Marga răspunde unui Patapievici mahalagiu

Cotidianul. Publică o scrisoare a lui Andrei Marga intitulată „Patapievici se bagă în seamă”. Din conținutul scrisorii, reiese clar faptul că Andrei Marga nu a pomenit numele lui Patapievici atunci când a acuzat că la ICR s-au comis abuzuri imense în perioada anterioară directoratului său. Arată și cu această ocazie că ICR s-a axat în activitatea anterioară pe alte obiective decât cele de promovare a culturii românești peste hotare. Textual, Marga spune: „Nu îmi pot reprima constatarea că, pe măsura scurgerii timpului, devine tot mai limpede cine se afla efectiv în spatele cheltuirii enorme de energii şi de bani – cum observau ziarişti foarte informaţi – nu pentru a construi ceva, ci pentru a măslui date şi a doborî persoane care au cu totul altă concepţie. Altfel nu se poate explica recursul cuiva, care se prezintă drept cugetător sapienţial, la sofisme elementare, precum derivarea de concluzii din premise preluate după ureche sau desfigurarea prealabilă a opiniei altuia spre a putea fi combătută cu uşurinţă”.

Punct pe „i”. Am căutat să văd de unde această reacție, echilibrată și intelectual dezvoltată, a lui Marga. Am găsit repede. În EvZ este redată, succint, intervenția lui Patapievici la o manifestare de la Cluj. Nu este o intervenție intelectuală, este o intervenție de mahala, de „poarta curții”, vorbe de clacă. Mai corect, bârfă în public.

În afara demolării lui Marga, Patapievici se remarcă printr-o aberație. El afirmă că a așteptat ca ICR să fie apărat de public. Public care însă nu a făcut-o. În linia modului în care și-a prezentat expunerea acuzatoare, publicul se face vinovat că „Marga a distrus ICR”. Cred, cu putere, că Patapievici este bolnav cu capul. Este o aberație constatarea lui.

Înțeleg comportamentul egocentrist al omului de cultură, al filosofului, al omului de știință. Dacă nimeni nu îl laudă, trebuie să își facă loc în conștiința publică cu „laudă-mă gură, că ți-oi da friptură”. Dar individul este peste acest nivel. Este la nivelul superior al bolii, la nivelul demenței, aproape. Că îl critică pe „adversarul” lui este una, că îi critici pe beneficiarii acțiunii tale publice că nu te apără, este alta. Dacă avea minte și nu tărâțe în tărtăcuță, Patapievici trebuia să observe că munca lui la ICR este defectă din moment ce populația țării nu o recunoaște ca fiind bună. Faptul că în susținerea lui au venit doar un număr mic de persoane, unii în stradă, cu papioane la gât, trebuia să îi dea de gândit. La fel cum trebuia să îi dea de gândit și faptul că majoritatea susținerilor lui au venit pe filieră politică și nu culturală ! A devenit victima propriului orgoliu și a interpretării greșite a valorilor. A luat-o razna. Dacă mă gândesc mai bine, este în linia scrierilor lui care abundă în „aprecieri” denigratoare cu privire la poporul pe care îl aștepta în apărare. Chiar din povestirile lui cu privire la experiențele din piața publică poate trage concluzia că una este imaginea pe care o vede în oglindă și alta este imaginea în ochiul poporului „prost”. De aceea a fost scuipat pe stradă. Pentru că imginea lui publică, reală, este a unui rău-făcător cultural, a unui politruc băsescian care a distrus imaginea culturii române în străinătate promovând tot felul de tâmpenii când avea de ales și promovat valori pe care populația le acceptă și le apreciază. Patapievici nu poate înțelege, din cauza unui orgoliu deformat (cancerigen) și a vanității care îi însoțesc viața, că a ratat și că va fi ținut minte ca un ratat.

Scrisoarea lui Andrei Marga din Cotidianul arată diferența dintre un intelectual și un mahalagiu cu pretenții intelectuale.

Andrei Marga a demisionat de la ICR

Andrei Marga a demisionat de la conducerea ICR. Acuzele, citite de mine, din presă, fac vorbire despre exercițiul bugetar al ICR pe 2012.

Nu știu cine „tremură de satisfacție” dintre „coabitanți”. Totuși, am unele rețineri. Oricum eu, alții ca mine, avem prea puțină informație cu privire la ICR și dedesupturile lui.

Este evident că execuția bugetară a fost un pretext. Nu este exclus ca în anexele pactului pentru coabitare să existe și ceva în genul băsescian. Unul ție, unul mie. Ca la procurori.

Nu am văzut reacții la PNL. Or fi fost zile zbuciumate. Plus că Marga nu are talentul, dar de loc, de a se face o persoană plăcută.

Să vedem ce va mai fi cu ICR-ul. Până unde se va ajunge cu coabitarea.

Politizarea. Părerea mea.

Ziarele „puterii” portocalii fac tapaj de „politizarea” instituțiilor publice. Ca soluție, oferă ei, deștepții țării, revenirea la vechile metehne, care îl au în frunte pe Traian Băsescu. Care, de bună seamă, nu a politizat nimic. Chiar dacă a numit în fruntea instituțiilor respective fripturiști și sinecuriști ce s-au dovedit singuri mai apoi. Patapievici, Valeriu Stoica și alte panarame.

Politizarea este un fenomen social. Niște partide aleg în funcții publice - pentru că au această posibilitate - persoane care fie sunt membre ale respectivului partid, fie sunt simpatizanți, fie sunt agreate de aceste partide. Când numirile sunt făcute în Parlament, atunci trebuie însoțite de prezumția de voință și accept al majorității cetățenilor țării. Pentru că politicienii parlamentari sunt mandatați de noi să ne reprezinte în cel mai înalt for al democrației din România și toate actele și faptele lor parlamentare sunt, deja, rodul voinței noastre.

Când numirile sunt făcute de Guvern, de membrii guvernului, având doar această calitate, putem vorbi doar despre un accept al membrilor și simpatizanților politici ai respectivului demnitar, iar dacă demnitarul este un independent, atunci aceste numiri au în spate acceptul corpului profesional de care aparține demnitarul - sau o mare parte a membrilor acestui corp profesional.

Când numirile sunt făcute de Președintele României, se poate considera că are acceptul celor care i-au dat votul la alegeri și al celor care îl susțin politic.

Cum-necum, dacă este să fim corecți, întotdeauna numirile în demnități publice au fost politice. Din cele mai vechi timpuri. Și vor fi politice cât timp specia umană va mai exista pe pământ în formă organizată.

Numirile politice au însă părți pozitive și negative. Pozitive sunt acele garanții că pe timpul unei guvernări numiții vor aplica cu mai multă determinare programul de guvernare spre atingerea acelor scopuri pentru care Guvernul a primit investitura Parlamentului. Corect din punctul meu de vedere. Negative sunt acele excese în numirile pe criteriul politic. Undeva ele trebuie să se oprească. Dar ca să fie oprite, trebuie ca și guvernarea să aibă garanția că persoanele care au funcții publice nu vor acționa împotriva programului de guvernare. Cum se întâmplă de obicei. Iar pentru aceasta trebuie umblat la legea privind statutul funcționarilor publici. O lege excesiv de protectoare pentru funcționarii publici, o lege care le permite să fie cu curul în două luntre și le mai permite să facă, chipurile sub protecția legii, ce doresc ele în situații date.

Și pe timpul guvernării Năstase și pe timpul guvernărilor PDL cu Boc cel incompetent și Ungureanu (mai puțin), politizarea s-a dus până la cele mai joase nivele. O exagerare cumplită, o deformare a realității atât la nivel național cât mai ales local. Nu trebuie să vorbim de politizare în sensul negativ când este vorba de instituții publice centrale, cum este ICR, ci când vorbim despre administrația publică, când se merge mai jos de secretarul de stat din minister și directorul de agenție publică din teritoriu. Când dăm agenția sub controlul local al unor politicieni aleși politic: primari, președinți de consilii etc.

Undeva trebuie gândit cu capul și nu cu buzunarul. Pentru că facem mare tapaj pentru ICR, o instituție care are menirea să creeze o imagine a culturii române în spațiul public al altor state, iar politizarea este chiar necesară și nu vorbim cu aceeași intensitate despre înlocuirea din funcție a unor experți, consilieri sau referenți de pe funcții de execuție până la nivel local.

Cred că tot ce este reprezentativ pentru o guvernare se cuvine a fi încadrat cu persoane care să reprezinte respectiva guvernare. Și atât. Prea mult duce la distorsiuni grave în funcționarea instituțiilor. Și apoi, oameni de înaltă calitate profesională nu sunt suficienți pentru toate posturile din administrația publică. Sunt peste un milion de funcții publice și nu există un partid care să aibă atâți oameni competenți pentru a ocupa posturile, ce naiba.

Chinurile ICR-iștilor

Institutul Cultural Român, constituit din dragoste de comunism, când totul pleca de la voința de stat (a conducătorilor zilei), de la apa caldă la poezia de calitate, de la brânza de vaci planificată cu cincinalul la proza, teatrul și reprezentația artistică, a fost luat de sub „înaltul patronaj” al primului incompetent al țării (evident, Traian Băsescu) și dus sub autoritatea Senatului României. A fost luat de la politicianismul băsescian și dus la una din Camerele Parlamentului care reprezintă, că vrem sau nu, poporul român. Jale mare. Au luat foc sinecuriștii.

La Lilick sunt detaliile de bază ale mișcării. Pe rețelele de socializare se discută aprins.

De pe fb am găsit această trimitere la subiect. Sărmanul ICR între zgomotul și furia proletară. Ceva pute. Dar pute rău de tot. Se pleacă de la acuza sinistră că demersul a fost politic. Eu trag concluzia că demersul a fost prost făcut. Nu trebuia trecut la Senat, trebuia desființat. Pentru că ICR este un produs al gândirii comuniste, al gândirii totalitariste, este o instituție creată pentru a răsplăti pe cei care laudă conducătorii. Este un bugetofag. Printre puținele instituții care consumă fără să producă. Este printre instituțiile care deformează ideea de cultură și valoare a culturii.

Cultura unui popor nu stă în creația intelectuală a unui individ sau a unui grup de indivizi, aleși pe sprânceană de un colectiv de persoane care s-au autodeclarat oameni de cultură reprezentativi pentru țară. Iar când în demersul lor indivizii în cauză acționează de pe poziția de funcționari ai statului sau stipendiați ai statului, demersul lor este cu atât mai penibil și nociv. Iar banii mei de contribuabil se duc aiurea. ICR a promovat „valori” despre care nu prea a auzit masa largă a populației. Le-a promovat, le-a tradus în limbi străine, le-a prezentat în cadrul evenimentelor din străinătate în care România era parte. Imaginea străinilor despre cultura română a fost profund deformată, rezultând, din câte am citit, că noi, românii, suntem de fapt creatori și consumatori de „artă kitsch”. Că suntem ca maimuțele, copiind de la alții sau încercând să imităm cu ardoare pe alții. Este o crimă. Pentru această crimă ar fi trebuit ca acum ICR să fie desființat. A fost prost gândit la înființare, este prost gândit la păstrare.

Normal că incompetenții și superficialii care se doresc oameni de cultură, plătiți de la stat sau promovați de stat au sărit în aer de supărare. Li se ia „vaca cu lapte”. Dulcele lapte al patriei. Dar nu li se ia complet. Practic vor fi înlocuiți unii cu alții. Cei care pleacă sunt supărați pe cei care vin, mai ales pe cei care i-au înlocuit.

ICR trebuie desființat. Este o problemă de igienă culturală a unei întregi țări. Cultura românilor se vinde mai bine acolo unde ea este reală, este prezentă, este respectată. Străinii care nu au orbul găinilor văd și apreciază cultura care se evidențiază în comunitățile de români. În sate, în teatrele din orașe (și acolo sunt excese însă actorii români sunt chiar de excepție), în anticariate. Trebuie să lăsăm pe creatori să învingă prin propriile forțe. Ai valoare, ești căutat, ești vândut, ești tradus și răspândit, ești dorit de cei care te-au văzut sau te-au ascultat, fie din propria țară fie din străinătate.

Este stupid să vorbești despre cultura română cu reprezentanți care nu mai trăiesc în România, nu mai crează în România, nu mai gândesc la România. Cu oameni care nu mai au rădăcina culturii române, oameni care își desconsideră propria origine, oameni care nu știu mare lucru despre cântecul și jocul românesc, despre arta grafică populară, despre port și obiceiuri.

ICR a promovat, vorba vine, „oameni de cultură” care s-au priceput să ridice osanale „conducătorului iubit”. Premiul Nobel cere pupincurism băsescian, potrivit normelor ICR.

ICR a fost și este o mare eroare a istoriei și a unui act de guvernare. Singura îndreptare a situației impune desființarea ICR. Să scădem pierderile cauzate de funcționarea acestei instituții ca fiind cheltuieli voluptorii nereușite și să eliminăm această gaură neagră a bugetului național.