Resentimentul ne ucide viitorul.

În articolul anterior m-am plâns de abundența trecutului din viața noastră. O abundență care a devenit ostilă. O abundență care îmi ucide speranța în viitor. Voi ajunge, nu peste mult timp, să urăsc tot ce aparține de trecut, să am o stare de disconfort total. Asta pentru că oamenii pe care îi cunosc sau am o anume cunoaștere despre ei mă inundă cu resentimentele lor, cu exemplele negative sau pozitive ale trecutului, cu oameni și stări ale trecutului care sunt aduse în viața de azi fără a discerne. Nu ne putem întoarce la epocile trecute, nu le putem prelua modelele pentru că sunt depășite din toate punctele de vedere, nu ne putem construi viața privind doar la trecut. Este bine să îl știm, atât cât putem, cât ne permite existența zilelor de azi însă trebuie să ne limităm doar la atât. Nu putem trăi în trecut.

Din cauza trecutului, din cauza resentimentelor exprimate de unii și alții, uneori pe drept, alteori în mod exagerat, nu mai avem timpul fizic necesar să vedem ziua de azi și nici nu mai putem gândi la viitor. Devenim superficiali nu doar în gândire ci și în comportament. Speculăm momentul în loc să ne pregătim viitorul.

Resentimentele abundente ucid. Ucid viitorul. Din cauza superficialității cu care este tratat prezentul, resentimentarii nu observă că cei împotriva cărora perorează la nesfârșit le sunt contemporani. Nu pot gândi că ei și „dușmanii” lor formează o generație care va muri cu resentimentele lor. Nu pot pricepe că aceste resentimente nu pot fi acceptate de generațiile viitoare, nu pot fi preluate și folosite pentru a ține generațiile viitoare victime ale unor dușmănii ancestrale, distrugătoare pentru orice organizare socială. Societățile resentimentare au pierit în decursul istoriei. Au fost refuzate de celelalte organizări sociale. Au fost refuzate pentru că au devenit absurde, pentru că au promovat intoleranța până au ajuns la acțiuni calificate ca agresiuni armate dacă nu ca acte de terorism.

Eu sper ca tinerii să aibă suficientă maturitate refuzând modelul comportamentului social resentimentar. Extremismul, de orice fel, politic, social, religios, cultural, ecologic etc. nu are loc în societățile viitoare. Tinerii trebuie să accepte că oamenii pot alege, la un moment dat, un curent politic, din varii motive. Tinerii trebuie să știe că acei oameni pot veni, oricând, alături de ei pentru a construi împreună. Pentru că în cei mai „bătrâni” nu am încredere, sper ca cei tineri să nu le copie comportamentul.

Prea mult despre trecut și prea puțin despre viitor.

Vreau să fiu sincer. Avem o societate aplecată, bolnav, doar asupra trecutului. Mai îndepărtat sau imediat. Concetățenii mei consumă mai multă energie pentru a prea-mări sau a terfeli trecutul și sunt absenți în proiectarea viitorului. Este o muncă de Sisif să tot revii la trecut, să îl tot valorifici emoțional în fiecare generație, să îi tot cauți „învățămintele” fără însă a merge mai departe în exploatarea lor. Se scrie mult, se vorbește mult, se crează mult pentru potențarea trecutului. Cu fiecare generație se ajunge la alte și alte concluzii. Asupra trecutului, asupra personajelor care au ieșit în evidență, cu sprijinul interesat al unor succesori. Sunt acte și fapte care s-au petrecut. Au avut rostul lor, au fost bune sau mai puțin bune la timpul producerii lor. Unii au beneficiat de ele, alții au suferit. Gata ! M-am săturat.

Vrem să creștem, ca societate. Alegem politicieni care în loc să facă ce promit, să proiecteze un viitor, se întorc la trecut. Ajung demnitari, aleg, imbecil, modele din viața socială a altora, modele care expiră în zilele noastre. Devenim o parte a memoriei altora copiind, prostește, experimentele lor. Cu bune și cu rele.

Facem învățământ „ca la alții”, fără însă a avea fundamentul social asigurat, fără a avea finalitatea actului educațional asigurată, fără a avea asigurat locul în care absolventul să treacă „în producție”. Facem „sănătate” ca la alții, fără să observăm că cercetarea lor în materie a evoluat, că procedurile se schimbă, că înțelegerea  asupra „bolii” și a „pacietului” nu mai este „la grămadă”, devine o particularitate. Suntem primitivi în comportament din moment ce bruma de cunoaștere permite oportuniștilor să ne atragă cu reclame la medicamente contrafăcute, la tratamente imbecile care ne agravează sănătatea și ne transformă din oameni în cobai ai unor experimente cretine. Încă „judecăm” după modelele formale ale secolului XIX și XX, suntem însă imuni la noile descoperiri în materie. Ne îndopăm cu medicamete inutile, recomandate de medici complici ai producătorilor, distrugându-ne propriul organism.

Cu o asemenea gândire socială, nu putem progresa. Progresul înseamnă, în primul rând, alegerea noului în detrimentului vechiului. Din moment ce învățătura primară este deficitară, din moment ce informația dată copiilor pe timpul dezvoltării lor este sever ancorată în trecut, din moment ce copiii noștri sunt obligați să privească doar la trecut, din moment ce dascălii sunt obligați să lucreze numai cu trecutul, nu putem merge către viitor. Undeva trebuie să rupem acest formalism dăunător și să dăm voie societății să participe la dezvoltare. Nu poți promova concurența într-o societate tarată de „pacifism”, „ecologie extremă”, lipsă de cunoaștere și deficit de informare. Cine cu cine să concureze maturii zilelor noastre din moment ce educația copiilor exclude concurența, confruntarea, negarea „adevărurilor” generațiilor anterioare ? Avem o educație a negărilor pe bandă rulată. Nu ai voie să faci asta, nu ai voie să mergi acolo, nu ai voie să negi aia, nu ai voie să ...

Prea mult trecut. Nimic despre viitor. Ignoranța deplină a majorității concetățenilor are efecte dezastruoase. Nimic despre viitor pentru că atât părinții cât și dascălii sunt în mod egal neevoluați. Sunt oameni ai trecutului. Măcar dacă ar fi al lor, ar mai fi o brumă de speranță. Dar este al altor generații, a acelora care au trăit cu sute de ani în urmă, ceea ce este o tragedie, M-am săturat.

UNESCO și patrimoniul mondial. Roșia Montană, calificare.

Roșia Montană naște pasiuni arzătoare. Pe de o parte sunt cei care cu ani în urmă au inițiat acțiuni civice pentru identificarea zonei Roșia Montană și a urmelor exploatărilor aurifere romane ca valori ale patrimoniului cultural național și mondial și cei care se opun acestei identificări „de-a valma”, fără însă a exclude posibilitatea ca porțiuni din site arheologic să fie păstrate ca „reflexie și expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor” umane de-a lungul timpului legate de exploatarea aurului în munții Apuseni.

„Patrimoniul cultural este un grup de resurse moştenite din trecut pe care oamenii le identifică, independent de proprietarul lor, ca o reflexie şi expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor lor. Include toate aspectele mediului înconjurător ce rezultă din interacţiunea între oameni şi locuri de-a lungul timpului. (Convenţia Cadru privind Valoarea Patrimoniului cultural pentru societate, 2005)”.

Până aici totul este în regulă. De aici încolo, făcând o mică analiză, apar neregulile.

În primul rând constat că înscrierile în patrimoniul cultural mondial a unor „resurse moștenite din trecut” se referă explicit la trecut. La ceva care se dorește a fi păstrat așa cum a ajuns la maxima dezvoltare. Am urmărit listele UNESCO și am văzut că „valorile” înscrise în liste și-au epuizat dezvoltarea, că acțiunea umană a încetat, pentru că au fost epuizate resursele care au determinat acțiunea umană sau au ajuns la maxima dezvoltare arhitecturală specifică. Aici intră clădiri sau perimetre arhitectonice la care nu se mai intervine și se convine păstrarea lor așa cum sunt ele astăzi pentru a evidenția astfel acțiunea umană la un moment istoric dat. Sunt și „valori” aflate în dezvoltare naturală - delte - sau parcuri naturale în care nu se permite intrarea oamenilor pentru dezvoltarea urbană însă aici, la Roșia Montană, suntem în fața unui sistem pe care ar trebui să îl considerăm închis, oprit. Îmi confirmă cele de mai sus exemplul Dresdei, care a introdus Valea Elbei în lista patrimoniului UNESCO și a pierdut listarea din cauza construcției unui pod peste Elba necesar, evident, populației locale. Acest exemplu confirmă faptul că introducerea în lista UNESCO trebuie făcută doar atunci când obiectivul vizat nu mai presupune dezvoltarea ulterioară.

Roșia Montană nu este la finalul interacțiunii omului cu natura. Pentru unele resurse minerale, locația este abia la început. Nu doar aurul și argintul sunt importante aici, deși zăcămintele nu sunt de neglijat, ci și celelalte minerale care prezintă interes pentru industriile moderne, în special pentru cele viitoare. În condițiile în care unele zăcăminte sunt din categoria minereurilor rare, explotarea lor este cu atât mai importantă cu cât ele nu se găsesc peste tot. Este evident că la Roșia Montană, chiar dacă există un perimetru bine determinat de galerii romane și alte forme de exploatare minieră pe o perioadă de 2000 de ani, nu putem vorbi doar despre trecut ci trebuie să vorbim în special despre viitor. Din punctul meu de vedere, punct de vedere care are aceeași valoare ca punctele de vedere contrare, la Roșia Montană nu se poate vorbi doar despre „resurse moștenite din trecut”.

La întâlnirea cu ministrul Daniel Barbu am arătat că și în Delta Dunării au fost făcute prospecțiuni pentru căutarea resurselor minerale, în special a celor rare. Este normal să fie așa din moment ce delta este formată prin colmatare, nisipurile „îmbogățite” aduse de Dunăre de pe întreg continentul fiind depozitate între cele trei mari brațe ale Dunării: Chilia, Sulina și Sf. Gheoghe. Undeva, în timp geologic, delta își va opri dezvoltarea. Fie va dispare, ca urmare a încălzirii globale și topirii ghețarilor Terrei. Se pare că mai aproape de noi este dispariția ei ca urmare a inundării de către mare prin procesul de creștere a nivelului oceanului planetar. Insulele populate din oceanele lumii resimt azi această evoluție, populațiile pleacă, sunt țări, cum ar fi Australia și Noua Zeelandă care le oferă găzduirea. Acesta este viitorul plauzibil și atunci, când așa ceva se va întâmpla, delta nu va mai fi în lista UNESCO. Va deveni exploatabilă.

Dar să revin la Roșia Montană. Consider că pot fi incluse în lista potrimoniului mondial doar acele galerii de exploatare auriferă de pe timpul romanilor care sunt separate sau pot fi separate de viitoarele exploatări. Sau, acelea care pot fi ocolite de viitoarele exploatări. Sunt convins că la un moment dat, în viitor, când nu vom mai fi cei care „cârcotim” azi, cerințele vieții vor deveni mai mari astfel încât oamenii vor considera că este mai important să exploateze ce se mai găsește în piatra munților decât istoricul exploatărilor.

Mai cred că cei care se bat cu atâta ardoare pentru a introduce Roșia Montană, de-a valma, în lista UNESCO sunt dintre cei care își doresc să intre, pe parcursul vieții, într-o listă „de onoare” a celor care au făcut ceva pentru cultură. Vor ca numele să le fie consemnat pentru istorie. Cu placă comemorativă, neaparat. Ei bine, pentru mine ei intră în categoria egoiștilor bolnavi. Ei vor să oprească timpul în loc, ei desconsideră tocmai ființa umană, pentru că o asemenea listare presupune „înghețarea zonei într-un timp trecut”. Obligă oamenii din zonă să accepte condițiile de viață din perioada medievală sau să plece. Spre satisfacția lor, a „culturnicilor” de rit nou.