Undeva, pe Facebook, am văzut că Daniel Barbu a vorbit la RFI, în calitate de candidat al ALDE la primăria Bucureștiului. Am fost curios să văd ce spune. După cum bolmojea la Antena 3 am rămas cu impresia că nu prea are ce spune, cele spuse erau destinate altui public decât publicului postului Tv. Și acum am rămas cu convingerea că el ține mai mult o prelegere filosofică, destinată a oferi eventualilor ascultători impresia că el este „un munte” de înțelepciune. Nu este însă un candidat. Nu este pentru că verbul „a face” nu are în el un admirator.
Liberalismul este, prin excelență, un curent politic care ia verbul „a face” și îl pune la treabă, uneori îi mai dă și „bice” pentru a se mișca în pas vioi. Liberalul folosește verbul „a face” la prezent, la viitor, folosește verbul la conjunctiv și mai puțin la condițional.
Daniel Barbu, „liberalul” de la ALDE este doar un constatator. Un birocrat al filosofiei. Sastisit de „sarcina” dată de partid să candideze la primăria Bucureștiului își joacă rolul de „iepure” pentru candidatul PSD, Gabriela Vrânceanu Firea. Rolul lui major este să tulbure campania candidaților liberali pentru atragerea electoratului cu vederi politice liberale dar și a nehotărâților, ca să nu mai spun de electoratul anti-PSD.
Are mai multe afirmații controversate însă una dintre ele este nedreaptă. Pentru întreg poporul român. Este ca o înjurătură. Spusă elegant, academic, dar tot înjurătură.
„ ... ideea unei Catedrale a Mântuirii Neamului e veche, e o idee de prestigiu, care este menită să marcheze locul pe care Biserica Ortodoxă îl ocupă în reţeta identitară românească, ăsta a fost proiectul încă din anii '20, există unele urme chiar şi în secolul 19 de biserică monumentală. Naţiunile mici, să o recunoaştem, au această ambiţie, Catedrala Nevski din centrul Sofiei, tot aşa o Catedrală a Mântuirii Neamului bulgar, la fel găsim la Belgrad. Românii nu puteau rămâne în afara acestei mentalităţi de naţiune mică, periferică, dar care are o părere despre sine cu totul impunătoare şi vrea să cazeze o asemenea părere bună despre sine într-o clădire care să fie monumentală”.
Mă deranjează mai multe lucruri. În primul rând faptul că duce în „cârca” națiunii române ambiția bisericii ortodoxe. O biserică care nu este nici ea mică, are un număr de credincioși relativ mare față de alte biserici ortodoxe, însă nu se poate compara cu biserica catolică, cu alte biserici ortodoxe mai mari sau cu bisericile protestante mari. Faptul că biserica ortodoxă din România își dorește grandoarea printr-o clădire monumentală, în mod greșit atribuind acesteia rolul de „mântuire a neamului”, nu are cum fi asociată măreției sau micimii națiunii. Daniel Barbu comite un act gratuit de insultă al propriei națiuni. Ba chiar a bisericii ortodoxe române.
Ca să mă refer la termenul „națiune”, plec de la definiția din DEX: Comunitate umană caracterizată prin unitatea de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale și, în general, prin unitate de limbă și religie. Observăm, cu destulă ușurință, că avem câteva condiții imperative, cum sunt unitatea de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale (este cumulativă) dar și o condiție supletivă. Posibilitatea unității de limbă și religie. Recitind textul, constat că Daniel Barbu nu face o precizare cu privire la națiunea română. Existența ei sub aspect formal, între granițe recunoscute de către celelalte state și existența ei sub aspect informal unde trebuie să fie luate în considerare persoanele care se reclamă aparținând de națiunea română însă trăitoare în alte state, în mijlocul altor națiuni. Una era națiunea română în secolul XVIII, alta era națiunea română în secolul XIX. În mod explicit din punctul de vedere al unității de teritoriu, condiție imperativă pentru definirea unei națiuni. Dacă ne referim la principatele române înainte de unirea din 1859, putem spune că s-au unit două națiuni mai mici într-una mai mare pe baza identității istorice, culturale, de limbă și religie. Unirea a consfințit uniunea teritorială care, recunoscută de celelalte state, a confirmat existența unei națiuni unitare. După marea unire de la 1 dec. 1918, s-a consfințit unitatea de teritoriu a națiunii române prin recunoașterea celorlalte state, confirmare care are la bază tratatele de la Trianon, Sevres așa cum în timp, până la ele dar și după ele, alte tratate (acorduri) au confirmat teritoriul națiunii române. După toate aceste uniuni de națiuni mici (moldoveană, munteană, basarabeană, transilvană, bănățeană etc.) este evident că s-a format o națiune mare. Este jenant să afirmi astăzi că o națiune cu peste 20 de milioane de cetățeni este o națiune mică ! Este jenant să spui că națiunile mici au mentalitatea „de națiuni mici”. Este absolut jenant să nu vezi marile națiuni (ca suprafață și teritoriu) care clădesc monumental pentru a evidenția supremația lor culturală, religioasă, politică sau de altă natură. Monumentalismul nu este o boală a națiunilor, este boala unor persoane, a unor lideri efemeri, care vor să rămână în istorie măcar cu un edificiu arhitectural monumental.
Mă dezamăgește discursul lui Daniel Barbu. După un asemenea discurs, de dispreț suveran față de „națiunile mici”, cum ar trebui să judecăm alte state ? Muntenegru, Macedonia, Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Elveția, Luxemburg, Malta, Portugalia, Olanda, Belgia, Danemarca, țările Baltice etc. ! În gândirea lui Daniel Barbu este multă defecțiune.
Politicianul are obligația „de serviciu” de a stimula credința în cetățenii cărora se adresează că pot face mai mult, că pot face mai bine, că bunăstarea vine atunci când te implici în viața comunității. Politica mare, indiferent de mărimea unei populații, indiferent de mărimea teritoriului ocupat de o populație, de o națiune, se face doar împreună cu cetățenii. Cu cât participă mai mulți cetățenii la actul politic, actul de guvernare de fapt, cu atât rezultatele sunt mai bune, cu atât progresul respectivei națiuni va fi mai vizibil și mai palpabil prin bunăstarea individuală.
Acum, la final, mă întreb: cum dracu își permite acest individ să se declare liberal ? Ce mesaj vrea el să dea bucureștenilor pentru a lua voturi de la ei ? Că sunt niște neica nimeni din punctul de vedere al unei națiuni, că orice vor să facă este neînsemnat, că nu vor ajunge vreodată la calificarea de „mare națiune” !
Partidul pe care îl reprezintă, ALDE, ne transmite prin intermediul mult lăudatului Daniel Barbu mesajul că suntem niște nimeni. Partidul care este campionul curiozităților electorale de până în prezent. Are cei mai mulți candidați între 90 și 100 de ani ! Are printre cei mai mulți candidați copii, sub 23 de ani, mulți sub 20 de ani chiar. Are însă o calitate. Știe să fie un partid căpușă. Știe să înșele, știe să prostească oamenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu