Tevatură mare. Foarte mare. Noul cod penal și noul cod de procedură penală (NCP și NCPP) provoacă frisoane. De o parte, „experții” în tot și în toate, începând cu dementa Monica Macovei și haimanalele care îi poartă vorba, fără a lipsi procurorii DNA sau DIICOT, nu mai spun de jurnaliștii de doi bani bucata care „plâng” amarnic pe unde pot că noua procedură penală favorizează „infractorii” iar noul cod penal este făcut pentru salvarea infractorilor deja condamnați sau în curs de condamnare iar pe de altă parte profesioniștii care știu să judece și care constată că, dimpotrivă, noua procedură penală nu este chiar bună !
Unul dintre profesioniști este Prof. dr. univ. Dumitru-Virgil DIACONU, Judecător, Curtea de Apel Piteşti care a publicat un material de analiză intitulat „Punctul pe I. Noul Cod şi persoana incomodă”.
Concluzia ? Sinistră. Noul cod de procedură penală scoate cercetarea prealabilă din schemă astfel că urmărirea penală începe, obligatoriu (judecătorul remarcă expres această distincție !), de la denunț, sesizare, sesizare din oficiu. Întâi în rem (doar cu privire la faptă) și apoi in personam (cu privire la făptuitor). Practic, cu o simplă sesizare sau denunț asupra unei persoane incomode pentru unii sau alții, nu are importanță cine, ba chiar doar la sesizarea „organelor de informații” se începe urmărirea penală împotriva unei persoane, indiferent care - om simplu, demnitar, politician, avocat, judecător, procuror etc. -, cu consecința aplicării altor legi care îl suspendă din activitate ca urmare, normal, pentru că așa spune legea, că cei urmăriți penal sunt suspendați sau demiși. Tristele experiențe sunt aproape, în timp, când miniștrii au fost suspendați din funcție sau demiși pe acest criteriu: începerea urmăririi penale împotriva lor. Mai mult, interceptarea convorbirilor telefonice și a corespondenței, punerea microfoanelor sub pat, sub masă, în oala de ciorbă sau în veioză se poate face imediat, fără ca persoana să fie informată atât timp cât urmărirea penală se face în rem iar persoana/ele suspectate sunt la dispoziție. Abia după ce se trece la urmărirea penală in personam apare obligația de a o informa cu privire la urmărirea tehnică la care este supusă. Celelalte persoane cărora le-a fost violată viața personală nu vor ști nimic despre faptul că au fost urmărite tehnic, astfel că pericolul de a fi abuzate pe baza informațiilor acumulate este mai aproape de realizare decât a fost până în prezent.
În esență, toată tevatura ticăloasă a băsistilor dar și a altora este o prostie. Nu mai spun de acel ONG zis de experți care face gargară cu pioneze dezvoltând ororile așa-zis juridice perorate de Monica Macovei și alți „corifei” ai dreptului.
Explicațiile mele nu pot înlocui analiza și expunerea judecătorului Curții de Apel din Pitești. Chiar și celor care nu au obiceiul de a citi materiale juridice le recomand lectura integrală a materialului. Este vorba, până la urmă, de viața lor.
Pun materialul în întregime mai jos. Pentru cei care nu pot deschide site.
„Punctul pe I. Noul Cod şi persoana incomodă
Sunt anumite modificări din noul Cod de procedură penală care mă pun pe gânduri. Atunci vreau şi eu să pun pe gânduri mai ales pe colegii mei judecători în penal. M-am gândit sub acest aspect să discern din atâtea şi atâtea schimbări fundamentale de instituţii procesuale o schimbare de mare impact cu privire la o persoană cercetată, fie ea parlamentar, ministru, judecător, procuror, avocat sau orice alt cetăţean.
Mă refer la o astfel de persoană care poate fi reclamată şi apoi cercetată ca suspect, ca inculpat şi care poate deveni condamnat.
O întrebare firească: Cum „porneşte” dosarul? Răspunsul: De la o simplă sesizare, fie ea plângere, denunţ, ori sesizare din oficiu. Şi câte nu vor fi.
Astfel, judecătorul prin soluţiile date ”mulţumeşte” o parte şi ”nemulţumeşte” pe cealaltă şi ca atare el este mereu ”ţinta” celor care pierd. Şi astfel de persoane, în credinţa lor că au avut dreptate – altfel n-ar mai cheltui bani, n-ar mai irosi timp, nu s-ar angaja de bunăvoie într-o permanentă stare de stres – vor susţine că au pierdut, nu pentru că n-au avut dreptate, ci pentru că judecătorul a fost corupt, un refren aproape general. La fel şi procurorul poate fi reclamat şi el, fiind ”la mijloc” între persoana vătămată şi persoana cercetată.
De asemenea, la fel şi parlamentarul, ministrul, avocatul care ar fi abuzat sau nu şi-ar fi exercitat corespunzător atribuţiile de serviciu. La fel şi simplul cetăţean, suspectat de alt cetăţean – termenul de ”suspect” într-o ţară a unei suspiciuni generalizate, în opinia mea, nu e cel mai binevenit, poate mai bine era ”învinuit” – va reclama şi el.
Eşti astfel o persoană ”incomodă” – într-un sens larg – care trebuie cu orice preţ să răspundă, să fie înlăturată, să nu mai stea în faţă.
Vei fi astfel reclamat clar cu nume, prenume, atât al celui care reclamă, cât şi al celui pe care-l reclamă, cu CNP-ul lui – poate îl va identifica şi pe-al celuilalt – va fi descrisă fapta, totul va fi în condiţiile legii aşa cum sunt prevăzute în art. 289 privind plângerea sau art. 290 privind denunţul din noul Cod de procedură penală.
Odată depusă sesizarea după noul Cod de procedură penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, mai exact cele arătate mai sus – şi ele oricând sunt întrunite – şi dacă nu există vreunul dintre cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii penale – şi de regulă nu există – atunci obligatoriu se dispune – art. 305 alin. 1 precizează clar ”dispune” şi nu ”poate dispune” – începerea urmăririi penale cu privire la faptă ”in rem”, etapă prealabilă obligatorie continuării urmăririi penale ulterior ca persoană ”in personam”.
Aşadar potrivit noului Cod de procedură penală este suficientă numai o ”reclamaţie” pentru a începe urmărirea penală, începere obligatorie cu privire la faptă, după care vor fi strânse date şi probe potrivit art. 305 alin. 3 pentru a se dispune, dacă e cazul, continuarea urmăririi penale de această dată nu numai cu privire la faptă, dar şi la persoană, cel reclamat devenind în aceste condiţii suspect.
Astfel ”reclamaţia” începe dosarul, dosar care nu este de cercetare penală cum era înainte, ci dosar de urmărire penală, denumire ce parcă ”te înfioară”. Și atunci, pentru a strânge astfel de probe procurorul se poate orienta spre mijlocul de probă de o maximă şi apăsătoare rezonanţă în societatea românească, suport probatoriu al atâtor şi atâtor dosare penale, cum este cel al interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice care pot avea loc urmare a emiterii unui mandat de supraveghere tehnică prevăzut de art. 140 din noul Cod de procedură penală. În acest articol, mai exact în art. 140 alin. 1, se arată foarte clar, expres, că mandatul de supraveghere tehnică poate fi dispus numai în cursul urmăririi penale, înlăturându-se multiplele ”dispute” de astăzi în instanţă în care se susţinea de către apărare că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice nu poate fi dispus în faza actelor premergătoare, ci numai în faza de urmărire penală.
Nu ştiu dacă varianta actuală ”serveşte” mai bine apărării întrucât urmărirea penală potrivit noului Cod de procedură penală este începută odată cu sesizarea. Aşadar, o simplă sesizare şi numai o simplă sesizare poate abuzivă, poate tendenţioasă, ce poate viza o persoană incomodă, fie ea judecător, procuror, ministru, parlamentar, avocat sau ”simplu cetăţean” este după noul Cod suficientă pentru a se dispune începerea urmăririi penale şi apoi interceptarea convorbirilor şi comunicărilor pe 30 de zile, poate fi prelungită până la 6 luni – aceasta este limita maximă, potrivit art. 144 alin. 3 din noul Cod de procedură penală, interval de timp în care totuşi cel vizat mai poate spune la telefon şi ”bune” şi ”mai puţin bune” şi ”rele” şi ”mai puţin rele”, astfel că poate fi ”speculat”, mai exact ”suspectat”.
În legătură cu acest aspect, am observat că a apărut ”o problemă de drept” interpretată diferit de procurorul şef DNA şi procurorul general, procurorul şef DNA susţinând că trebuie modificat Codul de procedură penală pentru că după noua procedură suspectul va şti că este interceptat, procurorul general susţinând însă contrariul, că nu se impune o atare modificare întrucât viitorul suspect nu va putea şti că este ascultat şi înregistrat. Judecând această „dispută” dau dreptate procurorului general.
Nu mai e nevoie de nicio modificare, sunt suficiente noile prevederi ale Codului de procedură penală, întrucât aşa cum am arătat mai înainte, imediat după depunerea sesizării, când se începe urmărirea penală numai cu privire la faptă se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice ale celui cercetat fără ca acesta să ştie şi în funcţie de cele ”aflate” se va trece fie la clasare, fie la urmărirea penală în continuare ca suspect şi numai odată cu dobândirea calităţii de suspect acesta are dreptul de a fi informat despre fapta pentru care este cercetat (art. 78 raportat la art. 83 lit. a1 Cod procedură penală).
De altfel, procurorul general explica la un post TV: ”Dacă în cauză avem urmărirea penală cu privire la fapta începută, ca la matematică putem solicita instanţei luarea, aplicarea tehnicilor de investigare”.
Sigur, conducătorii parchetului şi-au spus corect şi responsabil preocuparea faţă de garanţiile procesuale de reuşită a unei anchete penale. Eu însă ca magistrat poziţionat între stat şi inculpat mă întreb dacă în egală măsură există echilibru şi garanţii suficiente şi pentru cel cercetat. Personal, cred că nu subzistă sub acest aspect o ”egalitate a armelor” între acuzare şi apărare, între stat şi inculpat. De aceea, consider că o atare posibilitate prevăzută de noul Cod de procedură penală – vorbesc de o posibilitate ce cred cu greu că va fi realitate, dar poate fi – de a dispune interceptarea convorbirilor şi comunicărilor imediat după sesizare, este în opinia mea, în ceea ce priveşte dreptul fundamental al celui cercetat la respectarea vieţii intime, familiale sau private, un regres faţă de actuala reglementare.
Astfel, conform actualului Cod mai există o fază a actelor premergătoare în care procurorul pe lângă sesizare mai trebuia să obţină şi alte date şi indicii temeinice pentru a se dispune interceptarea sau înregistrarea, pe când în viitorul Cod este suficientă numai sesizarea ca plângere sau ca denunţ a unei persoane. Dar la fel poate fi vorba şi de o sesizare din oficiu. A cui, a procurorului? Nu cred! Este mai degrabă o sesizare a organelor abilitate de lege să dea informaţii procurorului din structura DNA sau DIICOT cum este SRI-ul sau alte organe specializare în culegerea de informaţii, acestea având obligaţia de a pune la dispoziţia acestor parchete specializate astfel de informaţii privind corupţia sau criminalitatea organizată – art. 14 alin. 3 si 4 din OUG nr. 43/2002 privind DNA, respectiv art. 13 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 508/2007 privind DIICOT.
Cred însă că după noul Cod de procedură penală şi la nivelul parchetelor de drept comun ”sursa” sesizărilor din oficiu pot fi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor. Edificator în acest sens este uzitarea termenului de ”informaţii” în reglementarea noului Cod de procedură penală care firesc te îndeamnă să gândeşti la informaţii culese de SRI sau alte structuri asemănătoare.
Astfel, potrivit art. 306 alin. 1 există obligaţia organelor de urmărire penală ca după sesizare să caute şi să strângă date ori ”informaţii” cu privire la existenţa infracţiunilor, iar conform prevederilor art. 306 alin. 51 în procedura metodelor de supraveghere şi cercetare printre care şi interceptarea convorbirilor şi comunicărilor propunerea procurorului trebuie să cuprindă datele şi ”informaţiile” obligatorii în cadrul acestei proceduri.
Să fiu foarte clar: apreciez extrem de mult munca organelor de informaţii în această luptă împotriva corupţiei, a criminalităţii organizate, a terorismului fără de care n-am trăi şi munci în condiţii de siguranţă şi linişte. Mi-e teamă însă de extreme, de un eventual abuz, mi-e teamă că sub pavăza acestei lupte cu infractorii şi criminalitatea se poate urmări totuşi mai puţin fapta, dar mai mult persoana, o persoană ”incomodă”.
Astfel, dacă de la o simplă sesizare – fie ea chiar din oficiu – legea îţi dă posibilitate să-i asculţi telefonul sau să instalezi microfonul atunci acea persoană incomodă va deveni extrem de vulnerabilă, dacă nu penal, poate disciplinar, material sau în orice altă formă de răspundere prevăzută de lege. Sunt sigur însă că o atare posibilitate nu are cum să fie regula.
Sunt sigur că sunt colegi procurori, profesionişti devotaţi muncii şi aflării adevărului, fără alte influenţe în anchetă care vor strânge şi alte date şi nu se va rezuma la o tehnică investigativă de la început. Dar de la regulă întotdeauna în drept există şi excepţii şi vreau să nu mai fie. Totul depinde însă nu numai de procuror, ci în primul rând de judecător. Aud în acest sens atât de mult pe procurori spunând: procurorul propune, judecătorul dispune.
Şi atunci cum răspunderea este numai a judecătorului, interceptările şi convorbirile sau orice altă tehnică de supraveghere şi cercetare nu mai trebuie admise ”pe bandă”, aşa cum a mai fost până acum. Ele trebuie cenzurate prin prisma criteriilor prevăzute chiar de lege, subsidiaritate, proporţionalitate şi altele, care nu sunt matematice, fixe, care trebuie interpretate în aşa fel încât să stopăm orice abuz, fie el singular, pentru o persoană incomodă. Şi atunci avem satisfacţia unui adevărat rol de echilibru pe care noi judecătorii trebuie să-l avem astăzi într-un stat de drept şi anume acela de a apăra în egală măsură atât statul, cât şi cetăţeanul.
„Cheia” – o vorbă auzită în spaţiul public – este la cei care dispun, nu la cei care propun, este la judecător şi nu la procuror! Este!
Prof. dr. univ. Dumitru-Virgil DIACONU
Judecător, Curtea de Apel Piteşti”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu