsul” sondei. Un răspuns bun. Comenzile au fost înțelese iar de la începutul lunii ianuarie anul viitor, sonda va repune în funcțiune propulsoarele. Viața sondei se va prelungi cu 2-3 ani.

Deja, la NASA, specialiștii au pornit la treabă pentru a transmite un semnal asemănător sondei Voyager 2, care are alt traseu interstelar.

Propulsoarele în cauză sunt folosite pentru a reorienta sonda astfel încât să poată transmite semnale către Terra.

Cei care vor, cei care au curajul, toți cei care nu sunt foarte legați de „eternitatea” stării actuale a Pământului au câmp liber pentru a visa.

Soarele ne protejează, cât de cât, de invazia radiațiilor din galaxie sau chiar de mai departe. După ce ieși de sub protecția asigurată de câmpul gravitațional al sistemului solar, în ce fel de „ciorbă stelară” ajungi? În ce „împing” propulsoarele sondei pentru a-i mișca poziția? Vorba aia, nu pot împinge doar într-o parte, trebuie să împingă și în sens contrar. Este ca și cum te-ai „aranja” în apă, în timp ce înoți. Acolo, departe, la miliarde de km distanță, din ce este compusă „apa”?

Și, apropo! Cum se vede universul de acolo?

Profit de o aniversare. Savantul Stephen Hawking împlinește 75 de ani. La mulți ani !

Sunt printre cei care nu pot rata evenimentul. Am o mare admirație pentru savantul Stephen Hawking, chiar dacă, aparent, nu avem prea multe în comun.

Agerpres face bine că preia știrea internațională și face un foarte succint și util istoric al vieții fizicianului care a contribuit enorm la completarea cunoștințelor despre univers și definirii locului și rolului nostru în cadrul lui.

Savantul Stephen Hawking

Contribuabil semnificativ la emisiunile de popularizare a științei, a provocat, cum este și normal, la fel ca alți și alți oameni de știință, nedumerire, teamă, groază, mulțumire, surpriză, dispute academice și mai puțin academice, pentru ca la un moment dat să îi fie recunoscute tezele inclusiv de către biserică. Bine, nu toate bisericile au dorit să pună în echilibru religia cu știința. Membrii unor confesiuni religioase au rămas acolo unde se simt mai bine, undeva în urmă cu câteva sute de ani.

Una dintre afirmațiile lui Stephen Hawking a provocat și la noi multă vâlvă, unii dintre cei care l-au negat fiind de un comic deosebit. După o îndelungă cercetare asupra formării universului, Stephen Hawking a declarat că la originea universului nu l-a găsit pe Dumnezeu. Nu poate găsi, încă, dovezi ale contribuției lui Dumnezeu la facerea lumii în care noi trăim. Pentru că lumea noastră nu se mai limitează la Pâmânt, Lună și Soare, cuprinde întregul sistem solar, cuprinde galaxia din care Soarele nostru face parte (în care „trăiesc” miliarde de alte sisteme solare), cuprinde universul din care galaxia face parte și tot așa pe măsură ce cunoașterea cucerește noi teritorii. Afirmația sa a provocat valuri confesionale de indignare. Încă i se mai reproșează că ... cercetează.

Mi-a plăcut o altă recomandare pe care el o face studenților săi.

Să nu uitați să vă uitați mereu în sus, spre stele, și nu în jos, spre pământ (...). Încercați să înțelegeți ce vedeți, întrebați-vă ce face Universul să existe. Fiți curioși (...). Oricât de grea poate părea viața, există mereu ceva ce veți putea face cu succes. Important este doar să nu vă dați bătuți.

Mă mâncă buricul degetelor să spun ceva parșiv dar mă opresc.