Misiunea NASA pentru cercetarea Soarelui din coroana solară

Sonda Parker Solar Pro

Lansarea sondei Parker Solar Pro este planificată pentru 31 iulie 2018. Articolul de pe site-ul NASA descrie aventura transportului sondei până în Florida unde va fi supusă ultimelor pregătiri. Este mai mult decât atât. Este continuarea unei aventuri umane uriașe: cucerirea spațiului cosmic.

Suntem captivi pe Pământ. Depindem de Pământ dar și de condițiile pe care astăzi,  trebuie subliniat „astăzi”, Pământul le oferă actualelor viețuitoare. Pentru că dacă ne referim la „ziua de ieri”, și aici accentuez că „ieri” se referă la multe mii de ani în urmă, chiar sute de mii sau milioane, atmosfera Pământului nu a fost favorabilă vieții speciei umane pe care o cunoaștem astăzi. Mergând pe logica schimbărilor pe care Pământul le cunoaște în timp, independent de voința oamenilor, independent de cunoștințele pe care oamenii le au la un moment dat, se poate trage concluzia că actualele condiții vor cunoaște schimbări ce vor descuraja viața speciei umane ducând la extincția oamenilor.

O soluție cu puternice influențe științifico-fantastice este aceea a părăsirii Pământului de către specia umană înainte ca acesta să devină complet nefavorabil speciei umane. Motivări sunt multe. Enorm de multe. Pe măsură ce cunoașterea înaintează tot mai mult, apar din ce în ce mai multe motivări. Pământul nu a fost la fel ca astăzi aproape niciodată. Când atmosfera a avut prea mult oxigen, depășind acel 20,947% cunoscut și aflat în echilibru de multe milioane de ani, Pământul a ars. Pur și simplu consumând surplusul de oxigen. Au ars și viețuitoarele, plante, animale sau insecte. Au rămas doar cele care s-au putut adapta modificărilor rapide ale atmosferei. Pământul a cunoscut perioade lungi de îngheț, inclusiv un îngheț aproape total. Astăzi, trăim într-o atmosferă creată după o lungă perioadă glaciară. Încălzirea globală este naturală, chiar dacă nouă nu ne place. Multe milioane de ani Pământul a cunoscut o atmosferă cladă, fără ghețari, cu o Antarctică verde unde mișunau dinozaurii. Cum va fi mâine, peste câțiva ani sau chiar sute de ani?

Ca să putem părăsi Pământul, va trebui să rezolvăm cunoașterea aprofundată a stelei care ne dă viața. Pe Pământ, în actualele condiții, ne dă  viața. Cum părăsim Pământul, cum părăsim sistemul de protecție oferit de Pământ, devenim victime sigure.

Cu sonda Parker Solar Pro NASA vrea să afle mai multe despre Soare. Sonda va orbita Soarele timp de 7 ani în coroana acestuia, la peste 3,8 mil mile de suprafața Soarelui. Vom ști mai multe și vom învăța cum să acționăm atunci când Soarele aruncă în spațiu milioanele de tone de materie sub forma plasmei.

Cred că în educația copiilor ar trebui introduse, cu prioritate, învățămintele accesibile din cercetările științifice. Ca populație pe glob suntem mulți. Enorm de mulți. Consumăm, suntem pretențioși (avem drepturi, ce naiba!), suntem neglijenți însă cel mai grav este faptul că mult prea mulți oameni sunt primitivi funcționali. Cei care astăzi se află în progres, cei care vor fi capabili să meargă înainte în mod conștient nu se vor uita în urmă. Instinctul de supraviețuire a speciei îi va împiedica să manifeste empatie față de cei care în loc să evolueze aleg regresul, întoarcerea la instinctele primare și viața condusă de acestea.

Soarele. De la „fierbinte” la „îngrozitor de fierbinte”

Agerpres, în rând cu lumea, preia de la NASA imaginea și explicațiile privind temperaturile detectate pe Soare.

Nu este singura instituție de informare a publicului care preia informația și imaginea. Pe Google am căutat imaginea și am găsit o mulțime de relatări. De exemplu, aici, de unde am copiat poza. De unde preiau și textul de mai jos.

„Această secvență de imagini arată Soarele de la suprafața sa până la atmosfera superioară, toate date la aproximativ același timp pe 27 octombrie 2017. Primul prezintă suprafața Soarelui în lumină albă filtrată; celelalte șapte imagini au fost luate în diferite lungimi de undă de lumină ultravioletă extremă. Rețineți că fiecare lungime de undă relevă caracteristici oarecum diferite.

Acestea sunt arătate în ordinea temperaturii de la prima la suprafața de 6.000 grade C, până la aproximativ 10 milioane de grade C în atmosfera superioară . Da, atmosfera exterioară a Soarelui este mult, mult mai fierbinte decât suprafața. Oamenii de știință se apropie de rezolvarea proceselor care generează acest fenomen.”

Interesant și plăcut. Când afli informații de acest fel, te apropii din ce în ce mai mult de cunoașterea vieții. Ca să ajungi la viață, trebuie să afli cum s-a format „lutul” în care viața și-a găsit culcușul!

Și totuși ... glicina. Cometele au adus aminoacizii pe Pământ.

În 2006, indicii de glicină s-au găsit în probele aduse pe Pământ de la cometa Wild-2 de misiunea Stardust NASA. Au apărut imediat comentariile negative, teoria contaminării terestre a dominat și totul a rămas sub semnul întrebării.

Au trecut 10 ani și ocazia perfectă a oferit răspunsul mult așteptat. Rosetta a identificat, de mai multe ori glicina în praful cometei 67P / Churyumov-Gerasimenko. A plutit în praful ei, praf încălzit de razele Soarelui, glicina trecând la starea gazoasă. De acum putem vorbi de „cărămida vieții” venită din cosmos cu ajutorul cometelor care au „vizitat” Pământul.

Cometa 67P / Churyumov-Gerasimenko conține ingredientele care permit apariția vieții.

O poveste frumoasă, bănuită de mult timp însă acum confirmată, poate fără nici o reținere să fie spusă. Aminoacizii sunt compuși organici biologic importanți care conțin carbon, oxigen, hidrogen și azot, și formează baza de proteine. Formează „cărămizile vieții”.

Eu nu am de unde ști însă aștept explicațiile specialiștilor. Unde se formează aceste „cărămizi ale vieții” ? Cum ajung aceste elemente chimice „primare” să se unească pentru a forma aminoacizii ? Din ce am putut cunoaște, oxigenul, carbonul și azotul se formează atunci când mor stelele, cele cam de mărimea Soarelui, când presiunile imense ale exploziei finale forțează formarea elementelor din Tabelul lui Mendeleev superioare hidrogenului. Normal că oxigenul, carbonul și azotul sunt formate în toate stelele care mor, chiar dacă în funcție de mărimea lor formează fierul, iridiul, plumbul, aurul, argintul și multe alte elemente.

Mă gândesc dacă nu cumva aminoacizii s-au format în alte condiții, cu mult înainte de formarea sistemului nostru solar. Pentru că Soarele nostru s-a format ca urmare a dispariției unui alt sistem solar mult mai mare, un soare uriaș în urma căruia s-au născut cel puțin alte patru sisteme solare mai „mititele”, cum este al nostru. De aici apare și ipoteza că Pământul este doar gazda cea mai bună pentru aminoacizi în evoluția lor pentru a da naștere vieții. Cel puțin a vieții pe care o cunoaștem aici, pe Pământ. Nu este exclus să fie și alte forme de viață, pe alte planete sau sateliți mari în alte sisteme solare. Așa cum nu este exclus ca un alt tip de aminoacizi să aibă la bază siliciul în locul carbonului. În fine. Deja mi se agită neuronii. Undeva, într-un fundal, este o poveste imens de frumoasă care, din nefericire, nu este prea clară. Lipsa de cunoștințe pentru a contura povestea este deranjantă.

Nu vreau să fiu nedrept cu prietena noastră, Luna. Fără ea, fără tulburarea produsă de atracția ei asupra oceanelor lumii, astăzi nu am fi existat. Ea a creat uriașele maree care au adus în permanență pe uscat elementele nutritive care au permis bacteriilor să existe în „băltoace”. Fără ea, astăzi Pământul s-ar fi rotit ca bezmeticul, ziua ar fi avut în jur de câteva ore - pe undeva am citit și posibil chiar vizionat un documentar în care se vorbea despre ziua de 16 ore în Paleozoic și chiar mai încoace. Ea a calmat Pământul având rol de frână. Îl are și acum, chiar dacă se îndepărtează cu 3,4 cm pe an de Pământ. Acum „alergăm” cu 1600 km pe oră în jurul axei pământului. Luna merge mai încet. Este ca o frână trasă. Tot Luna este merituoasa care nu a permis Pământului să se învârtă alandala, așa cum o pățește săracul Marte.

Acum trebuie să o iau încet. Să nu mă grăbesc. Totuși, nu am pace. Cum s-au format aminoacizii care sunt găsiți pe comete ? De unde vin cometele ? Unele sunt „locale” altele însă, sunt venite din alte sisteme solare, unele vecine altele mai îndepărtate. Viața pe pământ a apărut abia după ce Pământul s-a mai răcit iar vaporii de apă din atmosferă au putut să se condenseze și să ocupe spațiile goale dintre încrețiturile crustei. Ar fi interesant de văzut dacă există o diferență între cometele „locale” și cometele „din vecini”. Nu cumva aminoacizii sunt pe cometele „din vecini” ? Iar dacă mai apare și o astfel de realitate, ne dăm dracului !