Etica presupune educație și cunoaștere. Presupune conștiință și tradiție. Etica este morala.

Agerpres preia informații de la Realitatea Tv unde ministrul Justiției, Raluca Prună, a făcut niște afirmații dure însă corecte.

Etica a fost apărată de ministru. Etica în societate. Etica poporului. Etica poporului care s-a prezentat la vot la alegerile locale și a votat oameni care au fost condamnați pentru fapte de corupție, oameni aflați în cercetare penală pentru fapte de corupție, oameni care au fost condamnați însă își execută pedeapsa în afara penitenciarului, legea permițându-le o astfel de executare a pedepsei. Oameni care nu mai au beneficiul integrității. Oameni care au săvârșit fapte penale.

Nu este vorba despre vinovăție aici, este vorba despre fapta penală săvârșită. Vinovăția o vor stabili judecătorii atunci când vor pronunța pedepsele. Vorbim că acei oameni au săvârșit fapte condamnate de legea penală, fapte pentru care societatea cere pedepsirea persoanei care a comis-o.

• Este surprinzător cum cineva aflat în arest preventiv poate fi ales, cum de nu găsește cetatea pe cineva mai bun dintre noi și lumea face o asemenea alegere, sigur că nu putem, în măsura în care legea nu interzice acest lucru, decât să salutăm vox-populi. Dar eu sper ca mâine, în ședința de Guvern, să adoptăm noua Strategie Națională Anticorupție și acolo punem un accent mai mare pe prevenție
• Noi trebuie să discutăm despre chestiuni care nu sunt ilegale, dar sunt imorale sau care sunt împotriva unor coduri deontologice și readuc aminte (...) că un cod deontologic este un cod pe care membrii unei profesii sau membrii unui partid de bună voie îl adoptă, deci nu e ceva impus, iar eu zic că dacă adoptăm un set de reguli în mod voluntar, e de neexplicat de ce nu-l respectăm

Alegem. Dar ce alegem ? Cum poate fi un om care are probleme penale mai bun decât sute sau mii de alți oameni care pot concura pentru același post public ?! Cum ? Cum pot alege partidele politice să dea votul unor oameni care și-au pierdut integritatea ?

INTEGRITÁTE s. f. 1. Însușirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2. Însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg

După alegerile locale din iunie putem spune că o parte a populației a ales persoane necinstite, lipsite de probitate și coruptibile. Ce fel de populație a fost la vot ? De ce nu au ieșit la vot ceilalți ? 

Un răspuns posibil ar fi lipsa unei educații complete. Acei oameni au doar o brumă de educație. 

EDUCÁȚIE s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora.

Răspunsul ne spune că fenomenul social de care au beneficiat cei care au votat oamenii lipsiți de integritate și cei care nu au fost la vot a fost unul incomplet sau viciat. Nu au primit partea cu „responsabilitatea socială” a celor care trăiesc într-o comunitate. S-au comportat ca niște persoane care trăiesc în afara unei societății. Și unii și alții. Inclusiv cei care au votat aventurierii politici care și-au încercat norocul pe baza unei relative notorietăți. Voturile date aiurea, din dorința de a protesta (după unii), nu au fost voturi responsabile.

Pe lângă educația precară, se observă o lipsă a cunoașterii. Și aici, constat cu surprindere că oamenii folosesc termenii fără a ști ce conțin. 

CUNOÁȘTE, cunósc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în chip veridic de obiectele și de fenomenele înconjurătoare; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. 2. Tranz. A avea sau a dobândi cunoștințe pe baza studiului, experienței; a fi luat cunoștință de ceva. 3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut (personal) cunoștință cu cineva, a fi luat cunoștință de ceva.

Oamenii ar fi trebuit să cunoască. Ar fi trebuit să cunoască suficient cât să înțeleagă că oamenii condamnați penal sau aflați în curs de urmărire penală sunt oameni lipsiți de integritate. Dacă ar fi cunoscut, cât de puțin limba în care vorbesc, ar fi înțeles cum să se poarte responsabil față de ei și față de societatea în mijlocul căreia trăiesc. La fel trebuie interpretat și comportamentul celor care nu au fost la vot. Motivele pe care le aduc unii dintre ei sunt caraghioase. Sancționând, chipurile, politicienii și partidele politice ei au sancționat societatea în care trăiesc. De aceea au ieșit primari persoane care aproape imediat au ajuns în arestul preventiv, primari care au condamnări la activ și execută pedepse cu suspendarea detenției - ei fiind infractori dovediți prin condamnarea pronunțată -, de aceea au ieșit primari care confundă cerințele bisericilor (creștine, de orice rit) cu necesitățile administrației publice.

O mare parte a rezultatului alegerilor locale este o consecință a lipsei de etică a membrilor formațiunilor politice dar și a lipsei de etică a membrilor unor categorii profesionale care au coduri de etică interne. Este inadmisibil să ai norme interne privind integritatea și să susții politic oameni lipsiți de integritate !

ÉTICĂ s. f. 1. Studiul teoretic al principiilor și concepțiilor de bază din orice domeniu al gândirii și activității practice. 2. Ansamblu de norme în raport cu care un grup uman își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor; morală.

Pentru că lipsa evidentă de morală se manifestă în viața societății, rezultatele alegerilor locale stau mărturie, poate nu strică să se umble la lege și să fie prevăzute, potrivit constituției, condițiile în care cei care doresc să candideze sunt opriți de la acest drept. Condiția integrității trebuie să fie obligatorie. Persoanele aflate în faza de urmărire penală trebui suspendate de la acest drept. Nu vinovăția este aici principala problemă ci săvârșirea faptei. Dacă este acuzat că a săvârșit o faptă penală, să îi fie suspendat dreptul de a fi ales. Trebuie umblat și la reglementările care privesc deținerea unei funcții sau demnități publice de către cei care sunt în astfel de situații. Nu poți accepta ca cei care fac legi să fie, în număr destul de mare, persoane care au fost condamnate penal sau persoane care sunt în oricare fază a procesului penal.

Parlamentarilor nu le-o fi greu cu atâta „conștiință” ?!

Urmează ca parlamentarii să își exercite dreptul de a arăta că „au mușchi” la conștiință. O conștiință care îi chinuiește rău de tot.

Grea misie să îți exerciți mandatul de parlamentar, ca reprezentant al unui număr oarecare de cetățeni, atunci când consideri că trebuie să judeci și să acționezi după propria conștiință. Nu de alta, dar nu este exclus ca acțiunea ta să fie contrară voinței celor pe care îi reprezinți.

Ce este mai important în activitatea parlamentarului ? Să acționeze după cum consideră el, determinat de propria „conștiință” sau să acționeze după cum a fost mandatat de alegători, potrivit angajamentelor luate pe timpul campaniei electorale ?

În campanie, toți actualii parlamentari s-au angajat să susțină un stat de drept, un stat în care legea să fie aplicată, în care instituțiile statului să își exercite atribuțiile fără a fi îngrădite de „interesul privat al mediului politic”, un stat în care Justiția să fie independentă. Ne trezim acum, când o instituție a statului cere ca parlamentarii să investească acuzatorii publici (procurorii) cu soluționarea unor acte de încălcare a legii, acte săvârșite de către colegii lor, parlamentari, că îi lovește pe parlamentarii noștri „propria conștiință”. O conștiință care este legată de subiectul acțiunii procurorilor, coleg de partid sau de Cameră parlamentară. Băiat bun. Om serios. Cum naiba să îl las eu la greu ?! Mai ales dacă am „lucrat” împreună la propășirea nației.

Ajung la concluzia că suntem excesivi în folosirea noțiunii „conștiință”. Să o luăm din DEX și să o „smotocim” puțin. Pentru a vedea la urmă dacă acea conștiință, atât de clamată de unii parlamentari își are locul în diferitele acțiuni la Parlament.

„CONȘTIÍNȚĂ, conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau juridice. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filosofică etc.”.

Ce să vezi ?! Noțiunea de conștiință nu are nimic a face cu „modelul de conștiință” clamat de politicienii români când este vorba despre votul pentru încuviințarea măsurilor asiguratorii pe care procurorii le cer într-o anumită cauză penală. Normal, legal (legal înseamnă totuși normal, până la urmă !), în majoritatea cazurilor votul la cererea procurorilor ar trebui să fie pozitiv. Excepție face o singură situație. Când procurorii au un dosar pentru declarații ale unui parlamentar, făcute în Parlament sau în afara acestuia și pentru care o persoană se consideră vătămată, persoană ce depune o plângere penală. Abia în aceste cazuri este chemat Parlamentul să analizeze și să stabilească dacă parlamentarul în cauză poate fi urmărit penal pentru acea declarație sau pentru votul în Parlament pentru un act normativ. Aici intră „în scenă” art. 72 alin. (1) din Cosntituție care spune că „Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Este adevărat că în Constituție, la același articol însă la alineatul (2) apare o formulare ce poate fi interpretată.

„(2) Deputații și senatorii pot fi trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile lor politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.”

Voi folosi aici noțiunea „încuviințare”. O voi lega și de „conștiință”. Așa e'n tenis !

„ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment”.

Suntem în fața unei fapte penale săvârșită de un parlamentar. Spun că suntem pentru că în procedura penală, procurorul a cercetat fapta semnalată, a ajuns la concluzia că a fost săvârșită, că există o vătămare cu sau fără pagubă materială, că există făptuitor. Unul sau mai mulți făptuitori sunt parlamentari. Fapta este încadrată în legile penale între anumite limite de pedeapsă. Pentru faptele care prezintă o gravitate mai mare, legea penală stabilește pedepse mai mari. Modalitățile de comitere a faptelor, devin circumstanțe agravante sau atenuante la stabilirea pedepselor, astfel că aceeași faptă poate avea, funcție de circumstanțe și de persoana făptuitorului pedepse diferite.

În procedura penală, se prevăd măsuri asiguratorii ce se iau de către instanțele de judecată competente, în diferite faze ale judecății, în funcție de faptele și circumstanțele în care acestea au fost săvârșite. Pentru infracțiunile care sunt pedepsite cu închisoare de 5 ani de zile sau peste, procedura penală prevede măsuri mai severe, inclusiv arestarea preventivă a învinuitului. Pentru infracțiunile cu pedepse mai ușoare, procedura penală permite luarea unor măsuri asiguratorii mai ușoare. Simplu.

Ce se presupune că ar trebui să facă parlamentarii ?! Să vadă dacă faptele pentru care este acuzat colegul lor se încadrează în limitele prevăzute de lege pentru măsura asiguratorie. Dacă procurorii cer încuviințarea în limitele prevăzute de lege. Dacă procurorii fac exces de zel, vor refuza încuviințarea. Parlamentarii nu au pregătirea necesară dar, în special, nu au competența necesară de a evalua probele procurorilor. Ca atare, controlul exercitat de parlamentari este limitat strict la limitele de pedeapsă pentru a aproba măsura asiguratorie. Să fim bine înțeleși ! Parlamentarii nu pot acționa altfel pentru că ar comite o acțiune împotriva actului de justiție. Și dacă mă uit la noțiunea de „conștiință”, văd că există „împăcarea cu propria conștiință, că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau juridice”.

Ascultarea parlamentarului în cauză are un rol formal. Parlamentarii iau cunoștință de poziția parlamentarului acuzat de procurori că este autorul, complicele la comiterea infracțiunii. A lua o decizie ca urmare a explicațiilor învinuitului înseamnă că parlamentarii se substituie instanțelor de judecată. Nu procurorilor. Pur și simplu instanțelor. Procurorii la rândul lor duc toate declarațiile luate pe timpul urmăririi penale la instanța de judecată care va hotărî dacă acele declarații sunt suficiente sau nu pentru clarificarea cauzei penale.

Ajungem la ciudățenia „conștiinței” care îi lovește din când în când pe parlamentarii noștri. Parlamentarii au impresia că ei sunt deasupra legii. Că ei pot suspenda legea, în exercițiul ei de normă socială. Că ei pot lua o măsură contrară legii fără ca legea să fie schimbată.

Greșit. Așa cum instanța de judecată este obligată să judece legată de norma aplicabilă faptei deduse judecății, așa și parlamentarii sunt obligați să se limiteze la prevederile legii. Cu sau fără „mușchi” la conștiință. Legea, constituția, nu le permite să ia locul procurorului sau instanței de judecată, așa cum fac ei acum. Și fac. Cer noi probe de la procuror pentru a „vedea” dacă s-a comis o infracțiune ! Cazurile Vosganian și Borbely, la fel ca multe alte cazuri sunt exemple concludente. Admit sau nu trimiterea în judecată. Cazul la Senat, unde au introdus, peste constituție și lege, clauza avizului pentru trimiterea în judecată.

Fiecare instituție trebuie să se limiteze la competențele pe care le are. Parlamentul nu are dreptul să devină „Guvern”, „unitate de parchet”, „instanță de judecată” etc. Parlamentul nu are dreptul să interpreteze legea pe un caz particular. Instanța de judecată este singura instituție cu astfel de competențe. Tot constituțional. Art. 126 alin. (1) din Constituție este imperativ: „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Toate acțiunile parlamentarilor de „analiză a dosarelor procurorilor” sunt încălcări ale prevederilor Constituției arătate mai sus, sunt un abuz. Nicăieri nu spune că încuviințarea măsurilor cerute de procurori sunt condiționate de o cercetare a dosarului penal !

Am văzut fronda pesediștilor și a lui Tăriceanu. Încep să cred că ăștia au cap dar îl au degeaba.