PSD își etalează „cultura”. Iar bătaie

Imagine Antena3

Știre pe „toate gardurile”. Nicolae Bădălău, senator PSD și numărul 2 în PSD după infractorul Liviu Dragnea, confirmă că este „din PSD”. Supranumit „baronul Ficățel”, „stăpânul din Giurgiu”, a celor mișcătoare și nemișcătoare, o copie a „baronului de Teleorman” - județe vecine, ce naiba (!) -, și-a dat în petec.

Nuntă la Giurgiu. „Stăpânul” județului, pesedistul Bădălău invitat. Marin Anton, președintele PNL județean, invitat. Marin Anton este foarte critic cu privire la acțiunile PSD în județ dar în special cu privire la comportamentul de stăpân al lui Nicolae Bădălău.

La nuntă, Bădălău a profitat de moment și „l-a pocnit” pe Anton.

„Nu ştiu de la ce a pornit, nu ştiu ce a avut cu mine. Eu nu am zis nimic. Totul a durat trei minute. Eram la nuntă, s-a repezit la mine, m-a înjurat de măicuţa mea, m-a ameninţat şi a culminat venind la noi şi mi-a dat un pumn, aşa, un pod de palmă în gură” - a declarat Marin Anton presei.

Suntem în fața unei „accentuări” a luptei politice. Mai ieri am avut „cazul” Palada - Goțiu la B1Tv. Cum ar veni „putere vs. opoziție”. Palada pentru PSD iar Goțiu pentru USR. Goțiu ia un pumn în gură (după propria declarație) plus niște smucituri. Ieri, altă întâlnire „putere vs. opoziție”. La Giurgiu, la nuntă, acum între lideri locali dar și naționali. Soluția aleasă de secretarul general al PSD, Nicolae Bădălău? Un pumn în gură. Nu mai pun la socoteală „vorbele frumoase”.

Pot trage concluzia că PSD practică metoda simplă, primitivă a „puterii prin ciomăgeală”? Pot.

Cultura politică a PSD este bătaia. Iar dacă suntem mai atenți la ce a făcut PSD de la acapararea puterii (cu sprijinul foarte larg al unor concetățeni care „nu au avut pe cine să voteze”), vom observa că „puterea prin ciomăgeală” se aplică în toate domeniile. Inclusiv cu privire la Justiție! Nu mai spun de jaful organizat asupra resurselor țării.

Oare cei care vorbesc despre UE, dau sfaturi, scriu politici economice sau de altă natură, au citit Tratatele UE ?

Citesc, ca tot omul, informațiile la care am acces. Unele persoane, chiar apropiate, îmi recomandă, la fel cum recomandă și altora, lectura câte unui material ieșit din experiența și cunoașterea la care a ajuns câte un personaj, mai cunoscut sau nu lumii în care trăim.

O constatare, cu caracter general, o am. Foarte multe persoane, de bună credință, cu expertiză recunoscută în domeniile lor de activitate, vorbesc despre Uniunea Europeană și acțiunile ei fără însă a se raporta la reglementările imperative ale Tratatelor Uniunii Europene ! Cele mai multe persoane care dau sfaturi privind interpretarea acțiunilor economice sau financiare la nivelul UE vorbesc despre ceva care nu există ! Vorbesc despre competențe ale UE care nu există ! Vorbesc despre acțiuni ale UE care nu există ! Duc la nivelul UE idei și concepte care sunt proprii statelor care formează UE.

Se vorbește despre deficitul de forță de muncă și robotizare și ce ar trebui să facă UE pentru a accelera robotizarea pentru obținerea unei poziții dominante pe piața mondială. Robotizarea fiind însă strict o decizie a statelor membre ale UE ! Vorbesc despre economia europeană care însă este, de fapt, o economie a fiecărui stat membru în parte, astfel că vorbim despre convergența economiilor naționale și nu despre o economie europeană ieșită de sub controlul națiunilor membre ale comunității.

Dacă respectivele persoane, respectabile în domeniul lor de expertiză, ar citi și înțelege Tratatele UE,  ar vedea că scopurile uniunii sunt politice, reglementările economice, comerciale și financiare fiind doar instrumentele cu care statele să crească nivelul de trai și de satisfacție al propriei populații în spațiul uniunii.

Ca să fiu sincer, este deranjant pentru mine să îi aud pe cei care discută despre UE fără să îi cunoscă, pur și simplu, reglementările. De aici apar poveștile de groază, de aici apar scenele de „capă și spadă” în care statele se luptă între ele, de aici se hrănește ignoranța construită cultural (agnotologie) care duce la acțiuni fără logică cum este Brexit-ul insularilor.

„Articolul 1 (ex-articolul 1 TUE) (1)
Prin prezentul tratat, ÎNALTELE PĂRȚI CONTRACTANTE instituie între ele o UNIUNE EUROPEANĂ, denumită în continuare „Uniune”,c ăreia statele membre îi atribuie competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune.”

Este fără echivoc obiectivul. Statele membre ale UE sunt state care nu își pierd calitatea de subiect al dreptului internațional, Uniunea Europeană fiind o formă avansată de colaborare interstatală. De aceea există și celebrul art. 50 care permite unui stat membru să iasă din UE.

„Articolul 2

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin 

pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”

Pun accentul pe valorile care sunt constatate la fiecare stat membru, valori care stau la baza accesului statelor în cadrul uniunii, menținerii lor în cadrul uniunii. Mai mult, acest art. 2 este cel la care se referă TUE atunci când se vorbește despre nerespectarea de către un stat membru a „valorilor Uniunii Europene”, nerespectare care declanșează o procedură ce poate ajunge la ieșirea din UE a acelui stat membru. La acest articol ne ducem când vedem o atenționare a unui stat membru pentru anumite proceduri interne care ies din cadrul valorilor convenite la aderarea la UE.

„Articolul 3 (ex-articolul 2 TUE)

(1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale.

(2) Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.

(3) Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și tehnic.

Uniunea combate excluziunea socială și discriminările și promovează justiția și protecția sociale, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului.

Aceasta promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.

Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.

(4) Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.

(5) În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.

(6) Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate.”

Cei care tot promovează idei, ar trebui ca înainte de a le pune pe hârtie și a le susține în fața unui public, oarecare, poate ar trebui să meargă la TUE și să vadă dacă ideile pe care le promovează se pot realiza la nivelul UE sau sunt posibile doar la nivelul statului de care aparțin.

Pe bună dreptate Germania a fost aspru criticată pentru imigrația din spațiul arab. Acțiunea individuală a Germaniei, indiferent cum este motivată politic dar mai ales economic, afectează valorile arătate la art. 2 din TUE, este împotriva art. 3 din TUE și a altor prevederi existente în Tratate. Ca să nu mai spun de faptul că Uniunea Europeană se constituie pentru binele cetățenilor statelor membre și nu pentru binele altor state sau a cetățenilor din alte state. 

Ideea de mai sus are și o parte absurdă. Un imigrant din Siria sau Irak, acceptat de Germania, capătă mai multe „drepturi” în spațiul Uniunii Europene ca un cetățean din România sau Bulgaria, Croația sau Albania ! În acest caz, Germania devine unul din statele care nesocotesc principiile de bază ale Uniunii Europene. Motivarea germanilor cu necesitatea forței de muncă pentru acoperirea deficitului de forță de muncă în viitor este aberantă. Să facă germanii sex și pentru procreare, nu doar pentru plăcere.

Mă mănâncă buricul degetelor. Mediul de afaceri european nu prea există. Sunt medii de afaceri în fiecare stat. Unele mai puternice, cum sunt cele din Franța, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Belgia, Suedia și altele mai slabe. Mediul de afaceri european se reduce, la o adică, la companiile mari din vestul Europei. Scopul UE ar trebui înțeles ca o convergență a mediilor de afaceri din UE pentru ca nivelul de creștere economică a fiecărui stat în parte să se aproprie de nivelul de creștere economică al statelor mai dezvoltate. Cumva, instituind o uniune între ele, statele europene convin să crească, dacă este posibil, puterea economică a fiecărui stat până se va ajunge la un anume nivel de dezvoltare care să șteargă diferențele dintre state. Este o acțiune conștientă, statele mai dezvoltate acceptând să sprijine (prin programele europene) statele mai slab dezvoltate pentru ca prin dezvoltarea lor să se ajungă la o cultură economică europeană unitară. 

Se pare că „băieții și fetele deștepte” nu au răbdare. Vor să iasă în evidență fără a înțelege că dezvoltarea unei țări este posibilă doar prin acumularea bunăstării la nivelul cetățeanului, că bogăția, averea în general, are un rol social, este cu atât mai apreciată cu cât face mai mult bine celor lângă care se formează și nu străinilor. Sunt de acord cu ideea că la nivelul unor state europene s-a pus un accent mare pe sprijinirea unei dezvoltări economice fără însă a distribui beneficiul către societatea în care au activat respectivele companii. S-au îmbogățit unii iar mulțimile care au participat la îmbogățire au luat un șut în fund. De aceea la Consiliul European abia terminat s-a pus problema întoarcerii UE către cetățenii europenei.

Am neplăcuta impresie că la nivelul partidelor politice se practică un fel de golănie când este vorba despre UE, despre rolul și locul nostru în cadrul UE. 

Guvernarea este un act de cultură.

Academicianul Nicolae Manolescu a ținut un discurs frumos, interesant, destul de lung (am constatat că nu mai am exercițiul urmăririi discursurilor !), mobilizator. Este liberal, o mărturisește fără echivoc, este sentimental și un foarte bun promotor al culturii.  A dat multe exemple din istoria liberalismului, a dat multe exemple din realizările primarilor liberali de-a lungul timpului însă și a unor primari de altă culoare politică care au aplicat în actul de guvernare locală politici specifice gândirii liberale (a dat exemplul fostului primar „comunist” de la Onești/Bacău care a făcut o sală de sport în localitate împotriva voinței șefilor lui, sală care a adus în prim planul vieții sportive pe Nadia Comăneci, pe Teodora Ungureanu dar și multe alte sportive de top din gimnastica românească ! Acel primar a avut inteligența de a da Oneștiului, devenit un conglomerat de oameni cu culturi diferite, o cultură proprie).

Primarii liberali ai Bucureștiului au luat o localitate medievală și au transformat-o într-o capitală modernă a unei țări europene. Primarii liberali au introdus progresul. Iar progresul s-a măsurat și prin cultură. Nu în principal, nu doar datorită ci și prin cultură.

Când se vorbește despre cultură există pericolul ca unii să vadă doar literatura, poezia, teatrul, cinematograful, pictura, sculptura. Există pericolul de a se limita doar la produsul unor acte culturale. Este o eroare care este corectată de DEX și de oricare alt dicționar al limbii unui popor.

CULTÚRĂ, culturi, s. f. 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. ◊ Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale temeinice. ♦ (Arheol.) Totalitatea vestigiilor vieții materiale și spirituale prin intermediul cărora se reconstituie imaginea unei comunități omenești din trecut. ♦ Ansamblu de activități și modele de comportament proprii unui grup social dat, transmisibile prin educație.

A atras atenția tuturor celor prezenți, după ce „a umblat” prin extraordinar de bogata istorie a liberalismului românesc, că guvernarea - plecând de la o localitate și până la o țară -, este de fapt un act de cultură. Politica, în înțelesul ei deplin ca știință și practică a guvernării, este o componentă a culturii unui popor, a unei comunități sociale și politice.

A atras atenția asupra menirii PNL, de când s-a născut (la 1875) și până astăzi. PNL este partidul care s-a constituit pentru a conduce România, pentru a o transforma la cerințele epocii în care România ajunge. PNL este un partid al progresului. Peste tot unde au fost liberalii la conducere, de la localități la nivelul țării, au avut loc transformări benefice fie localității, fie țării. Începând cu Bucureștiul - devenit simbol al eficienței guvernărilor liberale -, terminând cu comunități locale mai mici care, în timp, au crescut, s-au impus ca centre ale evoluției umane, au devenit orașe și mai apoi municipii.

Chiar dacă academicianul Nicolae Manolescu nu a spus-o, o spun eu. Cultura, în oricare dintre formele ei de manifestare, poate fi creată doar de persoanele care au nivelul de cunoaștere corespunzător aspirațiilor cetățenilor la un moment dat. Definiția „omului de cultură” din DEX este cuprinzătoare: persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale temeinice.

Ca să faci din actul de guvernare al unei localități un act de cultură, îți trebuie în fruntea obștii oameni de cultură. Avem posibilitatea de a face comparații. Chiar între sectoarele Bucureștiului. Acolo unde au condus oameni de cultură, Bucureștiul a progresat. În alte sectoare, nu. Progresul nu înseamnă borduri, pavaje, mobilier stradal, ele sunt un produs cultural în măsura în care nu devin un abuz, o cheltuială voluptorie. Progresul înseamnă cu totul și cu totul altceva. De exemplu, guvernarea lui Pache Protopopescu (1888-1891) este considerată astăzi ca cea care a dat Bucureștiului identitatea de capitală europeană (un articol foarte bun în Adevărul). Bucureștiul are nevoie de o nouă guvernare curajoasă, o guvernare care să redefinească o capitală care are vocația de a deveni un centru politici, financiar, economic și cultural în sud-estul Europei. Asta se poate realiza, astăzi, doar dacă populația va alege în fruntea ei alți liberali, oameni cu un nivel ridicat de cultură, oameni cu temeinice cunoștințe despre guvernare și despre comunitățile în care candidează. Așa cum sunt candidații liberali.

Fiecare cu ce-l doare. Pe unii „îi doare” Iohannis. Pe alții „îi doare” Cioloș. Și tot așa.

A trecut timpul ca o clipită. Parcă mai ieri eram hotărâți să schimbăm modul de a face politică. La alegerile prezidențiale din 2014 ne bâțâia fundul să nu iasă Președinte al României clovnul Victor Viorel Ponta. Cu Ponta Președinte al României am fi continuat mascarada Băsescu, am fi avut „norocul” să intrăm într-o nouă dictatură socialistă însă ne-am salvat în extremis. Revolta românilor din străinătate s-a amplificat în țară la neamuri și a dus la un vot categoric în turul II pentru Klaus Iohannis.

Iohannis a promis că face o altfel de politică. Președintele cu treaba lui, Guvernul cu treaba lui, Parlamentul cu treaba lui, Justiția cu treaba ei. Până acum s-a ținut de cuvânt.

A devenit deranjant pentru sufletele zbuciumate ale jurnaliștilor români, nu mai spun ale intelectualilor români. Sistemul politic românesc este un sistem tip „marionetă”. Creierele politice sunt în ONG-uri (cum este SAR sau România Curată conduse de Pippidi), în redacții (cum este cazul în trustul Intact), în mici partidulețe unde se odihnesc „filosofii politici” etc. Politicienii au doar rolul de a pune în executare comenzile primite din aceste zone obscure.  Dacă iese bine, iese și Pippidi să se laude că ea a construit programul sau a dat orientarea politică, iese jurnalistul „X” de la „...” sau jurnalistul „Y” de la „...” care spune că de la el sau de la ei a plecat ideea sau mai știu eu ce care a dus la „marea realizare”. Dacă iese rău, asta este. Politicianul sau politicienii care au dus acțiunea în Parlament sau în actul de guvernare eșuat rămân în fața valului distrugător al criticilor politice. Toată lumea dă în ei.

De la investire, Iohannis nu a răspuns comenzilor de acest gen. Deranjează. S-a ajuns în situația în care ONG-urile care până acum dirijau guvernările să nu mai aibă siguranța propriilor creații. Pierd clientela. Pierd banii. ONG-urile și presa care le însoțește, mai pe față, mai pe dos, își pierd vizibilitatea, își pierd notorietatea. Se pune semnul întrebării asupra predicțiilor lor. Iohannis distruge prin deciziile de strategie politică tot ce au construit ONG-urile și „laboratoarele politice” cu atâta sârg în toți anii din urmă.

România nu mai este previzibilă în cadrul politic construit cu atâta trudă în anii din urmă: țară săracă pentru că este incapabilă să își folosească bogățiile, înapoiată, bigotă, o țară a excepțiilor și nu o excepție între țări, o țară în care poți face ce vrei dacă ești din străinătate.

Klaus Iohannis lucrează la alt cadru politic. Distruge cu bună știință stereotipurile. România devine o țară care este capabilă să concureze economic cu economiile altor țări, România devine un centru al înaltei tehnologii, România devine un pol de putere militară, România oferă securitate de stat, România asistă alte state să devină mai sigure, mai puternice, România are resurse agricole pentru propria populație și poate oferi asistență altor state aflate în dificultate etc. În discursul lui Iohannis nu mai este acel „și noi putem să fim ca ei”, tipic foștilor Președinți Iliescu, Cosntantinescu și Băsescu. Pe modelul vechi s-au construit formulele politice ale intelectualității române. Intelectualitate care s-a dorit mereu și mereu „creierul din umbră”. Ei bine, intelectualitatea românească s-a trezit că este înlocuită. Este înlocuită de politicieni care își asumă rolul și funcția de oameni politici. Acum sunt mai puțini, mâine vor fi mai mulți.

Guvernul Cioloș devine deranjant. Este ca hârtia de turnesol. Administrația publică centrală și cea locală a fost prost construită până în prezent. Devenise un fel de afacere de familie. Nu era în interesul societății ci în interesul unor grupuri de presiune locale și centrale. Echilibrarea ei presupune schimbări majore în structură, în legislația aferentă, în organizarea teritorială etc. Au trecut puține luni de la investirea acestui guvern și deja avem reacții vehemente împotrivă din partea tuturor. Scoaterea la iveală a putregaiului politic din structura administrativă deranjează. Distruge cariere politice. Iar Iohannis este mulțumit. Cu mici observații, este mulțumit. Este mulțumit și când sunt miniștri revocați. Unii se revoltă, alții se întristează. Există însă ceva ce unește toate aceste mulțumiri ale lui Iohannis. Când miniștrii vor să își impună propria idee fără a fi în concordanță cu cadrul general adoptat de Guvern și acceptat de Președinte, Iohannis alege varianta revocării lor. Buni, foarte buni, excepționali, există o limită. Încadrarea între limitele stabilite în cadrul Guvernului. Ministeriatul nu este operă personală, este operă colectivă.

Înclin să cred că Iohannis a cerut guvernului echilibru și armonie în actul de guvernare. Cel care vrea să devină solist are posibilitatea să se evidențieze însă în altă parte.

Cazul de la Operă devine emblematic. A sărit în sus Traian Băsescu. Promotor al stilului bătăii în ringul de box, acuză pe Iohannis și pe Cioloș pentru revocarea ministrului culturii pe care Băsescu îl vede ca luptător împotriva „dinozaurilor culturii”. Ca de obicei, Băsescu greșește. Nu este nici prima și nici ultima oară. Guvernul nu este locul de unde să fie duse acțiunile de eliminare a „dinozaurilor culturii”. Guvernul nu este o afacere personală, cum a fost pe timpul Președinției lui.

Băsescu comite un atentat asupra conștiinței oamenilor. Pronunță o interdicție față de aprecierea oamenilor pentru unii oameni de cultură. Caramitru are admiratorii lui. La fel ca alți „dinozauri ai culturii”. Balerina de la Operă are admiratorii ei. Nu poți încuraja consumatorii de cultură să se războiască între ei pentru supremația unui actor față de altul. Băsescu încurajează eliminarea actorilor consacrați pentru a face loc altor actori, mai tineri, prin mijloacele de constrângere a statului. Prin intervenția Guvernului. Băsescu promovează ideea unei poliții culturale. O idee mai veche, practicată de comuniști, de fasciști, azi de islamiștii rebeli. Fără să o declare direct, Băsescu este un nostalgic al regimului comunist cel agresiv.

M-a surprins să văd că și Andrei Pleșu este „pe aproape”. Mă așteptam ca el și alții ca el să se abțină. Să încurajeze competiția în cultură, o competiție liberă, unde valoarea să fie recunoscută de publicul spectator, publicul cititor nu de decidentul politic. M-a dezamăgit. Am citit articolul din Adevărul (aici) și am ajuns la concluzia că și Pleșu este tributar nostalgiei statului competent în toate.

M-a deranjat, ca să fiu foarte sincer, osanalele ridicate ministrului demisionar Alexandrescu. De ce oare trebuie să considerăm excepții acțiunile unui ministru care răspund unor necesități sociale, culturale ? Nu era treaba lui, înscrisă în fișa postului ? Cu astfel de osanale o să ajungem să avem numai miniștri „de excepție”. Ce ar fi să spălăm cu apă rece pe față și să ne revenim. Ba, de ce nu, să vedem dacă în acele cazuri absolut particulare în care ministrul demisionar Alexandrescu este omagiat nu suntem în fața unor excese. Nu sunt de specialitate însă am impresia că munca unui ministru nu ar trebui apreciată la superlativ pentru inițiativa achiziționării unei mici statuete creată de Brâncuși, sau pentru înscrierea unui site arheologic în lista indicativă a UNESCO sau mai știu eu ce altă realizare care are o oarecare relevanță locală însă nu poate avea una națională. Când este vorba despre cultură, fiecare zonă populată, distinct identificată într-un spațiu geografic, are propria identitate. Fiecare comunitate are atenția orientată către propria cultură. Un minister are obligația să susțină un echilibru față de toate aceste culturi. Aducerea în față a culturii unei zone, în mod agresiv, se va face cu lăsarea în uitare a culturii din altă zonă. Nu știu dacă acest ministru demisionar a avut grijă de cultura fie cărei comunități în parte, văd însă că este omagiat pentru ce a reușit să evidențieze doar dintr-o anumită zonă geografică.

Băsescu și Pleșu, fiecare în sfera în care se promovează sunt susținători ai etatizării culturii. Socialism în stare pură. Vorbele frumoase despre empatie, despre grija față de creatori și produsele lor obturează competiția în domeniul creației. Am ajuns la „dinozauri în cultură” pentru că avem o cultură etatizată. Avem o cultură „legalizată”. Nu mai avem act cultural, natural, o expresie a sensibilității unor oameni apreciată de publicul dispus să consume acel gen de creație, avem „producție” culturală de stat. Încă nu am ieșit din socialism. Avem uniuni de creație de stat, pensii de stat pentru membrii uniunilor. Ești scriitor dacă ai patalama, ești pictor dacă ai patalama, ești interpret dacă ai patalama. Nu reușești în lumea dură a concurenței în creație, te retragi după patalama. Are statul grijă să primești niște bani, are statul grijă să primești pensie, are grijă statul să primești o funcție publică remunerată, ce mai, avem o cultură de stat.

Poate că pentru a avea cu adevărat o cultură ar trebui să nu mai avem un minister al culturii și să lăsam comunităților locale grija încurajării culturii și promovării ei. Este adevărat că o astfel de soluție va duce creatorii în impas, îi va obliga să creeze pentru a trăi însă vom avea cultură la nivel competitiv. Unii vor ajunge să facă alte „munci” însă va fi consecința incapacității lor de a trăi din actul cultural. Pe undeva va fi bine. Nu am mai avea parte de surogate culturale.

Am ajuns să văd cum Iohannis este criticat pentru că nu vorbește și despre cultură. Că nu intervine pentru un ministru al culturii. Oamenii ăștia încă trăiesc cu Ceaușescu în suflet.

UNESCO și patrimoniul mondial. Roșia Montană, calificare.

Roșia Montană naște pasiuni arzătoare. Pe de o parte sunt cei care cu ani în urmă au inițiat acțiuni civice pentru identificarea zonei Roșia Montană și a urmelor exploatărilor aurifere romane ca valori ale patrimoniului cultural național și mondial și cei care se opun acestei identificări „de-a valma”, fără însă a exclude posibilitatea ca porțiuni din site arheologic să fie păstrate ca „reflexie și expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor” umane de-a lungul timpului legate de exploatarea aurului în munții Apuseni.

„Patrimoniul cultural este un grup de resurse moştenite din trecut pe care oamenii le identifică, independent de proprietarul lor, ca o reflexie şi expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor lor. Include toate aspectele mediului înconjurător ce rezultă din interacţiunea între oameni şi locuri de-a lungul timpului. (Convenţia Cadru privind Valoarea Patrimoniului cultural pentru societate, 2005)”.

Până aici totul este în regulă. De aici încolo, făcând o mică analiză, apar neregulile.

În primul rând constat că înscrierile în patrimoniul cultural mondial a unor „resurse moștenite din trecut” se referă explicit la trecut. La ceva care se dorește a fi păstrat așa cum a ajuns la maxima dezvoltare. Am urmărit listele UNESCO și am văzut că „valorile” înscrise în liste și-au epuizat dezvoltarea, că acțiunea umană a încetat, pentru că au fost epuizate resursele care au determinat acțiunea umană sau au ajuns la maxima dezvoltare arhitecturală specifică. Aici intră clădiri sau perimetre arhitectonice la care nu se mai intervine și se convine păstrarea lor așa cum sunt ele astăzi pentru a evidenția astfel acțiunea umană la un moment istoric dat. Sunt și „valori” aflate în dezvoltare naturală - delte - sau parcuri naturale în care nu se permite intrarea oamenilor pentru dezvoltarea urbană însă aici, la Roșia Montană, suntem în fața unui sistem pe care ar trebui să îl considerăm închis, oprit. Îmi confirmă cele de mai sus exemplul Dresdei, care a introdus Valea Elbei în lista patrimoniului UNESCO și a pierdut listarea din cauza construcției unui pod peste Elba necesar, evident, populației locale. Acest exemplu confirmă faptul că introducerea în lista UNESCO trebuie făcută doar atunci când obiectivul vizat nu mai presupune dezvoltarea ulterioară.

Roșia Montană nu este la finalul interacțiunii omului cu natura. Pentru unele resurse minerale, locația este abia la început. Nu doar aurul și argintul sunt importante aici, deși zăcămintele nu sunt de neglijat, ci și celelalte minerale care prezintă interes pentru industriile moderne, în special pentru cele viitoare. În condițiile în care unele zăcăminte sunt din categoria minereurilor rare, explotarea lor este cu atât mai importantă cu cât ele nu se găsesc peste tot. Este evident că la Roșia Montană, chiar dacă există un perimetru bine determinat de galerii romane și alte forme de exploatare minieră pe o perioadă de 2000 de ani, nu putem vorbi doar despre trecut ci trebuie să vorbim în special despre viitor. Din punctul meu de vedere, punct de vedere care are aceeași valoare ca punctele de vedere contrare, la Roșia Montană nu se poate vorbi doar despre „resurse moștenite din trecut”.

La întâlnirea cu ministrul Daniel Barbu am arătat că și în Delta Dunării au fost făcute prospecțiuni pentru căutarea resurselor minerale, în special a celor rare. Este normal să fie așa din moment ce delta este formată prin colmatare, nisipurile „îmbogățite” aduse de Dunăre de pe întreg continentul fiind depozitate între cele trei mari brațe ale Dunării: Chilia, Sulina și Sf. Gheoghe. Undeva, în timp geologic, delta își va opri dezvoltarea. Fie va dispare, ca urmare a încălzirii globale și topirii ghețarilor Terrei. Se pare că mai aproape de noi este dispariția ei ca urmare a inundării de către mare prin procesul de creștere a nivelului oceanului planetar. Insulele populate din oceanele lumii resimt azi această evoluție, populațiile pleacă, sunt țări, cum ar fi Australia și Noua Zeelandă care le oferă găzduirea. Acesta este viitorul plauzibil și atunci, când așa ceva se va întâmpla, delta nu va mai fi în lista UNESCO. Va deveni exploatabilă.

Dar să revin la Roșia Montană. Consider că pot fi incluse în lista potrimoniului mondial doar acele galerii de exploatare auriferă de pe timpul romanilor care sunt separate sau pot fi separate de viitoarele exploatări. Sau, acelea care pot fi ocolite de viitoarele exploatări. Sunt convins că la un moment dat, în viitor, când nu vom mai fi cei care „cârcotim” azi, cerințele vieții vor deveni mai mari astfel încât oamenii vor considera că este mai important să exploateze ce se mai găsește în piatra munților decât istoricul exploatărilor.

Mai cred că cei care se bat cu atâta ardoare pentru a introduce Roșia Montană, de-a valma, în lista UNESCO sunt dintre cei care își doresc să intre, pe parcursul vieții, într-o listă „de onoare” a celor care au făcut ceva pentru cultură. Vor ca numele să le fie consemnat pentru istorie. Cu placă comemorativă, neaparat. Ei bine, pentru mine ei intră în categoria egoiștilor bolnavi. Ei vor să oprească timpul în loc, ei desconsideră tocmai ființa umană, pentru că o asemenea listare presupune „înghețarea zonei într-un timp trecut”. Obligă oamenii din zonă să accepte condițiile de viață din perioada medievală sau să plece. Spre satisfacția lor, a „culturnicilor” de rit nou.

Am citit și mi-a plăcut

În așteptarea orei de plecare am citit, selectiv, câteva bloguri. Peste tot am găsit știri și comentarii interesante. La Vosganian am găsit, dacă pot spune așa, ceva mai mult.

O să preiau, ca „momeală” (!), un text. Postarea lui Vosganian, este specifică lui - Tema zilei - 28 iulie 2010: “Elogiul culturii nu inseamna cultul urii”.

„Portretul robot al invingatorului vremurilor tulburi de azi este cel al mutantului acultural si amoral care, in loc de paginile cartilor, rasfoieste bilanturile victorioase si foile contractelor cu statul, care a stiut sa converteasca relatiile de influenta din perioada comunista in relatiile financiare de azi, si caruia nu-i mai vine, ca predecesorului sau in ale dictaturii, sa puna mana pe pistol cand aude de cultura, ci, in cel mai bun caz, sa puna mana la gura, inabusindu-si un cascat.

Un poet e mai mare decat un ministru. Daca ministrul nu se nastea, ce buluceala ar fi fost ca altii sa-i ia locul! Dar daca poetul nu se nastea, nimeni altul nu i-ar fi scris vreodata poeziile. Poetul poarta, cu adevarat, marca unicitatii, care este miracolul fiintei umane. Asta au stiut-o, atat primul-ministru in functie, Lascar Catargiu, cat si ceilalti fosti prim-ministri in viata la vremea aceea, care au mers in tacere , in urma carului mortuar al lui Mihai Eminescu”.

Ei, ce părere aveți ? Mai mult găsiți la Vosganian.