Vine referendumul din Regatul Unit al Marii Britanii unde se va hotărî dacă se rămâne sau nu în Uniunea Europeană. Marea Britanie avea, oricum, un statut special. Nu tu monedă unică și nici intenția de a o avea, nu tu Schengen și nici intenția de a intra, nu tu aplicarea unor prevederi comunitare și nici intenția de a le adopta. Totuși, într-un moment de luptă electorală internă cu laburiștii, conservatorii și David Cameron au plusat și au lansat ideea unui referendum privind rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană. Ideea a aprins spiritele. S-au format tabere pro și contra rămânerii în Uniunea Europeană. Statele componente ale Regatului Unit și-au pus problema rămânerii în Regatul Unit. Scoția este cea mai vocală. Deja, Scoția lucrează și ea la propriile referendumuri privind rămânerea în Regatul Unit.
Las la o parte declarațiile propagandistice ale unora sau altora. Că este bine sau nu ca Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană, nu știm astăzi. S-au construit scenarii, s-au făcut analize, se fac calcule cu furie. Ce va pierde, ce va câștiga Marea Britanie ? Ce va pierde, ce va câștiga UE ? Nu se știe cu precizie chiar dacă sunt analize și calcule care sunt mai aproape de realitate.
Dacă englezii hotărăsc să iasă din UE, UE va pierde, efectiv, una din puterile economice ale uniunii. Pierde contribuția Marii Britanii la bugetul UE. Pierde o „piață de muncă” pentru cetățenii comunitari. Pierde o contribuție mare la politicile UE privind piața liberă. Va pierde, probabil, ceva din politica liberală a economiei, comerțului și relațiilor de schimb dintre state. Că vrem sau nu, Marea Britanie a fost un factor stabilizator în UE privind liberalismul în viața uniunii. Marea Britanie este unul dintre stâlpii politicilor ferme când este vorba despre democrație și respectarea tratatelor internaționale și unul din marii contributori la securitatea și apărarea statelor membre NATO. Este unul din stâlpii politicii ferme față de agresiunea Federației Ruse în relația cu statele membre ale UE și NATO. Ce va pierde Marea Britanie, ne va spune timpul.
Fără Marea Britanie, suntem într-o mare dilemă. Sunt state puternice care reclamă, pe diferite voci, să „fim mai blânzi” față de Rusia și Putin. Germania, Franța, Italia, puțin și Spania, Ungaria, Grecia (în special), Bulgaria (care vrea să își cupleze industria constructoare de mașini cu cea rusă, pentru piața bulgară și rusă !). Care va fi comportamentul UE în viitor ? Germania și Franța cu sprijinul și probabil la cererea unor state din estul Europei, vor împărți Europa în bună înțelegere cu Rusia ? Până la ... este sfera de influență a UE, de la ... este sfera de influență a Rusiei ? Statele din estul Europei, ale Uniunii Europene și NATO, devin state ale zonei tampon între zonele de influență ? Trebuie să ne punem aceste întrebări deoarece aceste state europene puternice sunt și membre de bază ale NATO. Comportamentul lor de până acum, cel neoficial, este puțin dubios. Înclină către „o pace” cu Rusia prin sacrificarea unor state europene și membre NATO. Sacrificii teritoriale ?
Dacă englezii se opun ieșirii din UE, vom asista probabil la rediscutarea unor politici europene care au provocat Marii Britanii dar și altor state sentimentul că se încearcă acapararea puterii politice în ideea de a se forma Statele Unite Europene, după modelul SUA. Țintele sunt, de fapt, Germania și Franța. Cele două state au încercat să impună o anume supremație în spațiul UE, dar o supremație în tandem. Germania a apucat și a luat inițiativa. Franța s-a ofuscat și a contracarat opunându-se ferm asupra unor probleme de substanță în politica comunitară. Soluționarea problemei grecești este unul dintre exemplele care sprijină ideea. Germania fermă a trebuit să dea înapoi în fața „echipei” conduse de Franța. Grecia a primit sprijinul cerut chiar dacă a făcut tot ce i-a stat în putință să tulbure grav nu doar economia și comerțul UE ci și să distrugă zona euro. Germania a obținut doar condițiile pentru ca Grecia să primească asistența financiară internațională. Grecia a fost pentru Germania „buturuga mică” care a răsturnat „carul mare”.
La un moment dat se crease impresia că UE este condusă de la Berlin, presa comunica această impresie cu obstinație astfel că populația statelor europene au făcut front comun împotriva Germaniei. Urmărind presa dar și unele emisiuni de televiziune străine (titrate), englezii au băgat bățul prin gard de câte ori au avut ocazia. În dauna Germaniei, evident. Degeaba Germania a încercat să contracareze cu formarea unui „nucleu dur” al statelor europene care, chipurile, ar rămâne să formeze viitoarea UE, restul statelor urmând a renunța la apartenență din cauza incapacității de a se dezvolta pe baze economice și financiare solide. Răspunsul a venit la momentele sensibile ale deciziilor comunitare. Acolo, în „turnul de fildeș” al decidenților, s-au amânat decizii, s-a renunțat la unele propuneri care, în alte timpuri, erau discutate și se ajungea la un compromis care să satisfacă toate statele membre. Motorul decizional al UE s-a gripat. Comisia Europeană a început să dea rateuri.
Comportamentul alandala al statelor europene s-a manifestat, cu foarte mare putere, la încercarea Germaniei de a deveni „populistă”. A inițiat imigrația din spațiul arab, din statele cu populație arabă în care grupurile religioase se bat ca chiorii. A declarat evenimentul „ajutor umanitar”. A marșat puternic în acestă direcție. A primit sprijinul inițial al statelor nordice, în special Suedia, al Austriei, Belgiei, Olandei, Danemarcei ... A presat Grecia și Italia să se comporte „umanitar”. Proporțiile imigrației au fost „apocaliptice”. Rând pe rând, puse în fața unor probleme sociale deosebite, al unor eforturi financiare peste o limită a bunului simț, statele partenere au spus „pas”. Germania rămâne singură un timp după care, dintr-odată, o ia pe altă cale. Public declară că este „umanitară în comportamentul politic”, în realitate filtrează imigranții și întârzie acordarea rezidenței pe care aceștia o cer. Mii și mii de imigranți ajunși în Germania sunt pe cale de a fi returnați în țările de origine. Imigranții nu s-au dovedit a fi viitoarea forță de muncă pe care o reclamau social-democrații germani. Ce este cel mai grav în acest moment, este importul de infracționalitate și terorism. Acțiunea Germaniei a pus în dificultate statele membre ale UE, le-a obligat să ia măsuri extreme de protecție împotriva infracționalității aduse în Europa de politica germană, a obligat statele europene să ia măsuri speciale pentru combaterea terorismului adus sub forma „ajutorului umanitar” de politica Germaniei care a vrut să fie populistă.
Cazul Grecia și imigrația invazivă din lumea arabă au constituit semnale de alarmă pentru englezi. Cameron s-a axat pe ele când a criticat politica UE. Extremiștii au explodat. În toate statele europene. Regatul Unit are, în aceste zile, prin asasinarea deputatei liberale, un rezultat al ideii lui Cameron de a face referendumul de ieșire din UE. Politicienii europeni numesc o „greșeală istorică” ideea lui Cameron de a pune problema ieșirii Marii Britanii din UE.
Ce va fi, vom vedea pe 23 iunie. Cu sau fără Marea Britanie. Problemele care vor rezultat după referendum, indiferent de rezultat, vor forța decizii mari. Unii politicieni vorbesc despre efectul de domino. În special în zona statelor din estul Europei. Până una-alta, o intenție există deja în Olanda unde se vorbește de „Nexit”. Olanda fiind, la rândul ei, un mare contributor la bugetul UE. Pe de altă parte, Olanda este legată mai mult de Marea Britanie ca alte state europene, o legătură care are nu doar rădăcini istorice, are și motivări istorice ! Sunt și state în estul Uniunii Europene care au început să aibă o puternică componentă politică anti-UE. Vorbim despre anti-UE sau despre anti-Germania ? Ar cam trebui clarificată distincția.
