New Horizons ne arată Ultima Thule, cel mai îndepărtat corp ceresc la care au ajuns pământenii

În stânga este un compozit de două imagini realizate de Imagerul de înaltă rezoluție (LORRI) de la New Horizons, care oferă cea mai bună indicație a dimensiunii și formei lui Ultima Thule până acum. Măsurătorile preliminare ale acestui obiect de bandă Kuiper sugerează că acesta este de aproximativ 20 de mile lungime, cu o lățime de 10 mile (32 kilometri pe 16 kilometri). Impresia unui artist în dreapta ilustrează o posibilă apariție a lui Ultima Thule, bazată pe imaginea reală din stânga. Direcția axei spin a lui Ultima este indicată de săgeți.
Credite: NASA / JHUAPL / SwRI; schițată prin amabilitatea lui James Tuttle Keane

NASA a publicat informația. Este doar începutul unei povești despre cel mai îndepărtat corp ceresc la care o navă spațială de pe Terra a ajuns. Aici găsiți articolul. 

După o călătorie de 13 ani, New Horizons a ajuns la Ultima Thule. În următoarele 20 de luni, sonda spațială va transmite date despre corpul ceresc care este o mărturie a începutului formării sistemului solar în care trăim. Până în 2021, sonda va continua să cerceteze centura Kuiper.

O imagine „artistică” a New Horizons și Ultima Thule. Fără aceste imagini, nu am putea, noi, „profanii”, să ne închipuim cum arată corpul ceresc descoperit de un telescop spațial sau o sondă spațială.

„Când New Horizons a fost lansat în ianuarie 2006, George W. Bush era la Casa Albă, Twitter tocmai a fost lansat, iar Persoana Anului la Time Magazine a fost "tu - toți utilizatorii de pe Internet". 

Nouă ani în călătoria sa, nava spațială a început să exploreze Centura Kuiper cu un zbor spre Pluton și lunile sale. La aproape 13 ani de la lansare, nava spatială va continua sa exploreze centura Kuiper pana cel putin in 2021. Membrii echipei planuiesc sa propuna mai multe explorari ale benzii Kuiper.”

Acum pun și două imagini puse la dispoziție de cercetătorii care răspund de misiune pe Twitter. Pe mine m-au atras.

Un sumar al călătoriei New Horizons către Ultima Thule. Fiecare avem dreptul la propria părere în măsura în care nu vrem să ne îndepărtăm prea mult de adevărul atins. Și încă suntem abia la „începuturile” descoperirii universului din care facem parte. 😂 Dacă într-o anumită perioadă a evoluției umane nu regresam cumplit din punctul de vedere al cunoașterii, al explorării universului nostru, fie el pământean fie el cosmic, probabil că astăzi omenirea ar fi fost mai bună!

Misiunea NASA pentru cercetarea Soarelui din coroana solară

Sonda Parker Solar Pro

Lansarea sondei Parker Solar Pro este planificată pentru 31 iulie 2018. Articolul de pe site-ul NASA descrie aventura transportului sondei până în Florida unde va fi supusă ultimelor pregătiri. Este mai mult decât atât. Este continuarea unei aventuri umane uriașe: cucerirea spațiului cosmic.

Suntem captivi pe Pământ. Depindem de Pământ dar și de condițiile pe care astăzi,  trebuie subliniat „astăzi”, Pământul le oferă actualelor viețuitoare. Pentru că dacă ne referim la „ziua de ieri”, și aici accentuez că „ieri” se referă la multe mii de ani în urmă, chiar sute de mii sau milioane, atmosfera Pământului nu a fost favorabilă vieții speciei umane pe care o cunoaștem astăzi. Mergând pe logica schimbărilor pe care Pământul le cunoaște în timp, independent de voința oamenilor, independent de cunoștințele pe care oamenii le au la un moment dat, se poate trage concluzia că actualele condiții vor cunoaște schimbări ce vor descuraja viața speciei umane ducând la extincția oamenilor.

O soluție cu puternice influențe științifico-fantastice este aceea a părăsirii Pământului de către specia umană înainte ca acesta să devină complet nefavorabil speciei umane. Motivări sunt multe. Enorm de multe. Pe măsură ce cunoașterea înaintează tot mai mult, apar din ce în ce mai multe motivări. Pământul nu a fost la fel ca astăzi aproape niciodată. Când atmosfera a avut prea mult oxigen, depășind acel 20,947% cunoscut și aflat în echilibru de multe milioane de ani, Pământul a ars. Pur și simplu consumând surplusul de oxigen. Au ars și viețuitoarele, plante, animale sau insecte. Au rămas doar cele care s-au putut adapta modificărilor rapide ale atmosferei. Pământul a cunoscut perioade lungi de îngheț, inclusiv un îngheț aproape total. Astăzi, trăim într-o atmosferă creată după o lungă perioadă glaciară. Încălzirea globală este naturală, chiar dacă nouă nu ne place. Multe milioane de ani Pământul a cunoscut o atmosferă cladă, fără ghețari, cu o Antarctică verde unde mișunau dinozaurii. Cum va fi mâine, peste câțiva ani sau chiar sute de ani?

Ca să putem părăsi Pământul, va trebui să rezolvăm cunoașterea aprofundată a stelei care ne dă viața. Pe Pământ, în actualele condiții, ne dă  viața. Cum părăsim Pământul, cum părăsim sistemul de protecție oferit de Pământ, devenim victime sigure.

Cu sonda Parker Solar Pro NASA vrea să afle mai multe despre Soare. Sonda va orbita Soarele timp de 7 ani în coroana acestuia, la peste 3,8 mil mile de suprafața Soarelui. Vom ști mai multe și vom învăța cum să acționăm atunci când Soarele aruncă în spațiu milioanele de tone de materie sub forma plasmei.

Cred că în educația copiilor ar trebui introduse, cu prioritate, învățămintele accesibile din cercetările științifice. Ca populație pe glob suntem mulți. Enorm de mulți. Consumăm, suntem pretențioși (avem drepturi, ce naiba!), suntem neglijenți însă cel mai grav este faptul că mult prea mulți oameni sunt primitivi funcționali. Cei care astăzi se află în progres, cei care vor fi capabili să meargă înainte în mod conștient nu se vor uita în urmă. Instinctul de supraviețuire a speciei îi va împiedica să manifeste empatie față de cei care în loc să evolueze aleg regresul, întoarcerea la instinctele primare și viața condusă de acestea.

Și totuși ... glicina. Cometele au adus aminoacizii pe Pământ.

În 2006, indicii de glicină s-au găsit în probele aduse pe Pământ de la cometa Wild-2 de misiunea Stardust NASA. Au apărut imediat comentariile negative, teoria contaminării terestre a dominat și totul a rămas sub semnul întrebării.

Au trecut 10 ani și ocazia perfectă a oferit răspunsul mult așteptat. Rosetta a identificat, de mai multe ori glicina în praful cometei 67P / Churyumov-Gerasimenko. A plutit în praful ei, praf încălzit de razele Soarelui, glicina trecând la starea gazoasă. De acum putem vorbi de „cărămida vieții” venită din cosmos cu ajutorul cometelor care au „vizitat” Pământul.

Cometa 67P / Churyumov-Gerasimenko conține ingredientele care permit apariția vieții.

O poveste frumoasă, bănuită de mult timp însă acum confirmată, poate fără nici o reținere să fie spusă. Aminoacizii sunt compuși organici biologic importanți care conțin carbon, oxigen, hidrogen și azot, și formează baza de proteine. Formează „cărămizile vieții”.

Eu nu am de unde ști însă aștept explicațiile specialiștilor. Unde se formează aceste „cărămizi ale vieții” ? Cum ajung aceste elemente chimice „primare” să se unească pentru a forma aminoacizii ? Din ce am putut cunoaște, oxigenul, carbonul și azotul se formează atunci când mor stelele, cele cam de mărimea Soarelui, când presiunile imense ale exploziei finale forțează formarea elementelor din Tabelul lui Mendeleev superioare hidrogenului. Normal că oxigenul, carbonul și azotul sunt formate în toate stelele care mor, chiar dacă în funcție de mărimea lor formează fierul, iridiul, plumbul, aurul, argintul și multe alte elemente.

Mă gândesc dacă nu cumva aminoacizii s-au format în alte condiții, cu mult înainte de formarea sistemului nostru solar. Pentru că Soarele nostru s-a format ca urmare a dispariției unui alt sistem solar mult mai mare, un soare uriaș în urma căruia s-au născut cel puțin alte patru sisteme solare mai „mititele”, cum este al nostru. De aici apare și ipoteza că Pământul este doar gazda cea mai bună pentru aminoacizi în evoluția lor pentru a da naștere vieții. Cel puțin a vieții pe care o cunoaștem aici, pe Pământ. Nu este exclus să fie și alte forme de viață, pe alte planete sau sateliți mari în alte sisteme solare. Așa cum nu este exclus ca un alt tip de aminoacizi să aibă la bază siliciul în locul carbonului. În fine. Deja mi se agită neuronii. Undeva, într-un fundal, este o poveste imens de frumoasă care, din nefericire, nu este prea clară. Lipsa de cunoștințe pentru a contura povestea este deranjantă.

Nu vreau să fiu nedrept cu prietena noastră, Luna. Fără ea, fără tulburarea produsă de atracția ei asupra oceanelor lumii, astăzi nu am fi existat. Ea a creat uriașele maree care au adus în permanență pe uscat elementele nutritive care au permis bacteriilor să existe în „băltoace”. Fără ea, astăzi Pământul s-ar fi rotit ca bezmeticul, ziua ar fi avut în jur de câteva ore - pe undeva am citit și posibil chiar vizionat un documentar în care se vorbea despre ziua de 16 ore în Paleozoic și chiar mai încoace. Ea a calmat Pământul având rol de frână. Îl are și acum, chiar dacă se îndepărtează cu 3,4 cm pe an de Pământ. Acum „alergăm” cu 1600 km pe oră în jurul axei pământului. Luna merge mai încet. Este ca o frână trasă. Tot Luna este merituoasa care nu a permis Pământului să se învârtă alandala, așa cum o pățește săracul Marte.

Acum trebuie să o iau încet. Să nu mă grăbesc. Totuși, nu am pace. Cum s-au format aminoacizii care sunt găsiți pe comete ? De unde vin cometele ? Unele sunt „locale” altele însă, sunt venite din alte sisteme solare, unele vecine altele mai îndepărtate. Viața pe pământ a apărut abia după ce Pământul s-a mai răcit iar vaporii de apă din atmosferă au putut să se condenseze și să ocupe spațiile goale dintre încrețiturile crustei. Ar fi interesant de văzut dacă există o diferență între cometele „locale” și cometele „din vecini”. Nu cumva aminoacizii sunt pe cometele „din vecini” ? Iar dacă mai apare și o astfel de realitate, ne dăm dracului !

Dacă este să fie căldură, atunci va fi căldură.

Cel mai cald „Crăciun”. Toată lumea este îngrijorată. Omul de zăpadă intră în istorie. Eu știu, peste niște ani, mulți ani, în grădină, în plină sărbătoare a „Crăciunului”, la o sărbătoare de familie, la mânecuță scurtă, se va povesti despre „omul de zăpadă” care era pe vremuri. Cum era cu pământul acoperit de zăpadă. Câte un moșulică (care astăzi încă nu s-a născut !), se va lăuda că pe timpul lui, cu vreo sută de ani în urmă, mai ningea, din când în când. dar nu ținea mult. Erau ninsori accidentale.

Am zis să fac un bine și să aduc în față perioada „cretacicului”, cea terminată cu marea extincție a dinozaurilor. O descriere sumară, suficientă pentru a o înțelege, este pe Wikipedia (aici).

Întâi ne vom încinge. Multe animale vor intra în istorie. Au fost. Alte specii se vor naște. Așa cum apar și azi. Lumea este în continuă schimbare. Oamenii vor avea și ei de suferit. Probabil că se vor mai rări. Se vor schimba și fizic. Alt mediu, alte condiții de viață, alte funcții ale membrelor, alte funcții ale diferitelor organe interne ... Ce mai, evoluție. Nu am fost așa cum arătăm astăzi, am fost diferiți când au apărut strămoșii noștri (primate, acum 15 milioane de ani).

Oceanele cu apă scăzută vor reveni. America de Nord, Europa, Africa sunt la dispoziție. Au avut mări cu apă mică, se pare că vor avea. Eu sper ca România să nu se limiteze doar la „țara Hațegului” așa cum a mai fost odată. De aceea avem doar acolo dinozauri, de dimensiuni reduse (un fel de liliputani pentru acea perioadă), pentru că zona era insulară.

Lumea de atunci era diferită de lumea actuală. Mările erau calde, temperatura medie anuală era în jur de 37 grade ! Acum este undeva pe la 15-16 grade (în urcare). Suntem îngroziți că de se va mai încălzi cu 2 grade vom ajunge să nu mai avem țărmuri ! Vorbim despre poluare și acuzăm compușii carbonului. Acolo sus, în cer, este și sulful, bașca toată mizeria gazoasă aruncată de mașini. Ei bine, acolo sus este din ce în ce mai multă apa. Apa care dă viață. Nu mai coboară. Este prea cald pe pământ. Așa că se combină cu sulful, cu carbonul, cu cine știe ce porcării mai lansează „industria” în atmosferă. Se combină și formează o peliculă care nu dă voie căldurii pământului să se răspândească în cosmos. Până vor exploda niște vulcani mai nărăvași care „vor face gaură în cer” și vor ajuta pământul să „respire”. Bine, va fi bine însă va fi și rău. Vor pieri mulți, mulți oameni. Vor pieri multe animale. Vor rămâne în viață doar speciile mai mici, cele care își trăiesc traiul pe sub pământ, la adâncime, precum și speciile anaerobe, din oceane.

După o perioadă de încălzire globală va urma una de răcire radicală. Nu imediat, în termeni de o viață de om ci în timp. În mii și milioane de ani. Între timp, pământul își va încetini din ce în ce mai mult rotația, astfel încât ziua va deveni mai mare de 24 de ore. Va ajunge la 25 de ore, apoi la 26 de ore ... treabă complicată pentru planificatorii vieții celor care vor avea ca strămoși oamenii. Când te gândești că în urmă cu câteva sute de milioane de ani rotația dădea o zi de 16 ore îți pui mâinile în cap. Pe mine mă duce gândul la Marte, planetă care are o rotație „ca ochiul mortului”, fără gravitație semnificativă și cam fără atmosferă. Așa va ajunge și pământul. Bine, nu în timpul vieții mele. Ba, de ce să nu gândesc așa, poate nu în timpul vieții unui om sau a unei ființe care are ca strămoș un om !

A, oare urmașii oamenilor vor mai sărbători nașteri și comemora morți ?