Parlamentarilor nu le-o fi greu cu atâta „conștiință” ?!

Urmează ca parlamentarii să își exercite dreptul de a arăta că „au mușchi” la conștiință. O conștiință care îi chinuiește rău de tot.

Grea misie să îți exerciți mandatul de parlamentar, ca reprezentant al unui număr oarecare de cetățeni, atunci când consideri că trebuie să judeci și să acționezi după propria conștiință. Nu de alta, dar nu este exclus ca acțiunea ta să fie contrară voinței celor pe care îi reprezinți.

Ce este mai important în activitatea parlamentarului ? Să acționeze după cum consideră el, determinat de propria „conștiință” sau să acționeze după cum a fost mandatat de alegători, potrivit angajamentelor luate pe timpul campaniei electorale ?

În campanie, toți actualii parlamentari s-au angajat să susțină un stat de drept, un stat în care legea să fie aplicată, în care instituțiile statului să își exercite atribuțiile fără a fi îngrădite de „interesul privat al mediului politic”, un stat în care Justiția să fie independentă. Ne trezim acum, când o instituție a statului cere ca parlamentarii să investească acuzatorii publici (procurorii) cu soluționarea unor acte de încălcare a legii, acte săvârșite de către colegii lor, parlamentari, că îi lovește pe parlamentarii noștri „propria conștiință”. O conștiință care este legată de subiectul acțiunii procurorilor, coleg de partid sau de Cameră parlamentară. Băiat bun. Om serios. Cum naiba să îl las eu la greu ?! Mai ales dacă am „lucrat” împreună la propășirea nației.

Ajung la concluzia că suntem excesivi în folosirea noțiunii „conștiință”. Să o luăm din DEX și să o „smotocim” puțin. Pentru a vedea la urmă dacă acea conștiință, atât de clamată de unii parlamentari își are locul în diferitele acțiuni la Parlament.

„CONȘTIÍNȚĂ, conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau juridice. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filosofică etc.”.

Ce să vezi ?! Noțiunea de conștiință nu are nimic a face cu „modelul de conștiință” clamat de politicienii români când este vorba despre votul pentru încuviințarea măsurilor asiguratorii pe care procurorii le cer într-o anumită cauză penală. Normal, legal (legal înseamnă totuși normal, până la urmă !), în majoritatea cazurilor votul la cererea procurorilor ar trebui să fie pozitiv. Excepție face o singură situație. Când procurorii au un dosar pentru declarații ale unui parlamentar, făcute în Parlament sau în afara acestuia și pentru care o persoană se consideră vătămată, persoană ce depune o plângere penală. Abia în aceste cazuri este chemat Parlamentul să analizeze și să stabilească dacă parlamentarul în cauză poate fi urmărit penal pentru acea declarație sau pentru votul în Parlament pentru un act normativ. Aici intră „în scenă” art. 72 alin. (1) din Cosntituție care spune că „Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Este adevărat că în Constituție, la același articol însă la alineatul (2) apare o formulare ce poate fi interpretată.

„(2) Deputații și senatorii pot fi trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile lor politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.”

Voi folosi aici noțiunea „încuviințare”. O voi lega și de „conștiință”. Așa e'n tenis !

„ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment”.

Suntem în fața unei fapte penale săvârșită de un parlamentar. Spun că suntem pentru că în procedura penală, procurorul a cercetat fapta semnalată, a ajuns la concluzia că a fost săvârșită, că există o vătămare cu sau fără pagubă materială, că există făptuitor. Unul sau mai mulți făptuitori sunt parlamentari. Fapta este încadrată în legile penale între anumite limite de pedeapsă. Pentru faptele care prezintă o gravitate mai mare, legea penală stabilește pedepse mai mari. Modalitățile de comitere a faptelor, devin circumstanțe agravante sau atenuante la stabilirea pedepselor, astfel că aceeași faptă poate avea, funcție de circumstanțe și de persoana făptuitorului pedepse diferite.

În procedura penală, se prevăd măsuri asiguratorii ce se iau de către instanțele de judecată competente, în diferite faze ale judecății, în funcție de faptele și circumstanțele în care acestea au fost săvârșite. Pentru infracțiunile care sunt pedepsite cu închisoare de 5 ani de zile sau peste, procedura penală prevede măsuri mai severe, inclusiv arestarea preventivă a învinuitului. Pentru infracțiunile cu pedepse mai ușoare, procedura penală permite luarea unor măsuri asiguratorii mai ușoare. Simplu.

Ce se presupune că ar trebui să facă parlamentarii ?! Să vadă dacă faptele pentru care este acuzat colegul lor se încadrează în limitele prevăzute de lege pentru măsura asiguratorie. Dacă procurorii cer încuviințarea în limitele prevăzute de lege. Dacă procurorii fac exces de zel, vor refuza încuviințarea. Parlamentarii nu au pregătirea necesară dar, în special, nu au competența necesară de a evalua probele procurorilor. Ca atare, controlul exercitat de parlamentari este limitat strict la limitele de pedeapsă pentru a aproba măsura asiguratorie. Să fim bine înțeleși ! Parlamentarii nu pot acționa altfel pentru că ar comite o acțiune împotriva actului de justiție. Și dacă mă uit la noțiunea de „conștiință”, văd că există „împăcarea cu propria conștiință, că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau juridice”.

Ascultarea parlamentarului în cauză are un rol formal. Parlamentarii iau cunoștință de poziția parlamentarului acuzat de procurori că este autorul, complicele la comiterea infracțiunii. A lua o decizie ca urmare a explicațiilor învinuitului înseamnă că parlamentarii se substituie instanțelor de judecată. Nu procurorilor. Pur și simplu instanțelor. Procurorii la rândul lor duc toate declarațiile luate pe timpul urmăririi penale la instanța de judecată care va hotărî dacă acele declarații sunt suficiente sau nu pentru clarificarea cauzei penale.

Ajungem la ciudățenia „conștiinței” care îi lovește din când în când pe parlamentarii noștri. Parlamentarii au impresia că ei sunt deasupra legii. Că ei pot suspenda legea, în exercițiul ei de normă socială. Că ei pot lua o măsură contrară legii fără ca legea să fie schimbată.

Greșit. Așa cum instanța de judecată este obligată să judece legată de norma aplicabilă faptei deduse judecății, așa și parlamentarii sunt obligați să se limiteze la prevederile legii. Cu sau fără „mușchi” la conștiință. Legea, constituția, nu le permite să ia locul procurorului sau instanței de judecată, așa cum fac ei acum. Și fac. Cer noi probe de la procuror pentru a „vedea” dacă s-a comis o infracțiune ! Cazurile Vosganian și Borbely, la fel ca multe alte cazuri sunt exemple concludente. Admit sau nu trimiterea în judecată. Cazul la Senat, unde au introdus, peste constituție și lege, clauza avizului pentru trimiterea în judecată.

Fiecare instituție trebuie să se limiteze la competențele pe care le are. Parlamentul nu are dreptul să devină „Guvern”, „unitate de parchet”, „instanță de judecată” etc. Parlamentul nu are dreptul să interpreteze legea pe un caz particular. Instanța de judecată este singura instituție cu astfel de competențe. Tot constituțional. Art. 126 alin. (1) din Constituție este imperativ: „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Toate acțiunile parlamentarilor de „analiză a dosarelor procurorilor” sunt încălcări ale prevederilor Constituției arătate mai sus, sunt un abuz. Nicăieri nu spune că încuviințarea măsurilor cerute de procurori sunt condiționate de o cercetare a dosarului penal !

Am văzut fronda pesediștilor și a lui Tăriceanu. Încep să cred că ăștia au cap dar îl au degeaba.

Arestul preventiv. Campania mincinoasă din media și în Parlament.

În ultimul timp, DNA și DIICOT lucrează din greu la finalizarea dosarelor de corupție, de abuz în serviciu, trafic de influență, fraude financiare etc. Printre măsurile cerute de procurori sunt și cele de asigurare a desfășurării cu celeritate și în mod corespunzător a cercetărilor pentru finalizarea dosarelor. Percheziția, reținerea și arestul preventiv sunt cele mai vânate de jurnaliști pentru a fi înfierate (cu mânie proletară) dar și de politicienii care vor să împiedice procurorii să finalizeze mandatele.

Cu referire la politicieni, azi am auzit încă una: arestul preventiv cerut de procurorii DNA pentru Șova și Vâlcov au ca scop pierderea de către PSD a majorității la Senat ! A declarat-o cu emfază un senator PSD la Antena 3, „aplaudat” pentru zicere de Stoiceasca și Ursu. Cei de la România Tv spun că DNA vrea să schimbe guvernul. De noaptea minții.

Să luăm articolul în materie din Codul de procedură penală - Arestul preventiv.

„Sectiune 6
Arestarea preventivă
Art. 223
(1) - Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:
a. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b. inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c. inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
d. există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.
(2) - Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică”.

Am auzit, peste tot, că arestul preventiv este o măsură excepțională, gravă prin lipsirea de libertate a persoanei, că cercetarea în libertate a învinuitului este o stare de normalitate iar cercetarea în stare de reținere este o anormalitate. Politicienii care se opun cererii procurorului comit un act de nedreptate. Ei sunt cei care prin vot au aprobat acest Cod de procedură penală. Prin fața ochilor lor au trecut prevederile art. 223 pus de mine mai sus, ei l-au aprobat ca articol și apoi legea în sine.

Trebuie de reținut niște „mici” amănunte:

- arestul se dispune de judecător - judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorii care formează instanța de judecată, procurorii fiind doar cei care propun măsura;

- dacă alin. (1) din normă are la bază evaluarea procurorului cu privire la comportamentul inculpatului, alin. (2) se referă la fapta pentru care persoana este urmărită penal, fără ca procurorul să mai poată face o interpretare. Toate interpretările se fac de către judecătorul care dispune arestarea preventivă și forma acesteia;

- Udrea, Vâlcov, Șova și toți ceilalți sunt acuzați de spălare de bani, șantaj, evaziune fiscală, infracțiuni de corupție sau infracțiuni pentru care legea prevede o pedeapsă a închisorii de 5 ani sau mai mare.

Pe de altă parte, Cristina Ancuța Pocora a pus bine problema, la o emisiune Tv la Digi24. Ea nu are pregătirea juridică necesară să aprecieze un dosar penal. Așa cum nu au această pregătire foarte mulți alți parlamentari. Nu este exclus ca unii parlamentari să aibă o astfel de pregătire însă ei sunt insuficienți pentru a susține o măsură sau alta, nu mai spun de faptul că noua calitate, de parlamentar, nu le mai conferă dreptul de a se comporta ca avocați, procurori sau judecători. Practic, prin prevederile actuale ale diferitelor reglementări, parlamentarii își dau cu părerea fără a fi în măsură să dea soluția corectă. Exercitarea votului în astfel de cazuri se face nu după propria conștiință - cei care susțin acest lucru sunt niște mincinoși, indiferent de pregătirea lor -, ci sub influența acelor parlamentari care au tot interesul ca acțiunile procurorilor să nu fie finalizate în fața instanțelor de judecată.

Ajungem la o concluzie fără mare greutate. Camera Parlamentului care nu este de acord cu cererea procurorilor comite o ingerință în actul de justiție. Se substituie fie judecătorului de drepturi și libertăți, fie instanței de judecată.

Problema este că procurorul va reuși, cumva, să îl agate pe ministrul în cauză sau pe parlamentar și să facă proba actelor infracționale. Îl duce în fața instanței de judecată. Instanța ajunge la concluzia că este nevoie de o măsură preventivă de arestare. Ajungem la situația în care Parlamentul se poate opune, pentru că așa vor parlamentarii. Sau, mai bine spus, așa au primit ordin de la șefii lor. Dacă însă un parlamentar se transformă peste noapte în „cavalerul libertății” și votează împotrivă, că așa consideră el își dă astfel măsura incapacității de a participa la construirea legilor. Este absurd să mai crezi că un parlamentar este util la construcția legilor dacă nu este în stare să le înțeleagă. Așa cum este cazul încuviințării cererilor procurorilor.

Am mai citit o gogomănie, azi. La RFI.ro am dat de Iordache, parlamentar PSD care a susținut că în Constituție se prevede că foștii miniștri nu pot fi urmăriți penal dacă nu este de acord Camera din care face parte. Spune o tâmpenie cu spume. Nu există o astfel de prevedere în Constituție. Art. 109 vorbește numai de membrii Guvernului. Foștii miniștri nu sunt membri ai Guvernului. În plus, legea răspunderii ministeriale stabilește, imperativ, că procedura pentru membrii Guvernului nu se aplică foștilor membri ai guvernelor !

Concluzia ? Politicienii și jurnaliștii tâmpesc poporul cu televizorul.

Era să uit.

Constituția României, are în materia protecției parlamentarilor și a membrilor Guvernului reglementări din 1991. Este foarte important acest lucru. Pe atunci, procurorul era investit cu puterea de a dispune arestarea preventivă, reținerea era pentru 48 de ore etc.

Toți parlamentarii care fac gargară cu pioneze că ei nu se opun justiției au rămas în timpurile de acum 25 de ani. Culmea, tot ei sau o mare parte a lor, au fost cei care au luat procurorilor competențele avute după procedura penală veche !

Astăzi, refuzul Parlamentului de a permite judecătorului de drepturi și libertăți sau instanței de judecată să dispună arestarea preventivă sau o altă măsură procesual penală se poate traduce fără a greși ca o ingerință în actul de justiție.

Prevenția

Mascarada așa-zisei lupte împotriva corupției începută în vămile române, cu livrări de corupți către DNA „la vrac”, nu mai produce senzații tari, în special în rândul celor care mai au un gram de minte la dispoziție.

Într-o postare anterioară am spus că acțiunea, exceptând modul în care s-a desfășurat și încă se mai desfășoară, are o parte bună dar și o parte rea. Partea bună este minoră. Se scoate în evidență modul de lucru al unor vameși și polițiști de frontieră din punctele vamale. Dar asta nu înseamnă că toți vameșii și polițiștii de frontieră sunt corupți. Sunt corupți o parte dintre colegii lor. Cunoașterea celor care practică această formă de corupție - mica corupție - în punctele de trecere a frontierei este o parte bună. Iar aici ne oprim cu laudele pentru aceste acțiuni. Nu mai avem cum merge mai departe pentru că nu mai există părți bune. Iar părțile rele încep să fie din ce în ce mai des scoase în evidență în media de către oameni cu pregătire diferită, nu mai spun de cei care au cunoștințele și pregătirea necesară pentru a da un punct de vedere avizat în materie.

Informațiile procurorilor provin din înregistrări ambietale, din declarații, din unele probe adunate cu ocazia descinderilor la punctele de trecere și la locuințele autorilor prezumtivi ale faptelor de corupție. Înclin să cred că acolo unde au doar înregistrări nu vor face mare lucru. Chiar de au obținut arestarea preventivă, nu este exclus ca fie în interiorul termenului unii dintre aceștia să obțină un recurs favorabil și sigur după cele 29 de zile de arest preventiv, mare parte dintre aceștia să fie puși în libertate. Pentru că, să fie clar, eu unul judec că arestul preventiv în această cauză este ca o frecție la un picior de lemn. Nu previne nimic. Dar absolut nimic. Este doar un spectacol gratuit oferit populației în scopul stimulării acesteia pentru a vedea în Băsescu, PD-L, DNA și o parte a Justiției marii luptători ai anticorupției.

Când eram în activitate, astfel de acțiuni de supraveghere pentru combaterea corupției în punctele de trecere a frontierei se desfășurau zilnic. Aveam mai multe calități, la fel ca alți colegi ai mei. Eram desemnat ca președinte sau membru al comisiilor de disciplină și am avut cazuri în care polițiștilor de frontieră care au comis astfel de acte li se finaliza acțiunea disciplinară și era sesizat parchetul competent pentru începerea urmăririi penale, eram și ofițer cu cercetarea penală specială, desemnat prin ordin al ministrului, eram desemnat să desfășor și investigarea unor fapte săvârșite de cei din punctele de trecere a frontierei, unele dintre ele având legături cu infracțiunile de corupție, dosarele întocmite ajungând la comisiile de disciplină competente. O mare parte dintre colegii mei de la IGPF erau zilnic angrenați în astfel de acțiuni. Însă noi acționam la primele semnale primite de la alte autorități, de la participanții la traficul de frontieră sau de la populație, iar acolo unde probele și mijloacele de probă erau insuficiente, iar informația plauzibilă, se luau măsuri administrative, până la înlăturarea din punctele de trecere a frontierei a persoanelor suspecte. Nu mai spun despre faptul că supravegherea persoanelor suspecte se făcea inclusiv prin identificarea averii acestora și sesizarea instanțelor competente cu privire la posibilitatea ca „X” polițist de frontieră să fie vinovat de îmbogățire fără just temei. Pentru sesizarea faptelor de corupție în punctele de trecere a fost înființat și a devenit funcțional un număr de telefon, un fel de „telefon verde”, foarte util, chiar dacă unele apeluri erau doar o răzbunare a unor persoane împotriva unor polițiști de frontieră. Au fost și astfel de cazuri, în care contrabandiștii semnalau ca fiind corupți acei polițiști de frontieră care i-au oprit din acțiunea infracțională. Nu neg faptul că este posibil ca unii dintre cei din punctele de trecere a frontierei să fi fost protejați. Posibil.

Acțiunile noastre preventive au atras atenția altor agenții guvernamentale străine. Vama americană ne-a contactat în vederea unui parteneriat, în urma unor rapoarte ale unor agenții străine care considerau Poliția de Frontieră Română ca principala agenție din România implicată în lupta împotriva contrabandei și corupției din frontieră cu rezultate palpabile. Și aveam rezultate. Nu glumă. Iar vama americană nu a fost singura.

Între timp totul s-a stricat. Eu am ieșit la pensie în aprilie 2005. Văd că modul nostru de lucru nu a mai fost urmat, în punctele de trecere a frontierei au intrat tot felul de mafioți, posibil ca urmare a unor comenzi politice, acțiunile preventive au fost lăsate la o parte pentru a face loc acțiunilor spectaculoase cu mascați și DNA, contrabanda și corupția au înflorit, iar imaginea instituției la care țin atât de mult are de suferit. Modul de lucru al lui Traian Băsescu este de netolerat. Iar PD-L este un partid de nimic.

Culmea, când noi aveam astfel de rezultate, Președinte era Ion Iliescu iar premier era Adrian Năstase. Însă la conducerea PFR era o persoană care ținea la instituție, cu „sânge în instalație”, persoană controversată însă care cerea rezultate colaboratorilor lui fără însă a fi o moașă comunală pentru aceștia. Nu pot spune că nu avea „protejații” lui, că unii nu făceau măgării, că în unele cazuri, în urma unor intervenții de pe la minister sau de mai sus, se luau alte măsuri decât cele impuse de lege, dar exista un control asupra fenomenului din punctele de trecere.

Nu pot încheia, mă grăbesc pentru alte treburi, fără a pune în evidență o postare a lui George Șerban pe blogul său. Despre prevenție. Prevenția adevărată, nu mascarada băsesciană din aceste zile.

Și, iar nu pot să nu evidențiez pe Valeriu Pricină, colonel în rezervă, care la RTv a pus punctul pe „i”: acțiunile acestea sunt la comandă, nu sunt naturale, ceea ce este periculos pentru un stat democratic. Faptul că o acțiune de restabilire a legalității este legată de voința unui decident politic, faptul că un partid politic se împăunează cu „conducerea” prin reprezentanți săi guvernamentali a acestor acțiuni ar trebui să ne îngrozească. Se confirmă prin aceste declarații ale lui Băsescu, Boc și gașca ce îi susțin a faptului că Justiție le este subordonată, că administrația publică prin forțele de ordine le sunt subordonate și că aici, în România, statul democrat a ajuns la limita sa cea mai de jos. Dacă nu cumva este pe moarte.

Voicu ajunge la arest.

Senatorul PSD a ajuns la arest. Cei de la Antena 3 spun că este acuzat de trafic de influenţă în formă continuată, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi participare improprie la infracţiunea de fals intelectual la legea contabilităţii. Procurorii mai spun ca omul a intervenit în dosarele unor oameni politici si afaceriști contra cost. OK. Să bănuiesc ca ne vom apleca către cele serioase sau ca Băsescu și camarila vor mai găsi o șopârlă pe care să o arunce pe piață ?