Interceptările. Judecățile, aprecierile sunt limitate la nivelul cunoașterii problemelor, al întinderii lor.

Interceptările au provocat discuții. Mai ales după ce CCR a declarat ca neconstituțională ultima ipoteză din art. 142 alin. (1) „...alte organe specializate ale statului”, ca structuri cărora procurorul pe transferă competențe în procesul penal, în particular în domeniul supravegherii tehnice.

Am mai scris despre asta dar nu am fost nici complet și nici precis. Mea culpa.

Strict cu privire la problemă, suntem în fața unei proceduri care sprijină realizarea procesului penal. Doar a procesului penal. Nu are alte conotații.

Supravegherea tehnică are scopul exclusiv de a preveni sau, în cazul în care fapta incriminată de lege s-a produs sau este în curs să producă efecte să fie împiedicată să se finalizeze iar dacă s-a finalizat să fie aflate toate elementele materiale care compun infracțiunea precum și autorii acesteia plus complicii. Supravegherea tehnică este doar o parte a procesului penal. Nu strică să ne uităm la art. 139 din NCPP:

„CAPITOLUL IV
Metode speciale de supraveghere sau cercetare
Art. 139
Supravegherea tehnică
(1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);

b) măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;

c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

(4) Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului”.

Ipotezele pentru instituirea supravegherii tehnice, ipotezele de lucru în cadrul supravegherii tehnice nu au fost discutate corect. Unele nici nu au fost pomenite.

Am citit tot felul de comentarii. Am citit intervenții ale unor judecători, procurori, avocați care, la rândul lor, au accentuat doar unele aspecte ale transferului de competențe, toată lumea incriminând posibilitatea ca SRI să primească competențe de cercetare penală. O abordare „pompieristică”, falsă, păguboasă.

Poate că am fost comod și nu am citit totul, așa că îmi cer scuze în cazul în care cele ce voi spune mai departe va crea cuiva impresia că i-am furat ideea sau că l-am omis.

Scriu pentru că am citit, mai devreme, acest material de pe site-ul „juridice.ro” - aici. Materialul este foarte interesant, probabil va fi greu de citit de majoritatea oamenilor care doresc lămuriri, juriștii însă nu ar avea scuze (este în limbajul juridic !). Sunt de acord cu autorul însă vin și fac precizarea că are aprecieri doar asupra unei părți a problemelor.

Nu se poate trata o problemă de interes social deosebit, cum este un dosar penal, fără a merge către ansamblu. Este adevărat că avem un nou Cod penal, avem un nou Cod de procedură penală, avem alte legi care incriminează acte și fapte ale persoanelor și le prevede sancțiuni cu caracter penal, dar nu este suficient. Este și periculos să tratezi problemele importante doar pe baza unor angoase.

Sunt, evident, împotriva introducerii SRI în procesele penale ca organ de cercetare penală. Nu este treaba lui, dar asta nu înseamnă că pot fi de acord cu excluderea lui absolută. Sunt situații și situații. Sunt împotriva tratării problemei cu superficialitate, astfel încât să accept ca SRI să nu aibă nici o competență în materia culegerii și prezentării probelor pentru un proces penal. Chiar dacă SRI este singura autoritate publică cu competențe privind siguranța națională sau terorismul, a exclude probele adunate de SRI, într-un eventual proces penal, pentru că acesta nu are competențe penale, mi se pare absurd. Cei care se înfoaie pe această temă uită că probele într-un proces penal nu sunt rezultatul acțiunii procurorului ci rezultatul acțiunii făptuitorului. Cei care se înfoaie atât în aceste zile nu știu, pentru că nu citesc sau nu îi interesează, că probele se pot aduna și se adună de reprezentanții puterii executive, cei chemați să aplice legea, obligați prin lege să le colecteze, să le conserve și să le prezinte procurorului. Și SRI este o autoritate naționale și, pe timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu poate ajunge la „probe” care să arate că urmează să se săvârșească o faptă penală, că este în desfășurare sau s-a produs și are consecințe. Normal că SRI este obligat să prezinte ceea ce știe procurorilor pentru ca aceștia să aibă posibilitatea să întocmească un dosar penal sau să completeze un dosar penal cu acte și fapte la care nu poate ajunge, în mod normal. Bașca faptul că actele de terorism nu pot fi probate fără aportul SRI și nici urmărite fără aportul SRI. La fel cele săvârșite având ca scop slăbirea securității naționale a României. Încep să cred că unii sunt atât de superficiali încât vor să elimine siguranța națională și tot ce ține de ea din competența statului. Stupid.

Ca să dau un alt exemplu. Cercetarea administrativă. Persoanele care fac cercetare administrativă într-o instituție publică nu sunt organe de cercetare penală însă rezultatele cercetării lor pot duce la concluzia că a avut loc a faptă incriminată de legea penală, fie ca rezultat al muncii funcționarului cercetat fie ca rezultat al altor acte ale acestuia legate de muncă sau de timpul în care acesta ar fi trebuit să fie la muncă. Materialul de final, procesul verbal al comisiei de cercetare administrativă devine mijloc de probă în procesul penal, nu va fi exclus pentru că a fost întocmit de persoane care nu sunt prevăzute cu competențe de cercetare penală.

Nu înțeleg ardoarea cu care unii fac încă asocierea SRI cu Securitatea de dinainte de '89. Sunt totuși peste 25 de ani de atunci. Să cred că unii au rămas „încremeniți în proiect” ?! Se pare că da. Iar această abordare superficială devine dăunătoare. Nu poți cu astfel de persoane să te gândești la viitor, la progres. Se pare că aceste persoane vor fi lăsate să „latre” iar „caravana” va merge mai departe. Viitorul unei țări nu poate fi blocat de angoasele unor persoane care și-au ratat evoluția.

Telenovela interceptărilor are un sfârșit constituțional. În plus, s-a mai „reparat” câte ceva.

Agerpres (aici).

Guvernul a adoptat OUG care pune capăt „crizei” interceptărilor. Urmează discuții cu actorii publici interesați de materie pentru a se ajunge la o lege de aprobare cât mai cuprinzătoare.

Din punctul meu de vedere, soluția este bună. Ține cont și de art. 55 din NCpp. Era normal să se revină la normalitate după atâția ani de capitalism.

Sunt conștient că nu voi fi pe placul unora, așa că nici nu aștept să fiu apreciat.

În esență, completările și modificările duc la următoarele rezultate:

1. În temeiul art. 55 din Cpp, alin (5) și (6) și pentru a-i da „o viață” corectă, a fost modificată Legea nr. 14/1992 care prevedea că „organele SRI nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest”. Legea este din 1992 și este în contradicție cu Cpp care prevede că există „organe de cercetare penală speciale”, formate din ofițeri anume desemnați - ca atare, doar din instituțiile militare -, pentru cercetarea faptelor săvârșite de colegii lor în legătură cu serviciul, sub controlul procurorului militar. Existența ofițerilor cu cercetarea penală specială în cadrul SRI favorizează îndeplinirea condiției de asigurare a legalității lucrului cu aparatura de interceptare și accesul la mijloacele de probă relevate de către persoane competente - ridicarea probelor se face de către procuror sau polițistul judiciarist în prezența ofițerului cu cercetarea penală specială din SRI, anume desemnat pentru o astfel de activitate. Asta până când procurorii vor avea propriile sisteme de supraveghere tehnică.

2. Președintele ICCJ sau judecătorul anume desemnat vor face o verificare a modului în care se pun în aplicare măsurile de supraveghere tehnică. Interesant ! Nu va merge la fiecare caz în parte, de asta se ocupă judecătorul de caz, va face constatări periodice asupra modului în care se dispune și se execută supravegherile tehnice. Este un atribut nou și corect. Supravegherea tehnică este aprobată de judecătorii de drepturi și libertăți ! Președintele ICCJ poate ajunge la concluzia că supravegherea tehnică cerută de procurori este abuzivă, fie în sensul drepturilor și libertăților persoanelor aflate în diferitele cauze penale, fie în sensul procedurilor de lucru ale procurorilor - se apelează prea mult la supravegherea tehnică deși nu este nevoie întotdeauna.

3. Ofițerii de poliție judiciară vor fi detașați și la DIICOT dar și la Ministerul Public, astfel că fiecare structură centrală și locală de parchet va avea proprii ofițeri de poliție judiciară. Din moment ce MAI va detașa mai mulți ofițeri de poliție judiciară care vor lucra direct cu procurorii va trebui să își mărească schema de personal pentru a umple golurile cu alți ofițeri de poliție.

Se schimbă, pas cu pas, întregul sistem de apărare a legii. La bază sunt organele de constatare - sunt multe, de la polițiști la militari, de la inspectori anume desemnați ai autorităților locale sau centrale la comandanții de nave etc. -, apoi urmează poliția judiciară și organele de cercetare penală specială - și aici sunt multe instituții care au așa ceva, funcție de natura fiecăruia -, apoi urmează procurorii ajutați de poliția judiciară detașată pentru lucrările lor și în vârf sunt judecătorii de drepturi și libertăți. Este bine !

4. Se modifică și se completează art. 142 pentru a face posibilă toată construcția necesară executării măsurile de supraveghere tehnică potrivit Deciziei CCR.

Vorba aia, un șut în cur obligă la pasul înainte.

Uite că dracul nu este așa de negru. Ba chiar este albit bine.

Actualizare:

Profit de motivarea de pe site-ul Guvernului pentru a face o clarificare. Organele de cercetare penală specială din SRI vor avea competența necesară pentru a pune în executare mandatele de supraveghere tehnică pentru infracțiunile de terorism și siguranță națională.

Unora le place să exagereze și să vadă altceva acolo unde nu este cazul.

„Organele de cercetare penală speciale, conform unei alte modificări, vor avea posibilitatea în cauzele privind infracțiuni de terrorism și infracțiuni contra securității naționale să efectueze punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică”.

Ce spune CCR și ce înțeleg jurnaliștii !

Mediafax (aici) pune „bomba”: „Interceptările făcute de SRI la cererea procurorilor neconstituționale”. Cine citește doar titlul pus de jurnaliști are senzația că se duce dracului lupta împotriva infractorilor.

Calm ! Calm ! SRI nu este în cauză. El va lucra ca și până acum pentru apărarea securității naționale potrivit legii sale. Va culege informații prin sistemele pe care le are pentru a asigura securitatea națională. La fel cum fac toate instituțiile specializate din lume. Va descoperi spionii statelor „inamice”, le va spune cu frumosul să se care în țara lor, aceia vor pleca de bună voie pentru a nu provoca o stare de discomfort propriei țări. Va descoperi și ticăloșii din România puși pe furăciuni dacă activitatea lor aduce atingere siguranței naționale iar datele culese de SRI vor ajunge la procurori doar în măsura în care pot fi utile acestora să înceapă urmărirea penală.

CCR a constatat doar că o sintagmă dintr-un articol este neconstituțională pentru anumite motive, corecte spun eu:

„„Judecătorii Curţii Constituţionale au stabilit că articolul 142, alineatul 1 din Codul de Procedură Penală, care spune că „procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului”, este neconstituţional””.

Judecătorii CCR spun că sintagma „alte organe specializate ale statului” nu este în regulă pentru că „nu respectă condițiile de calitate inerente unei norme legale, sub aspectul clarității, preciziei și previzibilității întrucât nu permite subiecţilor de drept să determine care sunt organele specializate ale statului abilitate să realizeze măsurile dispuse prin mandatul de supraveghere tehnică, măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor”. Clar, foarte clar, nu se poate mai clar.

Pe de altă parte, SRI nu poate face acte de urmărire penală ! Poate da informații procurorilor pentru a combate actele infracționale sau a le preveni dar nu poate pune în subordinea procurorilor personalul de specialitate al SRI ! Art. 142 alin. (1) din NCPP asta (chipurile !) ar presupune. Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de către ... alții. Unii au înțeles că „alții” sunt cei din SRI ! Hm ! Calule, mănânci ovăz ?

Tot felul de jurnaliști activi pe facebook construiesc agitați tot felul de scenarii apocaliptice. Mai este puțin și se răstoarnă universul. Normal că nu au citit atent ce spune CCR, sau dacă au citit cu atenție erau deja calați pe senzaționalul care, ce să vezi, nu există. Fie nu au suficiente cunoștințe să priceapă ce au citit.

Articolul în cauză impune un comportament procedural, privind supravegherea tehnică, instituție procedural penală prevăzută la art. 138 și următoarele din NCPP. Recomand textul de aici pentru că este scris de specialiști pentru specialiști, în special, dar și pentru publicul mai larg interesat de subiect.

Art. 142 spune că procurorul
- pune în executare supravegherea tehnică (cu forțele proprii unității de parchet din care face parte)
- dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală (vechile organe de cercetare penală speciale !)
- dispune ca aceasta să fie efectuată de lucrători specializați din cadrul poliției (aici au de toate, cam tot ce le trebuie pentru a obține informațiile de care au nevoie)

CCR nu îi mai dă voie procurorului să se adreseze la cineva care nu este identificat așa cum arată în motivarea deciziei. Procurorul nu poate dispune cuiva care nu are competențe legale în materie să efectueze „supraveghere tehnică”.

Ce cuprinde „supravegherea tehnică” devenită subiect de gâlceavă ?

În articolul recomandat de mine mai sus de pe site-ul „juridice.ro” se face o trimitere și la Recomandarea 10 (2005) a Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei unde sunt denumite „tehnicile speciale de investigare”, preluate în NCPP român la art. 138 alin. (1) sub denumirea de „tehnici speciale de supraveghere și cercetare”:
a) interceptarea convorbirilor şi comunicărilor; 
b) accesul la un sistem informatic; 
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; 
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; 
e) obţinerea listei convorbirilor telefonice; 
f) reţinerea, predarea sau perchiziţionarea trimiterilor poştale;
g) solicitarea şi obţinerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacţiile financiare, precum şi a datelor financiare ale unei persoane; 
h) utilizarea investigatorilor sub acoperire; 
j) constatarea unei infracţiuni de corupţie sau a încheierii unei convenţii; 
k) identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicaţii sau a unui punct de acces la un computer.

Dacă jurnaliștii patriei ar fi citit și ce anume se „supraveghează tehnic” ar fi constatat că nu mai vine apocalipsa ! Că interceptarea convorbirilor și a comunicărilor se poate realiza nu doar de către SRI. Dar nu și nu ! Inteligenții patriei o țin langa-balanga cu binomul lui Cristoiu și a altora ca el, oameni ajunși la o perioadă evidentă de pierdere de conștiință și memorie.

Este adevărat că SRI poate realiza toate procedurile speciale de supraveghere (ar fi trist pentru noi ca nație să fie altfel !) dar tot la fel de adevărat este și faptul că SRI nu are voie, prin lege, să efectueze acte de urmărire penală ! Articolul acela din NCPP asta ar fi presupus, dacă autorii NCPP asta au gândit și nu au vrut să „deconspire ținta” lor. Dar nu cred. Cred însă că ar fi vrut ei altceva, să instituie o regulă printr-o normă de lege ca anumiți actori ai statului (agenții guvernamentale, de exemplu) să facă o treabă excepțională (în afara atribuțiilor stabilite prin lege !) la cererea procurorilor, mijloacele de probă adunate de ei să fie considerate valide de instanța de judecată. Ei bine, CCR nu a fost de acord.

În concluzie, din art. 141 alin. (1) dispare sintagma „ori de alte organe specializate ale statului”.

Demența media și realitatea procedural penală ce va veni de la 1 februarie

Tevatură mare. Foarte mare. Noul cod penal și noul cod de procedură penală (NCP și NCPP) provoacă frisoane. De o parte, „experții” în tot și în toate, începând cu dementa Monica Macovei și haimanalele care îi poartă vorba, fără a lipsi procurorii DNA sau DIICOT, nu mai spun de jurnaliștii de doi bani bucata care „plâng” amarnic pe unde pot că noua procedură penală favorizează „infractorii” iar noul cod penal este făcut pentru salvarea infractorilor deja condamnați sau în curs de condamnare iar pe de altă parte profesioniștii care știu să judece și care constată că, dimpotrivă, noua procedură penală nu este chiar bună !

Unul dintre profesioniști este Prof. dr. univ. Dumitru-Virgil DIACONU, Judecător, Curtea de Apel Piteşti care a publicat un material de analiză intitulat „Punctul pe I. Noul Cod şi persoana incomodă”.

Concluzia ? Sinistră. Noul cod de procedură penală scoate cercetarea prealabilă din schemă astfel că urmărirea penală începe, obligatoriu (judecătorul remarcă expres această distincție !), de la denunț, sesizare, sesizare din oficiu. Întâi în rem (doar cu privire la faptă) și apoi in personam (cu privire la făptuitor). Practic, cu o simplă sesizare sau denunț asupra unei persoane incomode pentru unii sau alții, nu are importanță cine, ba chiar doar la sesizarea „organelor de informații” se începe urmărirea penală împotriva unei persoane, indiferent care - om simplu, demnitar, politician, avocat, judecător, procuror etc. -, cu consecința aplicării altor legi care îl suspendă din activitate ca urmare, normal, pentru că așa spune legea, că cei urmăriți penal sunt suspendați sau demiși. Tristele experiențe sunt aproape, în timp, când miniștrii au fost suspendați din funcție sau demiși pe acest criteriu: începerea urmăririi penale împotriva lor. Mai mult, interceptarea convorbirilor telefonice și a corespondenței, punerea microfoanelor sub pat, sub masă, în oala de ciorbă sau în veioză se poate face imediat, fără ca persoana să fie informată atât timp cât urmărirea penală se face în rem iar persoana/ele suspectate sunt la dispoziție. Abia după ce se trece la urmărirea penală in personam apare obligația de a o informa cu privire la urmărirea tehnică la care este supusă. Celelalte persoane cărora le-a fost violată viața personală nu vor ști nimic despre faptul că au fost urmărite tehnic, astfel că pericolul de a fi abuzate pe baza informațiilor acumulate este mai aproape de realizare decât a fost până în prezent.

În esență, toată tevatura ticăloasă a băsistilor dar și a altora este o prostie. Nu mai spun de acel ONG zis de experți care face gargară cu pioneze dezvoltând ororile așa-zis juridice perorate de Monica Macovei și alți „corifei” ai dreptului.

Explicațiile mele nu pot înlocui analiza și expunerea judecătorului Curții de Apel din Pitești. Chiar și celor care nu au obiceiul de a citi materiale juridice le recomand lectura integrală a materialului. Este vorba, până la urmă, de viața lor.

Pun materialul în întregime mai jos. Pentru cei care nu pot deschide site.

„Punctul pe I. Noul Cod şi persoana incomodă

Sunt anumite modificări din noul Cod de procedură penală care mă pun pe gânduri. Atunci vreau şi eu să pun pe gânduri mai ales pe colegii mei judecători în penal. M-am gândit sub acest aspect să discern din atâtea şi atâtea schimbări fundamentale de instituţii procesuale o schimbare de mare impact cu privire la o persoană cercetată, fie ea parlamentar, ministru, judecător, procuror, avocat sau orice alt cetăţean.

Mă refer la o astfel de persoană care poate fi reclamată şi apoi cercetată ca suspect, ca inculpat şi care poate deveni condamnat.
O întrebare firească: Cum „porneşte” dosarul? Răspunsul: De la o simplă sesizare, fie ea plângere, denunţ, ori sesizare din oficiu. Şi câte nu vor fi.

Astfel, judecătorul  prin soluţiile date ”mulţumeşte” o parte şi ”nemulţumeşte” pe cealaltă şi ca atare el este mereu ”ţinta” celor care pierd. Şi astfel de persoane, în credinţa lor că au avut dreptate – altfel n-ar mai cheltui bani, n-ar mai irosi timp, nu s-ar angaja de bunăvoie într-o permanentă stare de stres – vor susţine că au pierdut, nu pentru că n-au avut dreptate, ci pentru că judecătorul a fost corupt, un refren aproape general. La fel şi procurorul poate fi reclamat şi el, fiind ”la mijloc” între persoana vătămată şi persoana cercetată.

De asemenea, la fel şi parlamentarul, ministrul, avocatul care ar fi abuzat sau nu şi-ar fi exercitat corespunzător atribuţiile de serviciu. La fel şi simplul cetăţean, suspectat de alt cetăţean – termenul de ”suspect”  într-o ţară a unei suspiciuni generalizate, în opinia mea, nu e cel mai binevenit, poate mai bine era ”învinuit” – va reclama şi el.

Eşti astfel o persoană ”incomodă” – într-un sens larg – care trebuie cu orice preţ să răspundă, să fie înlăturată, să nu mai stea în faţă.

Vei fi astfel reclamat clar cu nume, prenume, atât al celui care reclamă, cât şi al celui pe care-l reclamă, cu CNP-ul lui – poate îl va identifica şi pe-al celuilalt – va fi descrisă fapta, totul va fi în condiţiile legii aşa cum sunt prevăzute în art. 289 privind plângerea sau art. 290 privind denunţul din noul Cod de procedură penală.

Odată depusă sesizarea după noul Cod de procedură penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, mai exact cele arătate mai sus – şi ele oricând sunt întrunite – şi dacă nu există vreunul dintre cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii penale – şi de regulă nu există – atunci obligatoriu se dispune – art. 305 alin. 1 precizează clar ”dispune” şi nu ”poate dispune” – începerea urmăririi penale cu privire la faptă ”in rem”, etapă prealabilă obligatorie continuării urmăririi penale ulterior ca persoană ”in personam”.

Aşadar potrivit noului Cod de procedură penală este suficientă numai o ”reclamaţie” pentru a începe urmărirea penală, începere obligatorie cu privire la faptă, după care vor fi strânse date şi probe potrivit art. 305 alin. 3 pentru a se dispune, dacă e cazul, continuarea urmăririi penale de această dată nu numai cu privire la faptă, dar şi la persoană, cel reclamat devenind în aceste condiţii suspect.

Astfel ”reclamaţia” începe dosarul, dosar care nu este de cercetare penală cum era înainte, ci dosar de urmărire penală, denumire ce parcă ”te înfioară”. Și atunci, pentru a strânge astfel de probe procurorul se poate orienta spre mijlocul de probă de o maximă şi apăsătoare rezonanţă în societatea românească, suport probatoriu al atâtor şi atâtor dosare penale, cum este cel al interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice care pot avea loc urmare a emiterii unui mandat de supraveghere tehnică prevăzut de art. 140 din noul Cod de procedură penală. În acest articol, mai exact în art. 140 alin. 1, se arată foarte clar, expres, că mandatul de supraveghere tehnică poate fi dispus numai în cursul urmăririi penale, înlăturându-se multiplele ”dispute” de astăzi în instanţă în care se susţinea de către apărare că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice nu poate fi dispus în faza actelor premergătoare, ci numai în faza de urmărire penală.

Nu ştiu dacă varianta actuală ”serveşte” mai bine apărării întrucât urmărirea penală potrivit noului Cod de procedură penală este începută odată cu sesizarea. Aşadar, o simplă sesizare şi numai o simplă sesizare poate abuzivă, poate tendenţioasă, ce poate viza o persoană incomodă, fie ea judecător, procuror, ministru, parlamentar, avocat sau ”simplu cetăţean” este după noul Cod suficientă pentru a se dispune începerea urmăririi penale şi apoi interceptarea convorbirilor şi comunicărilor pe 30 de zile, poate fi prelungită până la 6 luni – aceasta este limita maximă, potrivit art. 144 alin. 3 din noul Cod de procedură penală, interval de timp în care totuşi cel vizat mai poate spune la telefon şi ”bune” şi ”mai puţin bune” şi ”rele” şi ”mai puţin rele”, astfel că poate fi ”speculat”, mai exact ”suspectat”.

În legătură cu acest aspect, am observat că a apărut ”o problemă de drept” interpretată diferit de procurorul şef DNA şi procurorul general, procurorul şef DNA susţinând că trebuie modificat Codul de procedură penală pentru că după noua procedură suspectul va şti că este interceptat, procurorul general susţinând însă contrariul, că nu se impune o atare modificare întrucât viitorul suspect nu va putea şti că este ascultat şi înregistrat. Judecând această „dispută” dau dreptate procurorului general.

Nu mai e nevoie de nicio modificare, sunt suficiente noile prevederi ale Codului de procedură penală, întrucât aşa cum am arătat mai înainte, imediat după depunerea sesizării, când se începe urmărirea penală numai cu privire la faptă se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice ale celui cercetat fără ca acesta să ştie şi în funcţie de cele ”aflate” se va trece fie la clasare, fie la urmărirea penală în continuare ca suspect şi numai odată cu dobândirea calităţii de suspect acesta are dreptul de a fi informat despre fapta pentru care este cercetat (art. 78 raportat la art. 83 lit. a1 Cod procedură penală).

De altfel, procurorul general explica la un post TV: ”Dacă în cauză avem urmărirea penală cu privire la fapta începută, ca la matematică putem solicita instanţei luarea, aplicarea tehnicilor de investigare”.

Sigur, conducătorii parchetului şi-au spus corect şi responsabil preocuparea faţă de garanţiile procesuale de reuşită a unei anchete penale. Eu însă ca magistrat poziţionat între stat şi inculpat mă întreb dacă în egală măsură există echilibru şi garanţii suficiente şi pentru cel cercetat. Personal, cred că nu subzistă sub acest aspect o ”egalitate a armelor” între acuzare şi apărare, între stat şi inculpat. De aceea, consider că o atare posibilitate prevăzută de noul Cod de procedură penală – vorbesc de o posibilitate ce cred cu greu că va fi realitate, dar poate fi – de a dispune interceptarea convorbirilor şi comunicărilor imediat după sesizare, este în opinia mea, în ceea ce priveşte dreptul fundamental al celui cercetat la respectarea vieţii intime, familiale sau private, un regres faţă de actuala reglementare.

Astfel, conform actualului Cod mai există o fază a actelor premergătoare în care procurorul pe lângă sesizare mai trebuia să obţină şi alte date şi indicii temeinice pentru a se dispune interceptarea sau înregistrarea, pe când în viitorul Cod este suficientă numai sesizarea ca plângere sau ca denunţ a unei persoane. Dar la fel poate fi vorba şi de o sesizare din oficiu. A cui, a procurorului? Nu cred! Este mai degrabă o sesizare a organelor abilitate de lege să dea informaţii procurorului din structura DNA sau DIICOT cum este SRI-ul sau alte organe specializare în culegerea de informaţii, acestea având obligaţia de a pune la dispoziţia acestor parchete specializate astfel de informaţii privind corupţia sau criminalitatea organizată – art. 14 alin. 3 si 4 din OUG nr. 43/2002 privind DNA, respectiv art. 13 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 508/2007 privind DIICOT.

Cred însă că după noul Cod de procedură penală şi la nivelul parchetelor de drept comun ”sursa” sesizărilor din oficiu pot fi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor. Edificator în acest sens este uzitarea termenului de ”informaţii” în reglementarea noului Cod de procedură penală care firesc te îndeamnă să gândeşti la informaţii culese de SRI sau alte structuri asemănătoare.

Astfel, potrivit art. 306 alin. 1 există obligaţia organelor de urmărire penală ca după sesizare să caute şi să strângă date ori ”informaţii” cu privire la existenţa infracţiunilor, iar conform prevederilor art. 306 alin. 51 în procedura metodelor de supraveghere şi cercetare printre care şi interceptarea convorbirilor şi comunicărilor propunerea procurorului trebuie să cuprindă datele şi ”informaţiile” obligatorii în cadrul acestei proceduri.

Să fiu foarte clar: apreciez extrem de mult munca organelor de informaţii în această luptă împotriva corupţiei, a criminalităţii organizate, a terorismului fără de care n-am trăi şi munci în condiţii de siguranţă şi linişte. Mi-e teamă însă de extreme, de un eventual abuz, mi-e teamă că sub pavăza acestei lupte cu infractorii şi criminalitatea se poate urmări totuşi mai puţin fapta, dar mai mult persoana, o persoană ”incomodă”.

Astfel, dacă de la o simplă sesizare – fie ea chiar din oficiu – legea îţi dă posibilitate să-i asculţi telefonul sau să instalezi microfonul atunci acea persoană incomodă va deveni extrem de vulnerabilă, dacă nu penal, poate disciplinar, material sau în orice altă formă de răspundere prevăzută de lege. Sunt sigur însă că o atare posibilitate nu are cum să fie regula.

Sunt sigur că sunt colegi procurori, profesionişti devotaţi muncii şi aflării adevărului, fără alte influenţe în anchetă care vor strânge şi alte date şi nu se va rezuma la o tehnică investigativă de la început. Dar de la regulă întotdeauna în drept există şi excepţii şi vreau să nu mai fie. Totul depinde însă nu numai de procuror, ci în primul rând de judecător. Aud în acest sens atât de mult pe procurori spunând: procurorul propune, judecătorul dispune.

Şi atunci cum răspunderea este numai a judecătorului, interceptările şi convorbirile sau orice altă tehnică de supraveghere şi cercetare nu mai trebuie admise ”pe bandă”, aşa cum a mai fost până acum. Ele trebuie cenzurate prin prisma criteriilor prevăzute chiar de lege, subsidiaritate, proporţionalitate şi altele, care nu sunt matematice, fixe, care trebuie interpretate în aşa fel încât să stopăm orice abuz, fie el singular, pentru o persoană incomodă. Şi atunci avem satisfacţia unui adevărat rol de echilibru pe care noi judecătorii trebuie să-l avem astăzi într-un stat de drept şi anume acela de a apăra în egală măsură atât statul, cât şi cetăţeanul.

„Cheia” – o vorbă auzită în spaţiul public – este la cei care dispun, nu la cei care propun, este la judecător şi nu la procuror! Este!

Prof. dr. univ. Dumitru-Virgil DIACONU
Judecător, Curtea de Apel Piteşti”