Fiecare cu ce-l doare. Pe unii „îi doare” Iohannis. Pe alții „îi doare” Cioloș. Și tot așa.

A trecut timpul ca o clipită. Parcă mai ieri eram hotărâți să schimbăm modul de a face politică. La alegerile prezidențiale din 2014 ne bâțâia fundul să nu iasă Președinte al României clovnul Victor Viorel Ponta. Cu Ponta Președinte al României am fi continuat mascarada Băsescu, am fi avut „norocul” să intrăm într-o nouă dictatură socialistă însă ne-am salvat în extremis. Revolta românilor din străinătate s-a amplificat în țară la neamuri și a dus la un vot categoric în turul II pentru Klaus Iohannis.

Iohannis a promis că face o altfel de politică. Președintele cu treaba lui, Guvernul cu treaba lui, Parlamentul cu treaba lui, Justiția cu treaba ei. Până acum s-a ținut de cuvânt.

A devenit deranjant pentru sufletele zbuciumate ale jurnaliștilor români, nu mai spun ale intelectualilor români. Sistemul politic românesc este un sistem tip „marionetă”. Creierele politice sunt în ONG-uri (cum este SAR sau România Curată conduse de Pippidi), în redacții (cum este cazul în trustul Intact), în mici partidulețe unde se odihnesc „filosofii politici” etc. Politicienii au doar rolul de a pune în executare comenzile primite din aceste zone obscure.  Dacă iese bine, iese și Pippidi să se laude că ea a construit programul sau a dat orientarea politică, iese jurnalistul „X” de la „...” sau jurnalistul „Y” de la „...” care spune că de la el sau de la ei a plecat ideea sau mai știu eu ce care a dus la „marea realizare”. Dacă iese rău, asta este. Politicianul sau politicienii care au dus acțiunea în Parlament sau în actul de guvernare eșuat rămân în fața valului distrugător al criticilor politice. Toată lumea dă în ei.

De la investire, Iohannis nu a răspuns comenzilor de acest gen. Deranjează. S-a ajuns în situația în care ONG-urile care până acum dirijau guvernările să nu mai aibă siguranța propriilor creații. Pierd clientela. Pierd banii. ONG-urile și presa care le însoțește, mai pe față, mai pe dos, își pierd vizibilitatea, își pierd notorietatea. Se pune semnul întrebării asupra predicțiilor lor. Iohannis distruge prin deciziile de strategie politică tot ce au construit ONG-urile și „laboratoarele politice” cu atâta sârg în toți anii din urmă.

România nu mai este previzibilă în cadrul politic construit cu atâta trudă în anii din urmă: țară săracă pentru că este incapabilă să își folosească bogățiile, înapoiată, bigotă, o țară a excepțiilor și nu o excepție între țări, o țară în care poți face ce vrei dacă ești din străinătate.

Klaus Iohannis lucrează la alt cadru politic. Distruge cu bună știință stereotipurile. România devine o țară care este capabilă să concureze economic cu economiile altor țări, România devine un centru al înaltei tehnologii, România devine un pol de putere militară, România oferă securitate de stat, România asistă alte state să devină mai sigure, mai puternice, România are resurse agricole pentru propria populație și poate oferi asistență altor state aflate în dificultate etc. În discursul lui Iohannis nu mai este acel „și noi putem să fim ca ei”, tipic foștilor Președinți Iliescu, Cosntantinescu și Băsescu. Pe modelul vechi s-au construit formulele politice ale intelectualității române. Intelectualitate care s-a dorit mereu și mereu „creierul din umbră”. Ei bine, intelectualitatea românească s-a trezit că este înlocuită. Este înlocuită de politicieni care își asumă rolul și funcția de oameni politici. Acum sunt mai puțini, mâine vor fi mai mulți.

Guvernul Cioloș devine deranjant. Este ca hârtia de turnesol. Administrația publică centrală și cea locală a fost prost construită până în prezent. Devenise un fel de afacere de familie. Nu era în interesul societății ci în interesul unor grupuri de presiune locale și centrale. Echilibrarea ei presupune schimbări majore în structură, în legislația aferentă, în organizarea teritorială etc. Au trecut puține luni de la investirea acestui guvern și deja avem reacții vehemente împotrivă din partea tuturor. Scoaterea la iveală a putregaiului politic din structura administrativă deranjează. Distruge cariere politice. Iar Iohannis este mulțumit. Cu mici observații, este mulțumit. Este mulțumit și când sunt miniștri revocați. Unii se revoltă, alții se întristează. Există însă ceva ce unește toate aceste mulțumiri ale lui Iohannis. Când miniștrii vor să își impună propria idee fără a fi în concordanță cu cadrul general adoptat de Guvern și acceptat de Președinte, Iohannis alege varianta revocării lor. Buni, foarte buni, excepționali, există o limită. Încadrarea între limitele stabilite în cadrul Guvernului. Ministeriatul nu este operă personală, este operă colectivă.

Înclin să cred că Iohannis a cerut guvernului echilibru și armonie în actul de guvernare. Cel care vrea să devină solist are posibilitatea să se evidențieze însă în altă parte.

Cazul de la Operă devine emblematic. A sărit în sus Traian Băsescu. Promotor al stilului bătăii în ringul de box, acuză pe Iohannis și pe Cioloș pentru revocarea ministrului culturii pe care Băsescu îl vede ca luptător împotriva „dinozaurilor culturii”. Ca de obicei, Băsescu greșește. Nu este nici prima și nici ultima oară. Guvernul nu este locul de unde să fie duse acțiunile de eliminare a „dinozaurilor culturii”. Guvernul nu este o afacere personală, cum a fost pe timpul Președinției lui.

Băsescu comite un atentat asupra conștiinței oamenilor. Pronunță o interdicție față de aprecierea oamenilor pentru unii oameni de cultură. Caramitru are admiratorii lui. La fel ca alți „dinozauri ai culturii”. Balerina de la Operă are admiratorii ei. Nu poți încuraja consumatorii de cultură să se războiască între ei pentru supremația unui actor față de altul. Băsescu încurajează eliminarea actorilor consacrați pentru a face loc altor actori, mai tineri, prin mijloacele de constrângere a statului. Prin intervenția Guvernului. Băsescu promovează ideea unei poliții culturale. O idee mai veche, practicată de comuniști, de fasciști, azi de islamiștii rebeli. Fără să o declare direct, Băsescu este un nostalgic al regimului comunist cel agresiv.

M-a surprins să văd că și Andrei Pleșu este „pe aproape”. Mă așteptam ca el și alții ca el să se abțină. Să încurajeze competiția în cultură, o competiție liberă, unde valoarea să fie recunoscută de publicul spectator, publicul cititor nu de decidentul politic. M-a dezamăgit. Am citit articolul din Adevărul (aici) și am ajuns la concluzia că și Pleșu este tributar nostalgiei statului competent în toate.

M-a deranjat, ca să fiu foarte sincer, osanalele ridicate ministrului demisionar Alexandrescu. De ce oare trebuie să considerăm excepții acțiunile unui ministru care răspund unor necesități sociale, culturale ? Nu era treaba lui, înscrisă în fișa postului ? Cu astfel de osanale o să ajungem să avem numai miniștri „de excepție”. Ce ar fi să spălăm cu apă rece pe față și să ne revenim. Ba, de ce nu, să vedem dacă în acele cazuri absolut particulare în care ministrul demisionar Alexandrescu este omagiat nu suntem în fața unor excese. Nu sunt de specialitate însă am impresia că munca unui ministru nu ar trebui apreciată la superlativ pentru inițiativa achiziționării unei mici statuete creată de Brâncuși, sau pentru înscrierea unui site arheologic în lista indicativă a UNESCO sau mai știu eu ce altă realizare care are o oarecare relevanță locală însă nu poate avea una națională. Când este vorba despre cultură, fiecare zonă populată, distinct identificată într-un spațiu geografic, are propria identitate. Fiecare comunitate are atenția orientată către propria cultură. Un minister are obligația să susțină un echilibru față de toate aceste culturi. Aducerea în față a culturii unei zone, în mod agresiv, se va face cu lăsarea în uitare a culturii din altă zonă. Nu știu dacă acest ministru demisionar a avut grijă de cultura fie cărei comunități în parte, văd însă că este omagiat pentru ce a reușit să evidențieze doar dintr-o anumită zonă geografică.

Băsescu și Pleșu, fiecare în sfera în care se promovează sunt susținători ai etatizării culturii. Socialism în stare pură. Vorbele frumoase despre empatie, despre grija față de creatori și produsele lor obturează competiția în domeniul creației. Am ajuns la „dinozauri în cultură” pentru că avem o cultură etatizată. Avem o cultură „legalizată”. Nu mai avem act cultural, natural, o expresie a sensibilității unor oameni apreciată de publicul dispus să consume acel gen de creație, avem „producție” culturală de stat. Încă nu am ieșit din socialism. Avem uniuni de creație de stat, pensii de stat pentru membrii uniunilor. Ești scriitor dacă ai patalama, ești pictor dacă ai patalama, ești interpret dacă ai patalama. Nu reușești în lumea dură a concurenței în creație, te retragi după patalama. Are statul grijă să primești niște bani, are statul grijă să primești pensie, are grijă statul să primești o funcție publică remunerată, ce mai, avem o cultură de stat.

Poate că pentru a avea cu adevărat o cultură ar trebui să nu mai avem un minister al culturii și să lăsam comunităților locale grija încurajării culturii și promovării ei. Este adevărat că o astfel de soluție va duce creatorii în impas, îi va obliga să creeze pentru a trăi însă vom avea cultură la nivel competitiv. Unii vor ajunge să facă alte „munci” însă va fi consecința incapacității lor de a trăi din actul cultural. Pe undeva va fi bine. Nu am mai avea parte de surogate culturale.

Am ajuns să văd cum Iohannis este criticat pentru că nu vorbește și despre cultură. Că nu intervine pentru un ministru al culturii. Oamenii ăștia încă trăiesc cu Ceaușescu în suflet.