Sesizare CCR privind modificările aduse sistemului public de pensii

COMUNICAT DE PRESĂ AL PNL PRIVIND SESIZAREA CCR ASUPRA MODIFICĂRILOR ADUSE SISTEMULUI PUBLIC DE PENSII (DOCUMENT)

Deputații Partidului Național Liberal au înaintat Curții Constituționale, alături de deputați ai USR, sesizarea de neconstituționalitate asupra Legii privind sistemul public de pensii, care modifică Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Dispozițiile criticate ca fiind neconstituționale privesc condiționarea dreptului la pensie al angajatului de îndeplinirea de către angajator a obligației fiscale de achitare a contribuțiilor reținute angajatului prin stopaj la sursă. Astfel, este deschisă posibilitatea încălcării dreptului constituțional la pensie al angajatului, fără ca acest lucru să fie determinat de neîndeplinirea unei obligații aflată în sarcina angajatului.

De asemenea, este instituită o discriminare nejustificată între persoanele cu dizabilități care urmează să beneficieze de pensie, fiind aplicată o măsură de reducere a stagiului de cotizare minim doar pentru o anumită categorie de persoane și nu pentru toți cetățenii cu nevoi speciale.

În plus, este instituită o condiție obligatorie pentru persoanele care urmează să beneficieze de pensie de invaliditate de a îndeplini un stagiu minim de cotizare de minimum 15 ani, fapt care generează situații în care persoanele în cauză sunt discriminate și supuse unui dublu standard.

Vă transmitem în continuare textul sesizării înaintate Curții Constituționale:

SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE

referitoare la Legea privind sistemul public de pensii (PL-x 725/2018), adoptată de Camera Deputaților în ședința din data de 19 decembrie 2018, pentru că încalcă dispozițiile art.1 alin.(5), art.16, art. 47 alin. (2), și ale art.50 din Constituția României.


Situația de fapt
Guvernul României adoptă, în data de 10 octombrie 2018, Proiectul de lege privind sistemul public de pensii.

Proiectul a primit avize favorabile, cu observații, de la: Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Economic şi Social și de la Consiliul Legislativ.

În data de 19 octombrie a.c., proiectul a fost înregistrat la Senat, ca primă cameră sesizată, iar în data de 22 octombrie a.c., a fost prezentat cu indicativul L629/2018, fiind trimis pentru raport la Comisia pentru muncă, familie şi protecție socială. Această comisie a dat raport favorabil în data de 16 noiembrie a.c., iar în data de 19 noiembrie a.c. a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Senatului.

Proiectul de lege privind sistemul public de pensii a fost adoptat de Senat în data de 26 noiembrie a.c. (nr. voturi: DA= 81 NU=12 abțineri=8).

În 28.11.2018, proiectul a fost prezentat în Biroul Permanent al Camerei Deputaților, cu indicativul PL-x nr. 725/2018, și s-a aprobat procedura de urgență. Proiectul a fost trimis pentru raport la Comisia pentru muncă și protecție socială.

În data de 17.12.2018, proiectul de lege a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților, iar în data de 19.12.2018, a fost adoptat de Camera Deputaților în calitatea de cameră decizională (rezultat vot pentru=193, contra=1, abțineri=14, nu au votat=4)

Conform raportului Comisiei pentru muncă și protecție socială,  Proiectul de lege are ca obiect de reglementare adoptarea unui nou act normativ în domeniul sistemului public de pensii, care îşi propune eliminarea, din sistemul de pensii din România, a inechităţilor dintre beneficiarii sistemului, respectiv atât între genuri cât şi pentru fiecare tip de gen, precum şi dintre categorii de persoane care au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii de muncă si cu un nivel de salarizare relativ similar, indiferent de anul pensionării. Elementele de noutate introduse prin noua lege se referă la:  extinderea sferei perioadelor necontributive asimilate stagiilor de cotizare prin valorificarea perioadei de master și doctorat în plus față de studiile universitare la zi;  reglementarea unei noi formule de calcul a pensiei menită să elimine inechitățile dintre bărbați și femei, respectiv, atât între genuri cât și pentru fiecare tip de gen, precum și dintre categorii de persoane care au desfășurat activitatea în aceleași condiții de muncă și cu un nivel de salarizare relativ similar, determinate de anul pensionării și stagiile complete de cotizare prevăzute de lege la data deschiderii de drepturi; utilizarea, la calculul punctajelor aferente perioadelor lucrate anterior datei de 1 aprilie 2001, a venitului brut realizat lunar, asupra căruia s-a datorat contribuția de asigurări sociale reglementarea acordării unei majorări a punctajelor lunare, în cazul nedovedirii veniturilor brute realizate în perioada 01.02.1975 – 01.04.2001, etc.; instituirea unui cuantum minim al pensiei contributive în situația persoanelor care au realizat cel puțin stagiul minim de cotizare de 15 ani;  introducerea unei noi prestații, ajutorul pentru soțul supraviețuitor, care reprezintă 25% din pensia soțului decedat. Acest ajutor poate fi cumulat cu propria pensie, fără a depăși 80% din valoarea salariului minim brut pe țară.


MOTIVE INTRINSECI DE NECONSTITUȚIONALITATE

1. Dispozițiile art. 25 din Legea privind sistemul public de pensii sunt neconstituționale pentru că încalcă dispozițiile art.1 alin.(5) din Constituția României referitor la principiul legalității, întrucât norma criticată nu respectă dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a, și ale art.52 din Legea nr.263/2010 privind sistemul public de pensii care asigură condiții superioare privind stabilirea dreptului la pensie unor categorii sociale de cetățeni români raportat la dispozițiile legale criticate cât și dispozițiile art. 80 alin.(1) din Legea nr.227/2010 privind Codul Fiscal.

Conform art.3 alin.(1) lit. a) din Legea nr.263/2010 privind sistemul public de pensii prin „asigurat se înțelege persoana fizică pentru care angajatorul/entitatea asimilată angajatorului este obligat/ă să rețină și să plătească contribuția de asigurări sociale, persoana fizică care realizează venituri din activități independente sau drepturi de proprietate intelectuală și care, pe baza declarației individuale de asigurare, datorează contribuția de asigurări sociale, potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, precum și persoana fizică ce achită contribuția de asigurări sociale pe baza contractului de asigurare socială, potrivit prezentei legi; iar potrivit art.52 din aceeași lege „pensia pentru limită de vârstă se cuvine persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare prevăzute de prezenta lege.”

Dispoziția criticată prin prezenta sesizare de neconstituționalitate cuprinsă în dispozițiile art. 25 alin.(1) din Legea privind sistemul public de pensii adoptată de Camera Deputaților la data de 20 decembrie 2018, este următoarea: „contribuabilii la sistemul public de pensii, sunt cei care datorează şi plătesc, după caz, contribuţia de asigurări sociale, conform Codului fiscal.”

Plata contribuțiilor către bugetul de asigurări sociale nu este în sarcina salariatului, viitor titular al dreptului la pensie, ci este o sarcină fiscală ce incumbă strict angajatorului, iar instituția care verifică corectitudinea și îndeplinirea sarcinii fiscale prin efectuarea plăților pentru contribuțiile reținute de la angajat, de către angajator, este Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Practic salariatul, titular al dreptului la pensie, nu are nicio obligație de colectare fiscală, sarcina de efectuare a plății contribuției de asigurări sociale revenind angajatorului, în consecință, efectuarea plății acestor contribuții de asigurări sociale nu poate fi o condiție în nașterea și exercițiul dreptului constituțional la pensie. Impunerea unei noi condiții de validitate a dreptului la pensie, în afara celor existente în legea în vigoare, respectiv îndeplinirea unui stagiu de cotizare minim și împlinirea vârstei de pensionare constituie o încălcare a principiului legalității prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituție care prevede că „în România supremația Constituției și respectarea legii sunt obligatorii”. În temeiul  acestei norme cu caracter de principiu deducem că orice reglementare adoptă Parlamentul României, în aplicarea marjei sale de apreciere, în domeniul sistemului public de pensii,  trebuie să respecte dispozițiile legale aflate în vigoare în care includem  cele două condiții menționate, respectiv îndeplinirea unui stagiu minim de cotizare și împlinirea vârstei de pensionare. Introducerea unui criteriu suplimentar, referitor la obligativitatea salariatului, titular al dreptului la pensie, să îndeplinească o condiție care nu depinde de voința sa, respectiv aceea de a realiza plata efectivă a contribuțiilor sociale, sarcină care potrivit legii revine angajatorului, constituie, pe lângă cauza sa imorală, o încălcare flagrantă a dreptului fundamental la pensie reglementat de art.47 alin.(2) teza I din Constituția României care dispune „cetăţenii au dreptul la pensie”. Introducerea condiției de plată efectivă a contribuțiilor sociale, în sarcina angajatului, deși legea în vigoare stabilește această sarcină este a angajatorului reprezintă și o încălcare a dispozițiilor legale în vigoare, prevăzute de art.7 pct.10, pct.46  și art.80 alin.(1) din Legea nr.227/2015 privind Codul Fiscal care stabilesc următoarele:

„Contribuțiile sociale obligatorii  reprezintă  prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop protecția persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul cărora aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare iar contribuții sociale prin reținere la sursă numită și reținere prin stopaj la sursă - metodă de colectare a impozitelor și contribuțiilor sociale obligatorii prin care plătitorii de venituri au obligația, potrivit legii, de a le calcula, reține, declara și plăti.
[...]Plătitorii de salarii și de venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și de a reține impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l plăti la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.”

Prin urmare, cei care au obligația de a calcula, reține, declara și plăti contribuțiile de asigurări sociale sunt plătitorii de venituri, angajatorii, conform legii nr.227/2015 privind Codul fiscal și nu salariatul, titular al dreptului la pensie.

Pentru motivele expuse mai sus vă solicităm să constatați că dispozițiile art.25 alin.(1) din Legea privind sistemul public de pensii sunt neconstituționale pentru că încalcă dispozițiile art.1 alin.(5) din Constituția României.

2. Dispozițiile art.53 din Legea privind sistemul public de pensii sunt neconstituționale deoarece încalcă dispozițiile art.16 și ale art.50 din Constituția României

În conformitate cu dispozițiile art.50 din Constituția României toate persoanele cu dizabilități se bucură de protecție specială din partea statului român. Acest drept fundamental are eficiență juridică dacă protecția este acordată tuturor cetățenilor aflați într-o situație specială din punct de vedere al capacității lor de a se integra în societate și de a-și folosi abilitățile în scopul realizării acestei integrări. Protecția specială este instituită și în scopul compensării prin mecanisme legale a imposibilității sau posibilității reduse de integrare pe piața muncii, în scopul asigurării mijloacelor materiale necesare realizării nivelului de trai decent, drept garantat de art.47 din Constituția României.

Dreptul la un nivel de trai decent obligă statul român să asigure egalitate de tratament în realizarea dreptului la muncă dar și al dreptului la pensie tuturor categoriilor de persoane cu nevoi speciale incluse în dispozițiile art.50 din Constituția României. Prin urmare, dispozițiile art.50 din Constituție sunt în legătură directă cu garanția egalității în drepturi instituită prin art.16 din Constituție, conform căruia: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.” În acest context constituțional apare ca fiind contrară dispozițiilor precitate, norma instituită prin dispozițiile art.53 din Legea privind sistemul public de pensii care dispune „Persoanele cu deficienţă vizuală gravă beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat în aceste condiţii cel puţin 1/3 din stagiul complet de cotizare.” Norma instituită de art.53 din legea criticată constituie, din perspectivă constituțională, un privilegiu acordat de legiuitor unei singure categorii de cetățeni cu nevoi speciale, fără o justificare cu caracter obiectiv. Considerăm că acest privilegiu poate intra sub umbrela dispozițiilor privind protecția specială a persoanelor cu dizabilități numai în măsura în care este acordat tuturor categoriilor de persoane cu nevoi speciale, dintre care enumerăm fără caracter exhaustiv, persoanele cu dizabilitate auditivă gravă, persoanele cu dizabilități locomotorii grave, persoanele cu dizabilități mentale grave, etc. Din acesta punct de vedere legiuitorul nu a adus niciun argument obiectiv care să justifice excluderea acestor persoane de la dreptul de a li se reduce stagiul de cotizare cu cel puțin o treime atât timp cât această reducere poate fi aplicată persoanelor cu deficiență vizuală gravă.

Considerăm că protecția specială acordată prin dispozițiile art.50 din Constituție conform cărora „statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor” este efectivă numai prin respectarea dispozițiilor art.16 din Constituția României ceea ce nu se realizează prin modul în care legiuitorul a ales să reglementeze prin conținutul art.53 din Legea privind sistemul public de pensii. Mai mult decât atât observăm că prin modalitatea de reglementare, art.53 din legea supusă criticii de neconstituționalitate încalcă și dispozițiile art.50 paragraful 2 care se referă în mod explicit la faptul că statul asigură protecția specială a persoanelor cu nevoi speciale „prin realizarea unei politici de egalitate a șanselor”.

Vă rugăm să constatați că dispoziția care formează conținutul art.53 din Legea privind sistemul public de pensii este neconstituțională deoarece încalcă art.16 și ale art.50 din Constituția României.

3. Art. 63 lit. a) contravine art. 47 alin. (2) din Constituție privind dreptul la pensie

Potrivit primei teze a textului constituțional încălcat, "Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege."

Conform textului de lege criticat, una dintre condițiile pe care persoanele îndreptățite trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ pentru a beneficia de pensia de invaliditate este aceea ca la data solicitării pensiei de invaliditate să fi realizat stagiul minim de cotizare de 15 ani, celelalte fiind să nu fi împlinit vârsta standard de pensionare și să aibă capacitatea de muncă diminuată din cauza unor accidente și boli, cu sau fără legătură cu munca.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, pensia este o formă de prestaţie de asigurări sociale plătită lunar în baza legii, inerentă şi indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor.

Conform art. 1 din Legea nr. 263/2010, aflată încă în vigoare, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită, în condiţiile legii menţionate, prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Acesta se organizează şi funcţionează, printre altele, pe principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Principiul contributivităţii stă la baza întregului sistem public de pensii, dreptul la pensie, precum şi cuantumul pensiei fiind acordat, respectiv determinat ca urmare a contribuţiilor realizate la bugetul asigurărilor sociale de stat. Contribuţiile astfel realizate nu se circumscriu numai pensiilor pentru limită de vârstă, ci şi tuturor celorlalte pensii. Prin urmare, pentru obținerea dreptului la pensie, legea impune necesitatea îndeplinirii cumulative a două condiții, respectiv întrunirea unui stagiu de cotizare minim sau complet, precum şi împlinirea unei vârste standard de pensionare, iar această regulă se aplică, cu anumite particularități, pensiei pentru limită de vârstă, anticipate, anticipate parţiale, de invaliditate și de urmaş.

Cu toate că stabilirea de către legiuitor a unei vârste standard de pensionare şi a unui stagiu de cotizare minim sau complet nu contravine Legii fundamentale, prin Decizia nr. 680/2012 Curtea Constituțională a reținut că în privinţa pensiei de invaliditate, "aplicarea strictă a celor două elemente pentru deschiderea dreptului la pensie încalcă principiul contributivităţii, ca element esenţial al dreptului la pensie", întrucât "raţiunile care stau la baza reglementării unei vârste standard de pensionare sau a unui stagiu de cotizare minim ori complet nu mai subzistă".

În accepțiunea instanței de contencios constituțional, "Pierderea totală sau cel puţin a jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obişnuite şi a accidentelor care nu au legătură cu munca este un eveniment aleatoriu ce nu poate fi controlat de persoana în cauză, astfel încât stabilirea unei vârste şi a unui stagiu minim de cotizare de la care poate fi acordată pensia de invaliditate nu se justifică," deoarece "În caz contrar, persoana asigurată, de principiu, ar ajunge în situaţia în care, deşi şi-a pierdut total capacitatea de muncă, deci nu mai poate fi încadrată în muncă, să nu beneficieze de contribuţiile deja realizate decât la împlinirea vârstei standard de pensionare, odată cu acordarea pensiei pentru limită de vârstă."

În speță, prin condiționarea acordării dreptului la pensia de invaliditate de realizarea stagiului minim de cotizare de 15 ani, se poate ajunge la situația discriminatorie în care o persoană care și-a pierdut capacitatea de muncă cu o lună înaintea îndeplinirii acestei condiții, din motive ce nu-i sunt imputabile, să nu mai beneficieze de pensia de invaliditate și nici măcar de pensia pentru limită de vârstă, la împlinirea vârstei standard de pensionare.

Vă rugăm să constatați că dispoziția care formează conținutul art.63 lit. a) din Legea privind sistemul public de pensii este neconstituțională deoarece încalcă art. 47 alin. (2) din Constituție privind dreptul la pensie.

În drept, ne întemeiem sesizarea atât pe dispozițiile art. 133, alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților, cât și pe dispozițiile art. 15 , alin (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Sesizare CCR asupra modificărilor la Legea pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale

COMUNICAT DE PRESĂ AL PNL PRIVIND SESIZAREA CCR ASUPRA MODIFICĂRILOR ADUSE LEGII 241/2005 PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE (DOCUMENT) 

Deputații Partidului Național Liberal au sesizat Curtea Constituțională, alături de deputați USR, asupra modificării aduse Legii 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Considerentele avute în vedere privesc cadrul juridic privilegiat stabilit în cazul persoanelor care săvârșesc infracțiuni de evaziune fiscală, de natură a încuraja astfel de fapte antisociale și nu de a descuraja evaziunea fiscală, respectiv prejudicierea statului și, implicit, a contribuabililor.

Totodată, reglementarea confuză adoptată oferă posibilitatea făptuitorului de a interpreta legea în sensul a patru posibile cazuri de evaziune fiscale, descoperite, în care beneficiază de clemență prin înlăturarea cercetării penale/judecătorești. În acest mod este înlăturată pedeapsa pentru acest tip de fapte penale de o gravitate aparte și echivalentă cu cea a altor tipuri de infracțiuni în care nu este aplicat același regim juridic.

Vă transmitem în continuare textul sesizării adresate CCR:


SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE
a Legii pentru modificarea și completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (PL-x nr. 354/2018), pe care o considerăm neconformă cu o serie de prevederi din Constituția României, pentru motivele expuse în continuare.

I.) SITUAȚIA DE FAPT

Legea care face obiectul prezentei sesizări a fost inițiată în 7 decembrie 2017, sub denumirea „Propunere legislativă pentru modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale”, de către 16 deputați ai PSD și a fost adoptată de către Senatul României (L130/2018), în calitate de cameră de reflecție, în ședința din data de 29.05.2018, și de către Camera Deputaților (PLx 354/2018), în calitate de cameră decizională, în ședința din data de 19.12.2018, potrivit art. 76 alin. (1) din Constituția României, în procedură ordinară.

Potrivit expunerii de motive, inițiatorii au avut în vedere, la elaborarea propunerii legislative, următoarele argumente:

„Având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ce privește condițiile de detenție și gradul de aglomerare cât și numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanțele internaționale pentru aceste condiții, dar și faptul că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, cel mai important este recuperarea prejudiciului suferit de stat, inițiatorii propun o motivare a celor care comit astfel de fapte pentru a acoperi prejudicial creat.

În plus trebuie avut în vedere că scopul pedepselor este prevenția, reeducarea dar și recuperarea prejudiciilor și nu menținerea unei persoane în detenție, fapt ce atrage și mai multe cheltuieli din partea statului.

Dacă inculpatul acoperă în totalitate prejudiciul și nu mai execută pedeapsa efectivă cu închisoarea, statul va avea de câștigat de două ori: va recupera prejudiciul creat integral, într-un timp relativ scurt și nu va mai efectua cheltuieli cu detenția condamnatului. Astfel se vor Evita situațiile actuale în care statul nu recuperează prejudicial ori îl recuperează foarte greu și într-un timp îndelungat.”

În raport cu obiectul si conţinutul său, iniţiativa legislativă face parte din categoria legilor organice

II.) MOTIVE DE NECONSTITUȚIONALITATE

1. ÎNCĂLCAREA ART. 1 ALIN. (3) DIN CONSTITUȚIE

Potrivit art 1 alin. (3) din Constituție, „România este stat de drept, (…), în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor (…) reprezintă valori supreme, (…) şi sunt garantate.”

În jurisprudența sa, referitor la art. 1 alin. (3) din Constituție, Curtea Constituțională a reținut că prevederile acestuia „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional (…) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen.” (Decizia nr. 44/2016)
         
            În aceeași decizie, referindu-se la tratamentul penal al minorilor, Curtea a constatat că „atunci când stabilește regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual al minorului şi interesul general al societății de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracțiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranței publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituționale.” Din identitate de rațiune, apreciem că aceste considerente sunt pe deplin aplicabile și în privința legislației penale, în general.

            Raportat la cauza de față, apreciem că Legea pentru modificarea și completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale  (PL-x nr. 354/2018), prin soluțiile legislative propuse, înlătură efectul disuasiv al pedepselor și, prin aceasta, aduce atingere rolului de prevenție generală atașat normelor de de incriminare cuprinse la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, în condițiile în care infracțiunile de evaziune fiscală  au un pericol social foarte ridicat, întrucât privesc relaţiile sociale referitoare la circuitul financiar şi fiscal şi protejarea bugetului general consolidat, în vederea asigurării resurselor necesare statului pentru îndeplinirea funcțiilor sale.
         
            Considerăm că reglementarea va duce la încurajarea săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală, în condițiile în care făptuitorul aflat la prima abatere, indiferent de cuantumul prejudiciului produs, în condițiile dispozițiilor art. unic pct. I din Lege, referitoare la 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, nu va fi sancționat, practic, în niciun fel, în condițiile dispozițiilor art. unic pct. 2 din Lege, referitoare la 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, va fi condamnat doar la achitarea amenzii penale, iar, în condițiile dispozițiilor art. unic pct. 2 din Lege, referitoare la art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005, va beneficia de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Or, după cum a reținut și Curtea în considerentele Deciziei nr. 3/2014, aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, „dacă asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la încălcarea valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, valori de rang constituţional, precum statul de drept, democraţia, respectarea Constituţiei şi a legilor, care sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre valorile supreme.”

        Prin urmare, Legea pentru modificarea și completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale  (PL-x nr. 354/2018) încalcă art. 1 alin. (3) din Constituție privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice și a siguranței publice, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituționale.


2. ÎNCĂLCAREA ART. 1 ALIN. (5) DIN CONSTITUȚIE

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Această obligație, care revine atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice, se aplică în egală măsură și Parlamentului, inclusiv în privința modului de exercitare a atribuției sale principale și esențiale, respectiv aceea de unică autoritate legiuitoare a tării, care constă în elaborarea proiectelor de lege și adoptarea acestora ca legi ale statului român.

Curtea Constituțională, a reținut, în jurisprudența sa constantă, că respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative constituie un veritabil criteriu de constituționalitate prin raportare la aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituție.

În acest sens, prin Decizia nr. 26/2012, Curtea Constituțională a reținut următoarele:

„Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea constată că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară.

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, "în România, respectarea [...] legilor este obligatorie". Astfel, Curtea constată că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.”

Raportat la prezenta cauză, învederăm că reglementarea se află în contradicție cu numeroase dintre dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală, după cum vom arăta în continuare.

1. Art. unic pct. I din Lege, referitor la 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, este în contradicție cu dispozițiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei”, întrucât pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 prevăd limite ale pedepselor mai mari decât maximul special prevăzut de art. 318 C. proc. pen. drept condiție pentru a se renunța la urmărirea penală.

2. La art. unic pct. 2 din Lege, dispozițiile referitoare la 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 contravin principiului nulla poena sine lege, întrucât normele de incriminare cuprinse la art. 8 și 9 prevăd exclusiv drept sancțiune pedeapsa închisorii.

3. La art. unic pct. 2, dispozițiile referitoare la art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005 contravin art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, potrvit căruia „instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani”, întrucât obligă instanța să aplice suspendarea executării sub supravegere chiar dacă cuantumul pedepsei, stabilit potrivit limitelor de pedeapsă prevăzute la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, este mai mare de 3 ani.

4. Terminologia folosită în teza finală a dispozițiilor referitoare la art. 10 alin. (12) din Legea nr. 254/2005, de la art. unic pct. 2 din Lege, potrivit cărora „în situația în care condamnatul nu acoperă suma dispusă în termenul stabilit, suspendarea executării sub supraveghere se va transforma în pedeapsa închisorii cu executare”, este improprie, non-juridică, întrucât în dreptul penal românesc nu există instituția „transformării suspendării executării sub supraveghere în pedeapsa închisorii cu executare”, ci doar revocarea și anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aplicabile, după caz, în condițiile prevăzute la art. 96 și 97 Cod penal.

5. Natura juridică a suplimentului de 20% din baza de calcul nu este stabilită cu claritate. În măsura în care acesta ar avea natura juridică de amendă penală, reglementarea contravine Secțiunii a 3-a din Capitolul II al Codului penal, referitoare la condițiile generale de stabilire a pedepsei amenzii.

Apreciem că necorelarea dispozițiilor legii care face obiectul prezentei sesizări cu dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală este de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestuia.

Pe cale de consecință, Legea pentru modificarea și completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale  (PL-x nr. 354/2018) contravine principiului securității juridice, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituție.


3. ÎNCĂLCAREA ART. 16 DIN CONSTITUȚIE

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, „principiul egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații în care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite” (a se vedea Decizia nr. 2/2017, Decizia nr. 117/2018 ș.a.), astfel că „situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional” (a se vedea Decizia nr. 573/2011, Decizia nr. 366/2014 ș.a.).

În cauza de faţă, tratamentul juridic de clemenţă constând în oferirea inculpaţilor care, ca urmare a achitării prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile [art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005, în forma modificată] sau ca urmare a angajamentului luat în acest sens [art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005, în forma modificată], beneficiază de renunțarea la urmărirea penală, stabilirea unei pedepse cu amendă sau, după caz, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, este distinct în funcție de un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, respectiv de celeritatea procedurii. După cum a reținut și Curtea, în Decizia nr. 573/2011, „durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie sau nu soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu cereri diverse sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti.”

În concret, reglementarea crează premisele existenţei unui tratament distinct aplicat inculpaţilor cercetaţi pentru aceleaşi infracţiuni, care se încadrează în ipoteza normei în funcţie faza procesuală în care se află. Astfel, dacă la momentul intrării în vigoare a prezentei legi, procesul penal a depășit primul termen de judecată, inculpatul nu va putea beneficia de renunțarea la urmărirea penală, potrivit art. 10 alin. (1)¬, iar, dacă procesul a depășit etapa cercetării judecătorești, nu va mai beneficia de acordarea amenzii penale, potrivit art. 10 alin. (11), fiind discriminat în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală, respectiv în etapa cercetării judecătorești, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică fiind cercetaţi pentru infracţiuni de prejudiciu identice, comise în aceeaşi perioadă.

Prin urmare, dispozițiile art. unic. pct. 1 și 2 referitoare la art. 10 alin. (1) și (11) din Legea nr. 241/2005 contravin principiului egalității în fața legii, consacrat la art. 16 din Constituție.

De asemenea, considerăm că instituirea unui regim juridic aplicabil exclusiv persoanelor care comit infracțiuni de evaziune fiscală, prin derogare de la regimul de drept comun stabilit de Codul penal și Codul de procedură penală, după cum am arătat la punctul 2 al prezentei sesizări, are natura unui privilegiu.

 Or, potrivit Curții Constituționale „sintagma „fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau a alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). Astfel, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea acestuia; discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/ categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat” (a se vedea Decizia nr. 387/2017).

Astfel, considerăm Legea pentru modificarea și completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale  (PL-x nr. 354/2018), în ansamblul său, contravine art. 16 alin. (1) din Constituție.

4. ÎNCĂLCAREA ART. 124 DIN CONSTITUȚIE

Principiul independeței judecătorului, statuat de art. 124 alin. (3) din Constituție, conform căruia „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, presupune ca aprecierea stării de fapt şi opţiunea privind modul de aplicare a legii în fiecare caz concret să constituie expresia convingerii intime a judecătorului.

Or, eliminarea dreptului acestora de a realiza o veritabilă individualizare judiciară a pedepsei, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, privitoare la faptă și la făptuitor, constituie o evidentă încălcare a acestuia.

Raportat la prezenta cauză, învederăm că, potrivit art. 10 alin. (1) [art. unic pct. 1 din Lege], în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de normă, respectiv acoperirea integrală a prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, până la primul termen de judecată, soluția renunțării la urmărirea penală este obligatorie, indiferent de cuantumul prejudiciului sau de alte circumstanțe ale cauzei.

Similar, potrivit art. 10 alin. (11) [art. unic pct. 2 din Lege], în cazul acoperirii prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, în cursul judecății, până la terminarea cercetării judecătorești, judecătorul este obligat să condamne inculpatul la pedeapsa amenzii penale, iar, potrivit art. 10 alin. (12) [art. unic pct. 2 din Lege], luarea angajamentul de a acoperi această sumă în termen de 1 an de la pronunțarea sentinței obligă instanța la dispunerea suspendării executării sub supraveghere, indiferent de cuantumul prejudiciului sau de alte circumstanțe privitoare la faptă sau la făptuitor.

Prin urmare, dispozițiile art. unic pct. 1 și 2 din Lege referitoare la art. 10 alin. (1)-(12) din Legea nr. 241/2005 încalcă principiul independenței judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin. (3) din Constituție, prin eliminarea dreptului acestora de a realiza o veritabilă individualizare judiciară a pedepsei, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, privitoare la faptă și la făptuitor.

În plus, după cum am arătat anterior, achitarea prejudiciului majorat determină fie renunțarea la urmărirea penală, fie aplicarea unor pedepse blânde (amendă penală ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) unor fapte care prezintă un accentuat pericol social, împrejurare ce este de natură a deturna în mod vădit scopul legii penale, acela de a descuraja săvârşirea de infracţiuni prin aplicarea unor pedepse corespunzătoare atât naturii, cât şi pericolului faptei incriminate.

În acest context, considerăm pe deplin aplicabile următoarele considerente reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 3/2014:

„Curtea reţine că scopul urmărit de legiuitor prin acordarea beneficiului reducerii sau înlocuirii pedepsei a fost acela de a încuraja recuperarea integrală a prejudiciilor produse prin săvârşirea unor fapte penale, însă această finalitate nu poate substitui obligaţia statului de a asigura, prin politica sa penală, siguranţa şi securitatea cetăţenilor săi, pedepsind acele persoane care se abat în mod grav de la normele de convieţuire prin sancţiuni penale corespunzătoare pericolului social relevat.

Or, mărirea valorii prejudiciului creat prin săvârşirea unei fapte penale nu face altceva decât să lipsească de fermitate atitudinea statului în ceea ce priveşte combaterea fenomenului infracţional şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac culpabile de producerea unor prejudicii atât de grave şi, implicit, să îngreuneze înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală.”

5. ÎNCĂLCAREA ART. 1 ALIN. (5) DIN CONSTITUȚIE

Curtea Constituțională, a reținut, în jurisprudența sa constantă, că respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative constituie un veritabil criteriu de constituționalitate prin raportare la aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituție.

În acest sens, prin Decizia nr. 26/2012, Curtea Constituțională a reținut următoarele:
 „Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea constată că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară.

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, "în România, respectarea [...] legilor este obligatorie". Astfel, Curtea constată că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.”

a. Punctele 1 și 2 ale Articolului unic, în ceea ce privește art.10 alin.1 modificat precum și aliniatele nou introduse alin.1indice1-alin.1 indice 3, conțin un text normativ redactat neglijent, neclar, așadar întreg Articolul unic este imprevizibil în interpretarea sa ulterioară și generează o aplicare viitoare impredictibilă.

 Astfel, deși scopul urmărit de către legiuitor a fost acela ca actul de clemență prevăzut în aliniatele nr.1, alin.1indice 1- alin.1 indice 3, să se aplice o singură dată pentru o persoană care săvârșește infracțiunea prevăzută art.8 sau art.9 din Legea nr.241/2005, în condițiile în care ,,... inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile,” – astfel încât inculpatul să nu mai poată invoca beneficiile prevăzute în alin.1, alin.1.indice1-alin.1 indice 3 pentru nici o altă infracțiune de acest fel săvârșită ulterior -   prevederile Articolului unic permit și o interpretare (în dezacord cu voința legiuitorului!) că pentru infracțiuni săvârșite ulterior, inculpatul va fi îndreptățit pentru fiecare etapă diferită ale viitoarelor procese penale  să beneficieze de câte un astfel de tratament juridic!

Altfel spus, prin interpretarea literală a întregului text al Articolului unic, prin interpretarea sistematică a prevederilor art.10 alin.1 modificat, precum și a alineatelor 1 indice1- indice 3 nou introduse, deși dorința  legiuitorului a fost aceea de a nu încuraja evaziunea fiscală, deși dorința a fost aceea ca inculpatul să beneficieze o singură dată de efectele produse de recuperarea prejudiciului în condițiile legii, deoarece textele normative au fost neglijent, neclar redactate - acest Articol unic ar putea permite și  o altă interpretare ulterioară, aceea că pentru fapte diferite, procese penale diferite inculpatul ar beneficia pentru fiecare etapă a proceselor penale ,, o singură dată” de prevederile acestei legi. În 4 etape procesuale și condiții identificate în textele normative, în patru procese penale distincte, de 4 ori (în mod ipotetic) inculpatul care încalcă în mod repetat legea privitoare la combaterea evaziunii fiscale  ar beneficia de prevederile acestei legi!?

„(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, se va dispune, o singură dată, renunţarea la urmărirea penală.”  2. După alineatul (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1¹) – (14 ), cu următorul cuprins: „(11 ) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă, în cursul judecăţii până la terminarea cercetării judecătoreşti, inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, instanţa va dispune, o singură dată, pedeapsa amenzii penale. (1²) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă este stabilită prin hotărâre judecătorească obligaţia inculpatului de a acoperi în termen de un an de la pronunţarea sentinţei, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, instanţa poate dispune, o singură dată, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În situaţia în care condamnatul nu acoperă suma dispusă în termenul stabilit, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se va transforma în pedeapsa închisorii cu executare. (1indice3 ) În cazul în care mărimea evaziunii fiscale prevăzută la art. 8 şi 9 justifică o astfel de măsură instanţa poate dispune acoperirea sumelor prevăzute la alineatele precedente într-un interval de 1-3 ani, neplata acestora având urmările prevăzute în alineatul precedent. (1indice4 ) Dispoziţiile articolului 10 alin. (1) se aplică tuturor inculpaţilor care au săvârşit împreună una dintre faptele prevăzute de art. 8 şi art. 9, indiferent dacă plata prejudiciului a fost efectuată doar de către unul sau de către o parte dintre aceştia.” 

b. De asemenea, textul normativ prevazut la art. 1 indice 3 este neclar, imprecis, primitor de mai multe înțelesuri, unul fiind chiar inaplicabil!

Acoperirea sumelor,, prevăzute la alineatele precedente”, ipoteza fiind stabilită prin identificarea prin forma de plural a substantivului alineat(e) care este acordat la plural cu forma adjectivului (precedente) se referă inclusiv la alineatul 1 indice 1 și alineatul 1 indice 2 – adică la sumele achitate în etapele procesuale identificate în textul criticat drept urmărire penală și cercetare judecătorească, precum și la  momentele  procesuale   : primul termen de judecată și terminarea cercetării judecătorești.
,,(1indice3 ) În cazul în care mărimea evaziunii fiscale prevăzută la art. 8 şi 9 justifică o astfel de măsură instanţa poate dispune acoperirea sumelor prevăzute la alineatele precedente într-un interval de 1-3 ani, neplata acestora având urmările prevăzute în alineatul precedent.”

Dacă s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, respectiv condamnarea la plata unei amenzi penale cum s-ar mai putea aplica prevederile art.1 indice 2 : transformarea în pedeapsa închisorii cu executare?

,,...În situaţia în care condamnatul nu acoperă suma dispusă în termenul stabilit, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se va transforma în pedeapsa închisorii cu executare.”

Este evidentă superficialitatea redactării acestor texte normative, este evidentă neclaritatea acestora, impredictibilitatea în aplicare este o consecință a acestor lacune ale textului normativ. Aceste texte normative vor fi primitoare a unor înțelesuri diferite ca urmare a interpretării lor, interpretare necesară în vederea aplicării lor,  ceea ce va genera o viitoare aplicare impredictibilă.

Principiul securității juridice este încălcat ca urmare a nerespectării de către legiuitor a obligațiilor de a se conforma prevederile art. 36  alin.1 din Legea nr.24/2000 !

Invocăm conținutul Deciziei nr.33/2018, decizie pronunțată de CCR ca urmare a sesizării de neconstituționalitate formulată de către 29 senatori ai PNL, precum și de către Inalta Curte de Casație și Justiție.

,,102. Noua reglementare pare să înlăture derogarea pe care dispoziţiile art. 9 o prevăd în prezent, sub aspectul accesului la o instanţă judecătorească de drept comun, şi să transfere competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în altă materie decât cea disciplinară, de la plenul Consiliului către o instanţă judecătorească, respectiv curtea de apel - secţia de contencios administrativ. Însă, în condiţiile în care conţinutul normei modificate vorbeşte despre „hotărârile secţiilor“, care pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără ca norma să fie integrată într-un ansamblu de dispoziţii din care să rezulte care sunt „secţiile“ care pronunţă respectivele hotărâri, redactarea textului legal este viciată de echivoc şi imprevizibilitate. Reglementarea ar avea înţeles numai din analiza evoluţiei conţinutului normativ al art. 9, deci exclusiv din interpretarea istorică a normei, însă o atare posibilitate este de neconceput din perspectiva exigenţelor de calitate pe care Constituţia le stabileşte cu privire la o lege în vigoare. Astfel, Curtea constată că norma, în noua redactare, creează incertitudine cu privire la emitentul hotărârilor ce pot fi atacate potrivit dispoziţiilor acestui articol, nefiind clar dacă este vorba despre secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, secţii ale unor instanţe de judecată sau secţii ale altor organisme sau autorităţi. 103. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 4 aduc atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva lipsei de claritate şi previzibilitate a legii.”

Invocăm, de asemenea, Decizia nr.447/2013 a CCR :

,,2. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 348 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă care prevăd aplicarea imediată a acestor dispoziţii şi pentru procedurile de insolvenţă aflate în derulare la data intrării sale în vigoare (cu excepţia celor prevăzute de art. 183-203) şi, implicit, pentru situaţia descrisă de art. 81 alin. (3) lipsesc norma legală de previzibilitate. Or, art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita.În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezultă dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţîn, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Aşadar, pe lângă neclaritate, dispoziţiile legale criticate sunt lipsite şi de previzibilitate, ca o condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice. 3. Prin urmare, dispoziţiile criticate contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie,…”

Articolul unic  din Legea de modificare a Legii nr.241/2005 este adoptat cu încălcarea prevederilor L 24/2000, respectiv art.36 alin.(1) :  ,,(1) Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie.”

Legea criticată încalcă prevederile art. 1 alineatul (5) din Constituția României, republicată.

În drept, ne întemeiem sesizarea atât pe dispozițiile art. 133, alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților, cât și pe dispozițiile art. 15 , alin (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.