Au trecut 10 ani și ocazia perfectă a oferit răspunsul mult așteptat. Rosetta a identificat, de mai multe ori glicina în praful cometei 67P / Churyumov-Gerasimenko. A plutit în praful ei, praf încălzit de razele Soarelui, glicina trecând la starea gazoasă. De acum putem vorbi de „cărămida vieții” venită din cosmos cu ajutorul cometelor care au „vizitat” Pământul.
Cometa 67P / Churyumov-Gerasimenko conține ingredientele care permit apariția vieții.
O poveste frumoasă, bănuită de mult timp însă acum confirmată, poate fără nici o reținere să fie spusă. Aminoacizii sunt compuși organici biologic importanți care conțin carbon, oxigen, hidrogen și azot, și formează baza de proteine. Formează „cărămizile vieții”.
Eu nu am de unde ști însă aștept explicațiile specialiștilor. Unde se formează aceste „cărămizi ale vieții” ? Cum ajung aceste elemente chimice „primare” să se unească pentru a forma aminoacizii ? Din ce am putut cunoaște, oxigenul, carbonul și azotul se formează atunci când mor stelele, cele cam de mărimea Soarelui, când presiunile imense ale exploziei finale forțează formarea elementelor din Tabelul lui Mendeleev superioare hidrogenului. Normal că oxigenul, carbonul și azotul sunt formate în toate stelele care mor, chiar dacă în funcție de mărimea lor formează fierul, iridiul, plumbul, aurul, argintul și multe alte elemente.
Mă gândesc dacă nu cumva aminoacizii s-au format în alte condiții, cu mult înainte de formarea sistemului nostru solar. Pentru că Soarele nostru s-a format ca urmare a dispariției unui alt sistem solar mult mai mare, un soare uriaș în urma căruia s-au născut cel puțin alte patru sisteme solare mai „mititele”, cum este al nostru. De aici apare și ipoteza că Pământul este doar gazda cea mai bună pentru aminoacizi în evoluția lor pentru a da naștere vieții. Cel puțin a vieții pe care o cunoaștem aici, pe Pământ. Nu este exclus să fie și alte forme de viață, pe alte planete sau sateliți mari în alte sisteme solare. Așa cum nu este exclus ca un alt tip de aminoacizi să aibă la bază siliciul în locul carbonului. În fine. Deja mi se agită neuronii. Undeva, într-un fundal, este o poveste imens de frumoasă care, din nefericire, nu este prea clară. Lipsa de cunoștințe pentru a contura povestea este deranjantă.
Nu vreau să fiu nedrept cu prietena noastră, Luna. Fără ea, fără tulburarea produsă de atracția ei asupra oceanelor lumii, astăzi nu am fi existat. Ea a creat uriașele maree care au adus în permanență pe uscat elementele nutritive care au permis bacteriilor să existe în „băltoace”. Fără ea, astăzi Pământul s-ar fi rotit ca bezmeticul, ziua ar fi avut în jur de câteva ore - pe undeva am citit și posibil chiar vizionat un documentar în care se vorbea despre ziua de 16 ore în Paleozoic și chiar mai încoace. Ea a calmat Pământul având rol de frână. Îl are și acum, chiar dacă se îndepărtează cu 3,4 cm pe an de Pământ. Acum „alergăm” cu 1600 km pe oră în jurul axei pământului. Luna merge mai încet. Este ca o frână trasă. Tot Luna este merituoasa care nu a permis Pământului să se învârtă alandala, așa cum o pățește săracul Marte.
Acum trebuie să o iau încet. Să nu mă grăbesc. Totuși, nu am pace. Cum s-au format aminoacizii care sunt găsiți pe comete ? De unde vin cometele ? Unele sunt „locale” altele însă, sunt venite din alte sisteme solare, unele vecine altele mai îndepărtate. Viața pe pământ a apărut abia după ce Pământul s-a mai răcit iar vaporii de apă din atmosferă au putut să se condenseze și să ocupe spațiile goale dintre încrețiturile crustei. Ar fi interesant de văzut dacă există o diferență între cometele „locale” și cometele „din vecini”. Nu cumva aminoacizii sunt pe cometele „din vecini” ? Iar dacă mai apare și o astfel de realitate, ne dăm dracului !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu