Turcii au prevenit un transport de imigranți spre România pe Marea Neagră

Agerpres.
Turcia: Autoritățile au interceptat o ambarcațiune cu 150 de refugiați sirieni care doreau să ajungă în România

Ruta Turcia-Marea Neagră-România a devenit activă. Garda de Coastă Română are deja două interceptări cu imigranți din Siria și Irak (aproximativ 150 de imigranți) cu călăuze din Turcia, Bulgaria și Cipru. Nu sunt primii imigranți veniți pe mare. Au mai fost cazuri și în anii anteriori dar nu cu această intensitate. Majoritatea dintre cei veniți anterior au fost prinși la frontiera cu Ungaria în tentative de trecere ilegală a frontierei sau au fost înapoiați de polițiștii de frontieră maghiari după reținerea pe teritoriul lor. România nu îi atrage. Vor doar să o parcurgă în drumul lor către Germania (cele mai comune declarații) numai că acțiunile lor sunt ostile României, pot afecta relațiile internaționale ale României cu statele vecine. Imigranții nu vor să respecte reglementările internaționale care le pot asigura o formă de protecție așa că nu ai cum să îi protejezi. Dar nici nu le poți permite să îți facă rău.

Acum avem un exemplu din Turcia care s-a alertat, la rândul ei, după ce Poliția de Frontieră Română i-a informat asupra precedentelor evenimente.

Comunicatul turcilor vorbește despre o acțiune organizată. Imigranții au fost îmbarcați în autobuze și aduși de la frontiera cu Siria (pe unde au intrat în Turcia) până la țărmul sudic al Mării Negre, la Kastamonu. Populația a alertat autoritățile iar 82 au fost reținuți la țărm iar restul în ambarcații reținute de Garda de Coastă Turcă.

Pentru că între România și Turcia există o relație specială, pentru că gărzile de coastă ale celor două state au făcut permanent exerciții comune pentru a combate traficul cu imigranți la Marea Neagră, există șansa ca fenomenul să poată fi controlat. De la comportamentul populației turce din Kastamonu și până la modul rapid de acțiune al Jandameriei turce (pe uscat) și al Gărzii de Coastă Turce pe mare, putem trage concluzia că turcii s-au pregătit serios pentru combaterea traficului cu migranți la Marea Neagră.

Este pregătit Guvernul României să facă față unei intensificări a fenomenului ? Are resurse financiare și materiale pentru a asigura efortul Gărzii de Coastă Române de combatere a traficului de persoane pe Marea Neagră ?

Avem o presiune mare pe sensul de intrare în România la frontiera cu Serbia - evenimentele se succed cu repeziciune -, s-au intensificat tentativele la Marea Neagră, centrele de primire a imigranților se vor aglomera rapid, sunt deja câteva mii, iar toate acestea costă bani. Foarte mulți bani. Este guvernul pregătit ? După cum se mișcă, nu prea. Securitatea frontierelor României și a Uniunii Europene (consecință a propriei securități !) costă și aduce stabilitate în țară. Când ai un guvern responsabil. Când ai și cetățeni responsabili.

Despre Turcia, numai de bine. Sentimentele nu au ce căuta aici.

Sunt semne și semnale că în Turcia se ajunge la o anume ponderare a declarațiilor și a intențiilor. Sigur, fobia „Gulen” este la fel de puternică. Mai ieri erau peste 60.000 de persoane demise sau cu licențele de practicare a profesiei ridicate. De la profesori la jurnaliști, de la militari la polițiști, de la procurori la judecători. Balamuc mare.

În Turcia s-au închis școlile Gulen. La noi, în România, sunt 11 astfel de instituții. În publicația „ziuaconstanța” este un articol cât de cât lămuritor. La noi funcționează organizația Gulenistă „TUNA”. Este, în mod evident, orientată către populația turco-tătară dar nu refuză și pe cei români sau de altă etnie. Ba, chiar formează credincioși islamiști, din rândurile populației nevoiașe de care are grijă ! Mă mulțumesc cu ce am.

Erdogan dă interviuri. Este dur dar evită stările conflictuale cu SUA și UE. Bine, șefului diplomației franceze îi recomandă să stea în banca lui.

Erdogan afirmă sec că între state, relațiile sunt dictate de interese și nu de sentimente. Că Turcia păstrează relațiile cu SUA, cu UE, că este și rămâne stat membru NATO, că în Turcia se va respecta democrația. Ce este acum în Turcia, este o destructurare a unei organizații care a vrut să dubleze puterea de stat. Ambasadorul Turciei în România a dat un interviu la HotNews în care aduce multe explicații și lămuriri.

Imaginea mea este că Turcia revede, fără a ostiliza, relațiile cu statele pentru care are interes. Ambasadorul Turciei dă asigurări că trilaterala strategică Polonia-România-Turcia rămâne fermă. Urmează ca la București să aibă loc următoarea întâlnire în format trilateral pentru o  mai bună cooperare militară pe flancul estic al NATO. Cât privește cooperarea la Marea Neagră, Turcia lucrează la un proiect cu România pentru a putea obține de la NATO o formă avansată a prezenței alianței la Marea Neagră.

Cât privește UE, aderarea rămâne un obiectiv strategic pentru Turcia iar pericolul excluderii de la negocieri se pare că devine un motiv pentru moderații turci să se opună măsurilor radicale de răzbunare cerute de unii mai înfierbântați. Tonul ponderat al României, în concordanță cu cel al UE și SUA, este apreciat. Se pare că Turcia nu va forța nota în relația cu România pentru existența guleniștilor deși, după ce au declarat organizațiile guleniste pe teritoriul Turciei ca fiind organizații teroriste, nu este exclus să încerce să obțină și pe plan internațional o astfel de poziție. O parte din presa străină le cam dă dreptate. Organizația lui Gulen se comportă ca o „organizație religioasă islamică clandestină”. Acest semnal va fi receptat de toate statele europene care vor căsca mai bine ochii la ce fac organizațiile guleniste pe teritoriul lor. Mi se pare absolut normal.

Având în vedere regula de aur că „între state relațiile au la bază interesele și nu sentimentele”, este bine să vedem ce este în Turcia însă să nu ne implicăm. Dacă o facem, să avem o poziție comună cu Uniunea Europeană și NATO. Turcia a fost atenționată de SUA și UE că în NATO și UE valorile democrației sunt obligatorii pentru cei care vor să fie sau să rămână membri. Turcia nu are nici un interes să iasă din NATO așa că își va tempera elanul. Celor care perorează pe ideea că Turcia va ieși din NATO le reamintesc că Turcia are o garanție de supraviețuire ca stat în art. 5 al Tratatului. Ei nu vor face pasul în afară. Sunt înconjurați de prea mulți adversari care ar dori să îi îngenuncheze: Rusia, Iran, Siria. Nici NATO nu își dorește să piardă Turcia. Mai în glumă, mai în serios, mai degrabă o ocupă. Strâmtorile dintre Marea Neagră și Mediterana sunt mult prea importante pentru NATO și pentru Europa. Podișul Anatoliei are, la rândul lui, un rol strategic deosebit. Asigură NATO controlul asupra Iranului și Irakului, precum și asupra Siriei.

În Turcia, treburile se vor calma. Puciștii i-au dat lui Erdogan mai multă putere decât putea spera acesta să aibă. În loc ca partidul lui Erdogan să piardă la următoarele alegeri, puciști au oferit populației un motiv să îi voteze iar. Tembeli.

Actualizare !

Uite cum mi se confirmă reținerile și unele aprecieri. Interviul dat de Dan Dungaciu este mai mult decât relevant.

În Turcia, războiul este între două organizații islamiste. Împreună au atacat laicitatea instituțiilor din Turcia, împreună au epurat o parte a Armatei turce, împreună au epurat o parte a administrației turce, împreună au ocupat cu islamiști instituțiile statului. Acum, Erdogan îl dă afară pe Gulen. Iar noi plângem de mila islamiștilor lui Gulen. Nu este caraghios ?!

Strategia lui Gulen era sa se insereze inclusiv in jurul Turciei prin business si scoli si sa castige influenta prin aceasta putere soft, nu prin interventii militare, nu prin ocupatie, nu prin agresiune. Erdogan a avut alta viziune.

In acest moment, batalia lui Erdogan este cu oamenii lui Gulen care au ramas in sistemele de putere din Turcia. Asta e explicatia pentru care el elimina profesori: pentru ca profesorii sunt instruiti la scolile pe care Gulen le-a initiat si organizat.

Este bine de știu. Este bine de înțeles că acest Gulen ne ocupa prin mijloace pașnice, ținta lui fiind, de fapt, aceeași ca a lui Erdogan: Islamul până la Viena.

Moscheia lui Erdogan este ambiția acestuia în competiția cu Gulen.

Gruparea navală NATO la Marea Neagră are drum greu de parcurs.

Cred că ar trebui să clarificăm niște lucruri, mai ales astăzi când propaganda rusă își face de cap, inclusiv prin intermediul unor personalități politice care, până mai ieri, erau în prim-planul deciziilor politice cu greutate.

Plec da la opoziția „vehementă” a prim-ministrului bulgar Boyko Borissov la inițiativa României de se constitui o „Flotila Aliată in Marea Neagra / Black Sea Flotilla”, așa cum a fost ea înscrisă în Planul de acțiuni strategice ale Ministerului Apărării Naționale pentru anul 2016.

Până la a comenta reacția prim-ministrului bulgar dar și a altora din Bulgaria, se cuvine a spune clar ce anume se dorește prin inițiativa României. Punctul pe „i” îl pune tocmai scopul inițiativei: întărirea flancului sud-este european la Marea Neagră ca o completare a măsurilor de întărire a acestuia pe uscat (comandamentele NATO din România și Bulgaria, Deveselu, bazele din Turcia etc.). Întărirea la Marea Neagră nu poate ajunge la nivelul unei structuri formale NATO, o structură care s-ar desprinde astfel de sub suveranitatea națională (în mod parțial, evident !), cu care se pare că nici un stat riveran la Marea Neagră nu este de acord. Ca atare, o Flotă a NATO la Marea Neagră formată din statele riverane nu se poate realiza. Ce se propune de România, este formarea unei grupări de nave cu participarea statelor membre NATO la Marea Neagră care să organizeze acțiuni de instruire și perfecționare a coordonării în acțiunile de luptă. Practic, aceste nave sunt sub autoritatea statelor de care aparțin însă, pe timpul aplicațiilor pe mare se vor subordona unui comandament aliat NATO, format din reprezentanți ai statelor membre NATO participante cu observatori din partea altor state interesate, cum ar fi Ucraina și Georgia care au semnate cu NATO parteneriate strategice.

Este bine să precizez acest lucru pentru că din discursurile partenerilor bulgari se desprinde o idee care arată altceva. Bulgarii spun că antrenamente în comun ale marinei militare bulgare și române pot avea loc oricând, că sunt curente. Nu văd nevoia unor altfel de antrenamente ! Mai pe șleau spus, nu vor antrenamente româno-bulgaro-turce ! Cu atât mai puțin nu vor antrenamente la care să participe nave militare din Ucraina sau Georgia. Cumva, Bulgaria nu dorește să fie văzută alături de state care sunt în conflict cu Federația Rusă ! Nu vor o alianță altfel decât sub egida NATO. Iar asta sună ca dracu, pentru că o acțiune ostilă a Rusiei, de exemplu, față de un stat riveran la Marea Neagră dar care să nu fie interpretată pe baza Tratatului NATO nu ar obliga Bulgaria să sprijine acea țară ! Ce propune România ar putea duce la o „alianță” la Marea Neagră a statelor participante împotriva Rusiei !

Nu pot să nu mă duc la o declarație a lui Lavrov, ministrul de externe al Federației Ruse care a dat mereu asigurări că Federația Rusă nu va ataca niciodată un stat membru al NATO. Declarația este însoțită de măsuri în teren care o infirmă, categoric. La Marea Neagră, flota rusă s-a înmulțit ca „bacteriile”. Fără număr, fără număr ! Două noi submarine, nave de luptă noi și moderne, Crimeea a devenit un „port-avion” natural, a devenit inclusiv o bază de lansare a rachetelor cu rază lungă de acțiune și cu capacitatea de a purta încărcături nucleare etc. Împotriva cui ? Generic, potrivit strategiei de apărare ruse, împotriva NATO. Practic, împotriva statelor riverane Mării Negre membre ale NATO cu excepția ... Bulgariei !

Declarația lui Lavrov dă o garanție Bulgariei că nu o va forța, la un moment dat, să confirme sau să informe apartenența ei la NATO atacând, de exemplu, Turcia sau România (art. 5 din Tratatul NATO). Istoria însă ne spune, de la Napoleon încoace, că tratatele internaționale sunt încheiate pentru a fi încălcate. Ceea ce face Rusia de mai bine de 2 ani de zile în partea europeană a țării. Deja, Convenția de la Viena privind dezarmarea este o glumă sinistră. Nu mai spun de alte tratate, cum ar fi cele de la Helsinki privind garanțiile statelor asupra integrității lor teritoriale, privind interzicerea amenințării cu forța sau chiar folosirea forței în relațiile dintre state și multe, multe altele.

În afara declarațiilor lui Borissov, evident ostile chiar României, să vedem și declarația Președintelui Bulgariei, Rosen Plevneliev: „Președintele bulgar a mai arătat că partea română a venit cu o nouă inițiativă de cooperare regională de apărare maritimă. 'Bulgaria o va sprijini doar într-un format NATO', a declarat șeful statului bulgar.”

Unii se vor repezi să spună că NATO va agrea un astfel de format. Unii vor spune că NATO nu va agrea formatul. România își dorește un astfel de format pentru că Bulgaria nu ar avea ce comenta. Probabil că și Turcia ar dori un astfel de format. Dar dacă nu se va putea un astfel de format, inițiativa României vine să propună exact ce spune Președintele Klaus Iohannis în răspunsul dat cârtitorilor și răspândacilor de știri false:

„Am văzut că au apărut tot felul de interpretări. Poate este bine să clarific un pic înainte să se aventureze toată lumea în speculații. Această inițiativă pe care am prezentat-o atât președintelui, cât și prim-ministrului este o inițiativă care țintește o colaborare practic în zona exercițiilor comune și a trainingului comun a forțelor navale românești, bulgare și turcești. Aceasta este așa numită inițiativă navală, deci se referă la forțele navale, la exercițiu și training comun.”

Mai pe șleau spus, în afara exercițiilor comune sub umbrela NATO, România propune exerciții comune în afara acestei umbrele, propune o perfecționare a colaborării și instruirii marinarilor proprii pentru a face față, în comun, ca parteneri, ca aliați, împotriva oricărui agresor. Ei bine, Bulgaria refuză. Nu este prima oară când Bulgaria vrea altceva decât vrea România. Bulgaria a dorit chiar accederea în spațiul Schengen separat de România, Borissov afirmând în repetate rânduri că România este o frână pentru Bulgaria.

Deocamdată, Bulgaria trebuie lăsată deoparte. Vizita lui Iohannis la Sofia pentru a încerca obținerea acceptului bulgarilor (se pare că acesta a fost scopul principal al vizitei !), va lăsa urme, acolo în Bulgaria. Aici în România, îl avem pe Băsescu care consideră vizita un eșec și caută responsabili aiurea - de fapt ar trebui să încerce să își amintească ce a făcut el când era Președinte, astfel ar putea înțelege de ce Bulgaria este atât de reticentă -, avem diferiți analiști de politică externă care au pagini păstrate pentru ei în publicațiile de propagandă externă ale Rusiei, avem jurnaliști pro-ruși de nici nu mai știi cum să îi deosebești, avem postaci liberi de conștiință pe toate rețelele de socializare care promovează cu obstinație exact mesajele cu caracter ostil la adresa României. Cu surprindere, recunosc, am observat cum unele persoane care se declară membri ai PNL promovează astfel de materiale de propagandă anti-românești. Sunt surprins dar nu trebuie să mă mire. Rușii știu să își atragă simpatizanții.

Inițiativa României poate continua. Dacă Turcia este de acord, România poate forma cu Turcia astfel de flotile în cadrul unor programe de instruire comună a forțelor navale în Marea Neagră. Dacă va mai veni și alt stat la antrenamente, cu atât mai bine. Nu este exclus ca la aceste antrenamente, cu o durată din ce în ce mai mare, să vină să participe nave ale altor state NATO fără însă ca antrenamentul să fie considerat sub egida NATO. Important este cum comunici situația.

Securitatea în zona Mării Negre la mare ceas de cumpănă.

Agerpres (aici).

Evenimentul de care vorbește agenția are loc în Georgia, la inițiativa României și este un seminar cu tema "Georgia — de la Summitul NATO din Țara Galilor la Summitul NATO de la Varșovia".

România este în Georgia, prin Ambasada României la Tbilisi, Punct de Contact NATO.

România este una dintre țările care susțin aderarea Georgiei la NATO și UE.

Prin secretarul de stat pentru afaceri strategice al MAE român, Daniel Ioniță, România a punctat clar poziția ei cu privire la situația strategică de la Marea Neagră (aici):

„ ... secretarul de stat a susţinut o prezentare cu tema „The Black Sea Region’s Strategic Importance for NATO - a Romanian Perspective”, în cuprinsul căreia a pledat pentru o atenţie sporită, atât din partea NATO, cât şi din partea UE, pentru regiunea extinsă a Mării Negre, zonă esenţială pentru securitatea spaţiului euro-atlantic. Secretarul de stat a reafirmat obiectivul României de a-şi pune în valoare potenţialul strategic şi economic pentru a răspunde eficient noilor provocări din vecinătăţile estică şi sudică ale Alianţei.

Daniel Ioniţă a evocat conduita agresivă a Federaţiei Ruse, care a condus la o deteriorare fără precedent a situaţiei de securitate în zona Mării Negre. Secretarul de stat a arătat că autorităţile ruse au întreprins acţiuni cu încălcarea dreptului internaţional şi a angajamentelor asumate prin Actul Final de la Helsinki. Totodată, Rusia a dislocat capabilităţi militare în peninsula Crimeea. Toţi aceşti factori concură la şubrezirea stabilităţii în regiunea Mării Negre, o componentă importantă a securităţii Euro-Atlantice.

Secretarul de stat a evidenţiat trei direcţii principale de acţiune, în scopul menţinerii securităţii şi stabilităţii în regiunea Mării Negre, respectiv consolidarea apărării colective a întregului flanc estic, re-evaluarea strategică a abordării relaţiei cu Rusia, precum şi continuarea sprijinirii partenerilor estici”.

Aceasta este poziția oficială a României. Atât cu privire la Rusia și aventurile ei războinice în sccopul revenirii pe scena lumii ca mare putere militară cât și cu privire la situația strategică de la Marea Neagră.

Este bine să vedem și în ce condiții strategice adoptăm o poziție atât de fermă. Să ne uităm la vecin și să judecăm la rece.

Ucraina, țara al cărei teritoriu ne despărțea de ruși, a fost invadată de forțe armate ruse și a pierdut Crimeea și chiar un teritoriu cu mare potențial industrial în regiunile Doneț și Lugansk. Rușii însă sunt în teritoriile ucrainene și au tendința de permanentizare a prezenței militare mascate.

R. Moldova are o parte din teritoriu ocupat de armata rusă unde rușii au instaurat un stat marionetă, Transnistria.

La Marea Neagră vecinul Turcia a cochetat cumva cu rușii însă s-a supărat, mai nou. Totuși, Turcia este cel mai puternic partener NATO de aici din zonă. Cumva, cumva este și cel mai sigur. Părerea mea. Alții pot avea și altă părere. Dreptul lor.

Bulgaria are relații tradiționale cu Rusia (propaganda vorbește de unitate etnică și lingvistică, o aiureală, bulgarii fiind populație turcică iar slavii găsiți în Balcani nu erau o majoritate). Bulgaria este, totuși, un partener strategic pentru noi, suntem parteneri și la bucurie și la necaz. Facem echipă. Totuși, nu trebuie să uităm de mediul politic bulgar care are formațiuni ce își doresc o întoarcere la 180 grade a statutului Bulgariei. Părăsirea UE și NATO și revenirea la un parteneriat cu Rusia.

Serbia este partener strategic al Rusiei. Au încheiat alianțe militare, participă la aplicații comune, au încheiat alianțe economice, în special în domeniul energiei etc. Chiar dacă Serbia aplică pentru aderarea la UE nu este un stat sigur din punctul de vedere al politicii externe românești. Nu este exclus ca într-o situație excepțională Serbia să nu închidă spațiul aerian pentru zborurile NATO ! Paradoxul este dat de următoarea situație: Serbia se antrenează cu Rusia, atât în Serbia cât și în Rusia pentru apărarea propriului teritoriu dar și pentru a sprijini Rusia împotriva unui inamic comun. Iar acela nu poate fi decât țară membră NATO ! Căutând să participe la trilaterala de la Craiova, sperând că aceasta ar putea deveni un fel de alianță tip Vișegrad, Serbia urmărește să separe România și Bulgaria de celelalte state NATO din Balcani sau apropierea Balcanilor de acele state pe care Serbia le consideră „inamice”. Aici este evident că se are în vedere Croația și Albania. Poate și Ungaria.

Cu Serbia trebuie să fim atenți și să adâncim relațiile când nu apare pericolul influenței ruse. Avem într-un viitor destul de apropiat ceva de rezolvat. Vor fi negocieri intense. Nu este exclus să fie deja.

Ungaria este un partener foarte dificil. Aliat etern al Rusiei, Ungaria face jocuri periculoase. Când zici că ai trecut pragul hop, te trezești că au altceva de obiectat. Este și acesta un mod de a face politică. Dacă nu ai cine știe ce putere dai măcar impresia că o ai. Șicanarea este stilul de politică externă practicat de Ungaria. Cel puțin au o calitate. Când semnează ceva își respectă semnătura. Ca atare, speranțe mai sunt.

În afara poziției noastre geografice care poate trezi unele gânduri, este bine că știm clar că suntem ferm orientați către NATO și UE. Este foarte interesantă afirmația secretarului de stat Ioniță privind re-evaluarea strategică a abordării relației cu Rusia. Când oficialii ruși te amenință cu arma atomică este absolut necesar să adopți o atitudine pro-activă. Să te pregătești pentru a-i descuraja. Noi încă nu avem capacitățile necesare pentru asta însă nu ne împiedică nimic să intensificăm colaborarea în cadrul NATO cu cei care o au. Având în vedere parteneriatele rușilor la frontierele noastre va trebui să avem câte „un ochi treaz” orientat spre aceste parteneriate. Nu se știe de unde poate veni beleaua. Să nu uităm că ultimatumul lui Stalin pentru a ceda Basarabia, Bucovina și ținutul Herței a fost însoțit de plasarea trupelor maghiare și bulgare la frontiera cu România !

Putin nu se complică. Federația Rusă va avea o nouă republică federală. Crimeea.

Vladimir Putin a ajuns la final cu „proiectul Crimeea”. Eu îl consider un „proiect”. Crimeea, ca teritoriu și populație nu înseamnă mare lucru, pentru o țară care se întinde pe două continente. Importanța ei este strategică. La Marea Neagră. Aproape de strâmtori. Este un avanpost militar. Pentru cucerirea lui sunt justificate eforturile făcute.

Nu doar cred, sunt convins că „proiectul Crimeea” a fost făcut de mult. La componenta politică s-a lucrat neîncetat, de la „cucerirea independenței” față de Federația Rusă de către Ucraina lui Kucima. Din 1992. Poate chiar mai înainte, pentru că intențiile Ucrainei de a deveni independentă au fost exprimate încă de pe timpul existenței URSS. Componenta militară a avut mai multe variante. O variantă publică, cea cunoscută de întreaga lume a acordului dintre Federația Rusă și Ucraina privind baza navală de la Sevastopol pentru Rusia și Flota Rusiei de la Marea Neagră, contra gaz mai ieftin și una secretă care prevedea ocuparea Crimeii de către Rusia cu forța armată. Rusia a așteptat. A urmărit cum s-au comportat statele europene și SUA, dar și vecinii asiatici, în ultimii 20 de ani. A analizat comportamentul statelor care sunt adversarele Rusiei în fosta Jugoslavie, în Liban și Siria, în Egipt și pe continentul African, în America de Sud. A avut, constant, o singură direcție de acțiune. Acum, a combinat componenta politică cu componenta militară. Ucraina a slăbit enorm, din toate punctele de vedere. Economic, a depins de Rusia. Iar Rusia nu i-a permis să se dezvolte mai mult decât să asigure ucrainenilor o viață de subzistență. I-a preluat piețele, i-a înlocuit produsele și serviciile, a făcut dumping față de „concurentul” ucrainean. Ucraina a trebuit să își reducă permanent capacitatea de luptă. Forțele armate ucrainene sunt dependente de resursele energetice. Pe care nu le are. Degeaba are sute și mii de aeronave și tancuri, mașini de luptă ale infanteriei și nave militare. Degeaba are oamenii care le pot folosi. Din moment ce nu are cu ce le mișca, nu are muniția necesară și nici nu are capacitatea de a le întreține. O știre cu privire la flota aeriană ucraineană din Crimeea era semnificativă. Din peste 50 de aparate de luptă, doar 4 erau operative !

Rusia a cunoscut că Armata Ucrainei este eterogenă. Ucraineni, ruși, români, turco-tătari, unguri, polonezi ... O mare slăbiciune. Apoi, Rusia a știut că organizarea administrativ teritorială a Ucrainei, după modelul rusesc este o slăbiciune în sine. Autonomiile teritoriale sunt puncte slabe pentru un stat unitar. Iar Crimeea era o autonomie administrativă, autonomie la care Rusia a lucrat încă de la obținerea de către Ucraina a independenței.

Toate lipsurile statului unitar Ucraina și-au arătat acum „valoarea”. Iar Rusia a considerat că este momentul să le exploateze. Revoluția „democratică” din Ucraina a adus la guvernare un surogat de guvern, fără autoritate în teritoriu. Regiunile au căpătat o poftă imensă pentru putere. Comunitățile rusești, concentrate în regiunile din estul și sud-estul Ucrainei au creat presiuni continue asupra autorităților locale pentru declararea independenței de Kiev și alipirea la Rusia. Armata Ucrainei este incapabilă de reacție. În Crimeea, nu au ripostat „invaziei” rusești pentru că a fost net în inferioritate. Semnificativ este faptul că o parte din militarii ucraineni au trecut de partea „autorităților locale” pro-ruse, cu toată capacitatea lor. Armata rusă s-a infiltrat pe teritoriul Crimeii fără însemnele de apartenență militară și a trecut la agresarea unităților militare ucrainene care nu au putut să riposteze. Ideea din spatele acestei manevre a fost aceea că o ripostă a militarilor ucraineni ar fi putut duce la acuzarea lor că au deschis focul asupra unor „civili”, asupra propriului popor. De fapt, ucrainenii nici nu aveau cu ce riposta. Probabil că toată dotarea lor funcțională era constituită din armele de infanterie din dotarea fiecărui militar. Provocând revolte ale etnicilor ruși în regiunile din sudul Ucrainei, Rusia a împiedicat intervenția armată a unităților ucrainene dislocate în centru și nordul țării. Degeaba a plimbat Ucraina mașini cu soldați și tancuri prin Kiev și unele localități din centru țării dacă nu a fost capabilă să le ducă către zona de conflict. Pentru a nu permite Ucrainei concentrarea forțelor către Crimeea, Rusia a mutat la frontiera cu Ucraina forțe militare net superioare Armatei Ucrainei. A început aplicații. Iar aplicații la frontiera unui stat trebuie interpretate în alt mod decât o fac civilii analiști de pe la televiziuni. Aplicațiile  armate au un program logistic similar cu o acțiune reală de război. Menținerea programului logistic permite forțelor armate implicate în aplicație să ducă acțiuni ofensive dincolo de teritoriul alocat desfășurării aplicației. Dincolo de frontieră.

Presiunile militare și politice ale Rusiei asupra Ucrainei au ușurat sarcina „autorităților din Crimea” de a finaliza programul rusesc care a prevăzut „consultarea democratică” a populației (majoritar rusă) prin referendum cu privire la apartenența teritorială viitoare. Rușii, majoritari, au ales Rusia. Declarațiile rușilor din Crimeea după referendum spun totul: „ne-am întors acasă !”.

Rusia face ultimii pași. Parlamentul rus cere alipirea Crimeii de Federația Rusă. Vladimir Putin vrea ca întreg demersul să îmbrace „haina democrației”. Federația Rusă va încheia un Tratat cu autoritățile din Crimeea în care să se prevadă aderarea, drepturile și obligațiile părților cu ocazia aderării ... Tratatul va fi depus la ONU, Biroul pentru tratate, astfel că el va fi opozabil „erga omnes”, tuturor subiecților de drept internațional. Recunoașterea sau nerecunoașterea de către SUA sau UE sau alte state a „reunificării Crimeii cu patria mamă” este o situație care nu pune probleme practice. După un timp, sancțiunile politice și economice de acum ale SUA și UE, de exemplu, își vor pierde din însemnătate iar timpul va fi în favoarea Rusiei. Sancțiunile politice și economice împotriva Rusiei sunt văzute de unii ca o răzbunare a neputincioșilor. Mai târziu vor fi văzute așa de întreaga lume. Pentru că aceste sancțiuni sunt superficiale. Cumplit de superficiale. Ele nu afectează Rusia cu nimic. Pentru că există o opoziție fermă a unor state europene, membre ale UE, față de sancțiunile economice ce ar fi putut fi luate asupra Rusiei. Iar Germania este liderul opozanților. Degeaba sancțiuni economice firave, ca să nu mai spun de cele politice care sunt ca o frecție la un picior de lemn, din moment ce Germania, Ungaria, Bulgaria dar și alte state vor continua colaborarea economică cu Rusia în domenii strategice, în special din domeniul energiei.

Ucraina este victima propriilor orgolii și lăcomii. Ar fi multe de spus, este evident însă că Ucraina a decăzut cumplit. Aura de stat mare a apus. Nu cred că are capacitatea de a ajunge, cândva, la ce a vrut ea să dea impresia lumii occidentale că este.

Preluarea de către Rusia a Crimeii, schimbă multe raporturi. Inclusiv pe cel al dreptului statelor asupra spațiilor marine și a resurselor submarine. Schimbarea frontierei la Marea Neagră dintre Ucraina și Rusia privează Ucraina de mare teritorială, zonă contiguă, zonă economică exclusivă. România se învecinează după finalizarea acestui act cu Rusia în zona sa economică exclusivă. Ucraina nu mai beneficiază de țărmul Crimeii în calculul dreptului ei la zona economică exclusivă. Calcul care a fost avut în vedere pe timpul desfășurării procesului de la Haga unde România a avut câștig de cauză în diferendul/litigiul cu Ucraina. Fără suprafața la Marea Neagră a Crimeii, frontierele maritime ale României cu Ucraina se cuvin a fi modificate în favoarea României !

Nu știu dacă Rusia va încerca în perioada următoare să acapareze noi teritorii de la Ucraina. Regiunile continentale ale Ucrainei cu populație majoritară rusă nu prezintă, deocamdată, un interes strategic pentru ca Rusia să mai comită un act provocator internațional. Nu este exclus însă ca Rusia să mențină în aceste regiuni, cele mai dezvoltate economic din Ucraina, o stare de conflict latent pentru ține Ucraina sub control. Astfel, Ucraina ar deveni, în ideea aderării la UE, un factor de risc major pentru UE. Chiar dacă acțiunile politice ale UE pentru sprijinul Ucrainei vor continua, ele nu mai au un viitor predictibil. Devin ineficiente. Ar fi o prostie ca UE să continue sprijinirea Ucrainei sub forma „donațiilor” cât timp nu există perspectiva ca investițiile europene nu au un răspuns corespunzător din partea Ucrainei. Să nu uităm că UE este, totuși, o piață economică și nu un „orfelinat internațional”.