Interesant, foarte interesant interviu. Patriciu a vorbit pe larg, coerent, ca om responsabil despre multe. Tare multe lucruri. Unele deranjeaza, altele dor, altele incanta. Eu sunt unul dintre cei care apreciaza pe Patriciu. Nu am ascuns vreodata aceasta apreciere. Din acest motiv vin acum si semnalez acest interviu deosebit de interesant in care cred ca fiecare dintre noi va gasi ceva util si chiar placut. Normal, sunt si comentarii neplacute. Dar trebuie sa vedem oportunitatea pe care o ofera un moment sau un fenomen din viata societatii.
Fac o precizare. Desi sunt de acord cu Patriciu atunci cand spune ca aparatul administrativ este supraponderal, desi sunt de acord ca acesta trebuie redus si reformat, nu sunt de acord cu masurile absolut aberante luate de Basescu si slugoii lui din PD-L si PSD in aceste zile. Metode prin care aparatul administrativ poate fi redus sunt la indemana. Insa ele nu trebuie sa fractureze oamenii, nu trebuie sa ii maltrateze fizic si psihic. Deja, in presa, au aparut cazuri de sinucideri in randul functionarilor publici locali determinate de disperare. Mie mi se pare extrem de grav faptul ca o campanie media basesciana a dus la pierderea de vieti omenesti.
Cei de la Adevarul au ales un titlu neinspirat: Dinu Patriciu: „Leul n-are legătură cu economia reală”.
Explicatiile sunt in interviu. Eu voi prelua doar unele idei pe care le pun mai jos, ca un fel de aperitiv la o lectura interesanta, incitanta.
Pentru mulţi români ar fi extrem de neplăcută prăbuşirea cursului leu/euro...Desi nu este corect, zic eu, fata de Dinu Patriciu, nu ma pot abtine de la a pomeni de interventia lui Petre Lificiu, devenit mare pedelist, la RTv, cu privire la masurile de "reforma" a aparatului administrativ luate de Guvernul tristei figuri Boc-poloboc care face poc. Dur, nedrept, badjocoritor fata de oameni si destinele acestora, Lificiu a tratat problema prin o noua clasificare sociala a functionarilor ce urmeaza a fi disponibilizati: nu mai erau fiinte ci bunuri cu numere de inventar. Chiar exemplul dat de el, chipurile pentru comparatie, ducea la aceasta concluzie.
Discutăm mereu despre cursul monedei naţionale. El nu este decât rezultanta speculaţiei. Cu ceva vreme în urmă spuneam că până la sfârşitul anului căderea economică va fi între 7 şi 10%, şi ea este azi 8,8%. Tot atunci spuneam că spre sfârşitul anului cursul ar trebui să fie 4,7 – 4,8 lei pentru un euro.
Nu e o predicţie, ci pur şi simplu o părere asupra nivelului de echilibru între stimularea exporturilor, pe de o parte, şi creşterea producţiei interne în dauna importurilor. Cu toată buna-credinţă, când vorbesc despre aceste lucruri, sunt acuzat mereu că aş avea tot felul de interese ascunse. De fapt, sunt mai preocupat de raportul dintre euro şi dolar (moneda pe care se bazează economia chineză...) decât de jocul abstract între leu şi euro. Încerc doar să mă gândesc cum ne-ar fi mai bine tuturor.
........................................
Europa a resimţit mai puţin criza...
Astăzi e pe cale să se instaureze un fel de euforie pornită din credinţa că s-a terminat criza odată ce economia americană dă palide semne de redresare. Nu înseamnă însă că acelaşi lucru se va întâmpla în Europa. Este unul dintre lucrurile pe care analiştii economici încep să le accepte, adică faptul că Europa va ieşi mult mai greu din criză şi încă n-a ajuns la fundul „prăpastiei”... Din păcate, Europa de Est este încă victima unei furtuni puternice, iar ochiul furtunii este sistemul bancar austriac. Noi trebuie să fim extrem de atenţi la ce se întâmplă în continuare.
......................................
Vorbiţi despre cartiere integrate...
Da, pentru că altfel nu vom ajunge decât să plantăm „cioburi” în oraş. Nu e vorba de mici oraşe sau de oraşe satelit – asta era viziunea „oraşului dormitor” de pe vremea socialismului. Trebuie construite puncte generatoare de ţesut urban: spaţii pentru servicii, cultură, divertisment, campusuri universitare, infrastructură pentru clasa mijlocie – suportul pe care se construieşte un oraş. Pipera este antimodelul, este o aglomerare de „cioburi”.
...................................
A avut România cu adevărat o şansă în decembrie 1989?
Nu a avut o şansă numai în decembrie ’89, ci cred că în primii doi ani de după Revoluţie a avut o colosală şansă. Uităm mereu că în acei doi ani nu numai că au fost puse bazele unei economii de piaţă, a unei economii capitaliste, dar s-au pus înainte ca în celelalte ţări fost socialiste măcar să se gândească cineva la un program coerent în această direcţie. Atunci spuneam că trebuie tăiată coada câinelui şi chiar începuse să se pregătească operaţiunea.
Reacţia a fost extrem de violentă şi după cele două veniri ale minerilor în 1991 a început o perioadă de reacţiune absolut dură împotriva unei economii care o apucase pe calea capitalistă extrem de hotărât şi dintr-odată, timp de 12 ani, până în 2005, am intrat într-o perioadă de stagnare. În primii patru ani, extrem de nociv – amintiţi-vă că au fost anii ’92-’96, când s-a produs catastrofa privatizării prin metoda mebo, cel mai bun sistem în care poţi falimenta întreprinderile unele după altele, transformând sindicatele în patronate. După care, în 1997-1998 am trecut prin urechile acului faţă de un crah economic major, atunci când rezervele BNR ajunseseră de ordinul sutelor de milioane. Încercările guvernării 1996-2000 de a răsturna situaţia au fost în cea mai mare parte, cu excepţia guvernării Isărescu, nereuşite. S-au înnămolit şi ele în mlaştina populismului demagogic.
Patidele emiteau mesaje total nediferenţiate adresate tuturor şi nimănui, nereuşind să iasă dintr-o banalitate absolută a mesajului politic şi fără să gândească o reformă structurală fără prejudecăţi. Între 2000 şi 2004, au urmat anii unei înfruntări în interiorul puterii, în care, pe de o parte, forţele legate de evoluţia birocraţiei foste comuniste se înfruntau cu oameni care încercau să facă reformă. În jurul celor două palate se strânseseră grupuri complet diferite ca şi mentalităţi, ca şi percepţie a realităţilor, ca şi soluţii politice.
Situaţia s-a perpetuat până astăzi?
Din păcate, după 2005 acest război a luat o formă virulentă, dar e acelaşi, cu acelaşi tip de oameni, cu alte personaje: reformatori în tabăra guvernului şi oameni ai vechiului sistem în jurul preşedintelui. De fapt, asistăm la aceeaşi poveste de 20 de ani. Din această înfruntare, rezultă stagnarea în care ne zbatem, nereuşind să facem niciun fel de modificare profundă de sistem. Birocraţii sunt de patru ori mai mulţi decât în 1992.
Structurile administrative ale ţării, în ciuda sloganurilor, au devenit mai rigide şi mai corupte. Mă refer în special la corupţia de la bază. Sistemul statal a rămas să gestioneze, într-un fel sau altul, mai mult de jumătate din ceea ce se tranzitează prin economie. Astăzi, concomitent cu criza globală, trăim un moment în care acest sistem nu mai este funcţional. De fapt, criza noastra e mult mai veche decat criza economico-financiară izbucnită în 2008.
....................................
Cum vi se pare că s-au comportat românii pe fondul crizei?
Avem tendinţa de a fi un pic autişti, de a accepta totul şi de a trece pe deasupra lucrurilor. E un fel al nostru spiritual. Mai există şi nişte plase de siguranţă în societatea românească. De exemplu, faptul că 22% din populaţia ţării era urbană în 1948, iar în 1990 a ajuns la 55% a creat o legătură între mediul rural şi cel urban. Migraţia s-a inversat după 1990. La ţară viaţa e mai ieftină.
...................................
„Bogăţia nu înseamnă furt”
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Să admitem că aţi avea putere de decizie în cadrul statului. De unde v-aţi selecta miniştrii - din mediul privat, dintre tehnocraţi sau din clasa politică?
Nu există tehnocraţi, există oameni care se pricep să facă un lucru sau altul şi în primul rând business. Din mediul de business trebuie luaţi cei care să devină manageri ai treburilor publice. Şi asta e principala schimbare care ar trebui să se producă: să acceptăm că între mediul de afaceri şi sistemele statale trebuie să existe un transfer de know-how şi resurse umane permanent. Ţările cele mai echilibrate sunt cele care asigură acest transfer, această continuă mişcare a oamenilor între privat şi domeniul în care reprezentanţi ai privatului îşi pun, la un moment dat, energiile în slujba comunităţii. Asta e definiţia perfectă a unei societăţi democratice.
Se pare că românii mai degrabă aleg să lucreze la stat decât la privat...
Românii, astăzi, sunt victimele unor idei preconcepute şi mentalităţi depăşite. Li s-a insuflat timp de şase decenii ideea că bogăţia înseamnă furt. Că acumularea de capital înseamnă un fel de haiducie, în care furi de la unii şi-ţi dai ţie însuţi.
Ce nu înţeleg românii, în accepţiunea dumneavoastră?
Românii încă nu sunt conştienţi că prosperitatea tuturor şi a fiecăruia în parte depinde în mod direct de numărul de capre aflate în vecini. Cheltuiesc o imensă energie pentru a omorî sau a fura capra vecinului. Unii mai agresivi plănuiesc chiar să omoare vecinul sau rămân la visul despre cum ar fi să aibă o capră. Turma creşte astăzi prin creativitate, prin inventivitate, punându-ţi mintea la contribuţie. Capitalismul presupune să accepţi ideea că vecinul posesor de capre trebuie preţuit.
....................................
Dintre candidaţii la Preşedinţie anunţaţi până acum, sunteţi dispus să susţineţi vreunul?
Da, şi cred că este evident că ideile cele mai pragmatice şi de altfel singurul program pus pe hârtie este al lui Crin Antonescu. E singurul care poate fi judecat.
Deci îl veţi susţine pe Crin Antonescu.
De la început am spus chestia asta şi nu văd ce este în neordine.
Toată lumea a speculat că veţi face tot posibilul, implicându-vă financiar în apropiata campanie, să-i baraţi accesul lui Traian Băsescu la un nou mandat prezidenţial. Aşa este?
Cred că orice om de bun-simţ, care ştie ce înseamnă o societate deschisă, modernă, contemporană, trebuie să încerce să contribuie la eliminarea fantomelor trecutului, a celor care contribuie la teoria conspiraţiei din confuzia între a conduce şi a guverna, între statutul de arbitru şi cel de jucător. Nu văd nimic rău în faptul că societatea românească se trezeşte din ce în ce mai tare. Şi aş zice că aici e cumulat şi efectul benefic al integrării în lumea europeană şi cel al milioanelor de români care emigrează economic, iar unii dintre ei se mai şi întorc – oricum îşi păstrează legătura acasă.
Mentalităţile se schimbă şi oamenii înţeleg că nu există un stat al bunăstării redistribuite, ci trebuie să existe un stat arbitru care să asigure fair-playul competiţiei. De asemenea, că nu există niciun model european care să tindă către dictatură, că nu se poate imagina în lumea europeană de astăzi o viaţă politică bazată pe înjurături, şi nu pe idei. Nu neg că peste tot există spectaculosul politic, şi derapaje, şi populism. Sunt ţări mai politice şi ţări mai puţin politice. Nu cred că vom involua. Sunt personaje pe care istoria le ejectează şi ajunge să le considere accidente.
„Sunt personaje pe care istoria ajunge să le considere accidente”
........................................
De ce nu se întâmplă lucrul acesta?
Pentru că există o mentalitate atotstăpânitoare în ţara asta, care s-a tot osificat în ultimii 20 de ani, în loc să se deschidă. Birocraţia este încremenită în proiect. Vorbim cu limbă de lemn ca pe vremea socialismului nu despre viitorul luminos al comunismului, ci despre noile noastre succese pe calea economiei de piaţă. Birocraţia n-are alt scop decât acela de a-şi multiplica funcţiile. E invers decât în teroria lui Darwin: nu funcţia îşi dezvoltă organul, ci organul dezvoltă funcţii pentru a putea supravieţui. De aici, sutele de impozite şi taxe speciale, încetineala proceselor administrative – doar ne lăudăm că o firmă poate fi înfiinţată în două zile, descurajant e ceea ce se întâmplă după aceea.
Relaţia administrativă a mediului privat cu statul e un coşmar, mult mai grea decât în ţările fost-comuniste din Estul Europei. În România orice fel de decizie politică e înnămolită de justificarea ei birocratică, fixată deja într-un cadru legislativ. Avem zeci de mii de legi, legi speciale, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern, care reglementează contradictoriu mediul economic. De aici milioanele de procese civile şi penale, interpretări absolut subiective ale faptelor economice, comerciale. Nu se poate trăi şi creşte într-un astfel de hăţiş. În trei vorbe se închide ce avem de făcut: să debirocratizăm, să dereglementăm şi să descentralizăm, apropiind astfel decizia de cetăţean. Sigur că aceste vorbe magice le folosesc toţi politicienii. Ele trebuie umplute şi de conţinut. Descentralizarea administrativă neînsoţită de cea financiară e o glumă proastă. Degeaba îi dai primarului responsabilităţi, dacă nu-i dai şi mijloace.
....................................
De ce nu reuşiţi să vă impuneţi punctul de vedere în PNL?
Dar poate că nu încerc. Poate că încercarea mea sunt editorialele din „Adevărul” sau conferinţele pe care le ţin studenţilor. Încercarea mea este fundaţia pe care am creat-o pentru a se ocupa de învăţământ. Cred că educaţie e principalul motor al creşterii unei colectivităţi. Eu cred că avem nevoie astăzi, în România, de un punct de vedere care se întemeiază pe credinţa în virtuţile pieţei libere, pe convingerea că piaţa este morală, cu atât mai mult în epoca globalizării. Din păcate, nu există încă o formaţiune politică, coerent aşezată pe aceast mod de gândire. PNL-ul este cel mai aproape, dar suferă şi el de bolile cronice ale tuturor formaţiunilor din spectrul nostru politic. Ele nu dezbat idei, ci poziţionează persoane prin intersecţiile unui imens labirint administrativ-birocratic.
Ar trebui să te apuci de politică doar după ce ai dovedit că eşti capabil să faci ceva pentru tine însuţi, ceea ce e o dovadă că ai putea face şi pentru ceilalţi.
Alooooooo ! Basesculeeeeee ! Oamenii sunt oameni si nu obiecte !
