Postarea asta este o reacție. Are, trebuie să recunosc, niște gânduri care nu îmi dau pace de mai mult timp, niște ani, însă nu este o consecință directă a acestora. Profit de discursul judecătorului Cristi Danileț pentru a specula cu privire la independența cetățeanului.Nu ascund faptul că sunt influențat de principiile liberalismului, aflate la dispoziția celor care doresc să le cunoască pe site-ul PNL. În plus, aduc experiența mea, de militar care a excelat în a fi un fel de „Gică-contra”, un critic al măsurilor dispuse de cei care având putere de decizie acționau „cu curul” în loc să își pună mintea la contribuție. Deși pare curioasă, există ideea independenței militarului în relațiile sale de serviciu, atât în activitatea zilnică, la pace, cât și în situația în care participă la o acțiune militară într-un câmp tactic. Nu mai vorbesc despre independența polițistului. Cu ani în urmă se folosea conceptul „disciplinei militare conștiente”. Eu l-am luat în serios și am acționat ca atare. Atât în relațiile mele cu superiorii în funcție sau grad cât și în relațiile mele cu subordonații sau inferiorii în grad. Consideram că independența individului dă valoare disciplinei, că disciplinat poate fi doar cel care are independența de a alege și de a contribui prin propria prestație la disciplina de grup. Acum sunt pe același palier.
Neuronii mei mai au puțin și o iau razna. Așa că am luat decizia să îi disciplinizez și să îi oblig să facă ce vreau eu și să nu mă mai indemne cu tot felul de construcții speculative. Deci, la obiect.
Cristi Danileț este preocupat de independența Justiției, ca instituție fundamentală a statului dar și de independența individuală a judecătorului, ca o condiție fundamentală pentru realizarea independenței instituției. Sunt de acord cu el însă eu voi face referire la alte instituții ale statului care trebuie să aibă o independență reală pentru a putea fi, cu adevărat, utile poporului român. Aici mă refer la instituțiile care garantează apărarea națională, ordinea publică și securitatea socială, sănătatea, educația, administrarea patrimoniului național etc. Nu în ultimul rând, mă voi referi la puterea legislativă și administrativă. Sunt multe instituții care lasă impresia că și-au uitat menirea, comportamentul liderilor temporari, numiți politic, având un rol nefast în acest sens.
Până a ajunge la independența individului, funcționar sau salariat, la stat sau privat, fac o plimbare (sper că scurtă) pe la instituții.
Potrivit legilor de organizare și funcționare ale instituțiilor de stat, adoptate ca urmare a prevederilor Constituției, acestea sunt în slujba poporului. Armata, instituțiile de ordine publică, cele din educație și sănătate etc. Nu sunt subordonate, ca acțiune specifică, profesională, nici unei autorități. Nici Președintelui României, nici primului-ministru, nici miniștrilor și nici șefilor direcți ai formațiunilor componente structurilor respective. Se uită faptul că în aceste instituții își desfășoară activitatea funcționarii publici ! Iar aceștia acționează profesional potrivit legii și au obligația, legală, de a refuza să execute un ordin/dispoziție pe linie de serviciu care contravine legii. Rezultă de aici că rolul „șefimii” este acela de coordonare a activităților pentru satisfacerea necesităților populației care apelează la serviciile instituției respective. Știu, o astfel de aserțiune contravine „obiceiului” potrivit căruia dispozițiile șefilor sunt legi pentru „subordonați”. Dar trebuie înțeles, până la urmă, faptul că trăim într-o țară care are, cum-necum, acces la informație, că românii s-au destupat la minte și că numărul celor informați crește pe zi ce trece iar cei care încă se mai consideră „subordonați” este din ce în ce mai mic.
Ieri, odată cu protestul finanțiștilor, s-a relevat o monstruozitate instituțională. Traian Băsescu, Președinte al României (o spun cu mare regret), a dat o indicație, primul-ministru al Guvernului României a dovedit că „este independent” și a preluat-o fără o judecată critică iar un ministru bănuit de incompetență și-a dovedit incompetența aplicând „gândul” șefului. Doar pe timpul comunismului se mai proceda așa. Avea loc o acțiune a Partidului Comunist Român, ținea o cuvântare Nicolae Ceaușescu, se exprima acolo o idee sau o critică iar politrucii din fruntea instituțiilor publice se repezeau să o pună în practică indiferent dacă măsura era legală sau nu. Suntem în fața unui astfel de caz. Acțiunea este un atentat monstruos atât la independența instituțiilor statului de drept cât și la independența indivizilor care lucrează pentru aceste instituții. Nu mai spun de încălcarea flagrantă a legii ! Nu mai spun deoarece această practică a devenit o caracteristică a PD-L și a asociaților acestora de la guvernare. Exemplele sunt mai multe, nu am de gând să le pun pe toate în pagină. Cel puțin nu acum.
Pentru a ajunge la independența individului nu pot să trec mai departe fără a evidenția faptul că există percepția populației că sunt lipsite de independență Ministerul Public (parchetele), Polițiile (IGP, IGPF, IGJ), Armata etc. Iar unde instituțiile nu sunt independente nici membrii acestora nu mai sunt independenți. De aici rezultă că lipsa de independență a instituțiilor publice le face pe acestea să nu mai fie în slujba poporului, așa cum prevede Constituția și legile lor !
Cristi Danileț pune și jaloanele independenței judecătorilor: „Cu privire la cel de al doilea aspect, sunt subliniate conditiile si garantiile pentru asigurarea independentei fiecarui judecator: numirea, durata mandatului, inamovibilitatea, remuneratia, protectia, raspunderea, libertatea de exprimare si de asociere, formarea profesionala”.
Cu excepția instituției inamovibilității, toate celelalte atribute sunt valabile pentru oricare funcționar al statului. Mai mult, cum ar fi în cazul magistraților procurori, legea prevede că aceștia sunt independenți în dosarele pe care le instrumentează. Bine, eu am motive serioase să susțin faptul că această independență este doar declarativă, chiar dacă este legală, deoarece tot legea este cea care îi ia din independență și îl pune, procedural, la bunul plac al procurorului șef/general, al șefului de serviciu care îi confirmă sau nu decizia luată după propria conștiință. Iar această independență este și mai mult limitată din moment ce în organizarea parchetelor de pe lângă instanțele de judecată există procurori anchetatori și procurori de ședință. În loc ca fiecare procuror să își ducă treaba până la capăt, în sensul să își prezinte dosarul completului de judecată investit cu soluționarea cauzei, se merge pe soluția transferului dosarului la alt procuror care cunoaște (!?) cauza doar din lectura acestuia ! Dar să trec la polițiști. Și aceștia „sunt independenți” în soluționarea cauzelor cu care au fost investiți însă, la fel ca la procurori, independența lor sfârșește la ușa șefului. Cu „excepțiile” de mai sus, fac precizarea că actele și faptele salariaților din sistemul public, a funcționarilor publici, sunt opozabile potrivit legii. De aceea avem o lege a contenciosului administrativ privind răspunderea instituției (a statului de fapt) și a funcționarului public, avem statutele profesionale cu privire la răspunderea profesionistului, avem prevederi în codul civil privind răspunderea funcționarului și avem prevederi penale, atât în codul penal cât și în legile speciale care sancționează abuzul împotriva intereselor statului, persoanelor (fizice sau juridice), neglijența în serviciu etc.
Ar trebui să fie cum spune Cristi Danileț. Acum însă, nu se poate. Cei care „practică” modelul de gândire băsesciano-pedelistă nu au capacitatea de a le înțelege. Fără conștientizarea lor de către cei care guvernează ele nu există. Suntem în situația de țară care „aleargă” spre evul mediu, cel întunecat, din cauza alegerilor noastre. Este necesar, imperios necesar, ca această guvernare incompetentă, haotică, primitivă să înceteze. Dar nu poate înceta decât dacă noi îi dăm brânciul necesar. Să i-l dăm !
