Între toleranță și radicalism. Lumea și-a pierdut măsura. „Politicile corecte” duc la moartea nativilor unei națiuni.

Lumile calificate ca „moderne”, lumile în care s-a impus, din punct de vedere politic, discursul dominat de toleranță, calificat ca fiind „corect politic”, își dau „obolul de sânge” pentru prostie manifestă. Rădăcinile comportamentului prostesc sunt în doctrinele de stânga moderate.

Egalitatea de șanse a fost extinsă de la proprii cetățeni la persoanele din toată lumea, de cele mai multe ori proprii cetățeni fiind uitați sau lăsați la urmă sau pur și simplu neglijați, guvernarea pentru bunăstarea propriilor cetățeni a fost extinsă la guvernarea pentru persoanele din toată lumea prin diminuarea agresivă a bunăstării proprii, migrația unor persoane a fost extinsă la emigrația unor întregi populații și acceptarea fenomenului ca fiind normal, cetățenia (ca formă de identificare și protecție a populației native) a devenit „bun comercial” fiind oferită tuturor celor care vor să o obțină pe considerente din ce în ce mai ciudate (uneori) etc. Am ajuns să ne discriminăm proprii cetățeni pentru a avea laude de la organisme internaționale din ce în ce mai dubioase.

Mai mult, Organizația Națiunilor Unite s-a transformat din for al națiunilor componente în susținător al globalizării orientat către susținerea migrațiilor și acordării în cadrul națiunilor constituite a unor facilități pentru imigranți superioare celor acordate populațiilor autohtone. ONU a ajuns să lucreze împotriva națiunilor, în special împotriva celor care au evoluat. Evoluția a început să fie considerată „o crimă” împotriva statelor care nu evoluează din diferite considerente, împotriva unor populații care nu vor să evolueze, împotriva unor religii care țin în întuneric populațiile asupra cărora au influențe.

Am ajuns în situația absurdă în care contabilizăm săracii locali dar susținem cu înfocare imigranții, cu măsuri la care proprii cetățeni nu au acces. Plângem la imaginile cu copiii imigranților și nu ne uităm la imaginile cu copiii săracilor din propria țară. Cerem Guvernului să accepte imigranții și să li se asigure resurse financiare pentru  un trai decent dar nu vedem cei peste 4 milioane de români săraci, flămânzi, cu copii mici în bălțile din fața caselor. Pe românii săraci îi facem „puturoși”, fără a judeca cauzele care îi țin în starea de sărăcie pe când migranților le aducem laude că sunt oameni cultivați necesari economiei, schimbului cultural, întăririi solidarității internaționale etc.

Aici, în România, îi facem pe săraci „țigani”, „jegoși”, „puturoși” etc. dar nu ne îngrijim să aducem dezvoltarea acolo unde ei trăiesc. Nu le facem drumuri, nu le ducem canalizare, nu le ducem curent electric, nu încurajăm investițiile în care săracii să poată aplica ... nu facem multe.

Sunt împotriva imigrației necontrolate. Sunt împotriva discriminării propriilor cetățeni pentru a da mai mult altora din taxele și impozitele plătite de mine. Solidaritatea internațională nu trebuie să facă săraci în propriile țări. Ajungem să trăim într-o lume absurdă. Să ne negăm propria familie pentru a face bine cuiva de a cărui existență nu am știut până la un moment dat. Să nu mai lăsăm copiilor, celor din sângele nostru, averea, bunurile, valorile pentru că trebuie să le împărțim cu alții, pentru a respecta principiul egalității promovat cu ostilitate de unii de pe aiurea.

Ne pierdem măsura. Una este să accepți, într-un plafon rezonabil, niște străini în propria țară, propria familie, străini care acceptă că vin într-o altă lume, o lume cu valori diferite de cele din țara din care vine, cu o altă educație, religie, ba chiar cu mai multe religii care nu sunt în opoziție violentă, se acceptă unele pe altele și sunt gata să se adapteze culturii locale și alta este să accepți niște străini care vor să își impună propriile obiceiuri, propriile comportamente religioase, care promovează violența religioasă, violența domestică etc.

Comportamentul prostesc, lipsit de măsură al multiculturalismului promovat de socialiștii europeni, al egalitarismului, al solidarității internaționale își arată fața hâdă astăzi. Franța își dă obolul de sânge pe altarul prostiei socialiste, al internaționalismului socialist, o urmează Germania, Belgia, Olanda, Spania, Italia, Grecia, SUA etc.

Pe cine protejăm din solidaritate internațională ?

Criminalii din Franța s-au plimbat prin Europa cum au vrut ei pentru că aveau documente de identitate franceze ! Nu îi poți opri pe criminalii „jihadiști” pentru că Franța sare în sus de indignare. La fel și Germania. La Budapesta și-au căutat complici. În Belgia, Franța dar și în alte țări, imigranții deveniți cetățeni au format enclave culturale în care populația de baștină nu mai are dreptul să intre. A devenit „pământ supus legii islamice” ?! În Marea Britanie promotorii islamismului radical nu se sfiesc să propage islamismul și violența islamică apărați de „drepturile omului”. Apărați de aceste drepturi au comis acte de o violență extremă. Judecata s-a făcut doar asupra persoanei/lor. Presa serioasă scoate în evidență zilnic acte de violență extremă comise de imigranții din diferite țări, imigranți care au primit cetățenia, sunt abia veniți sau sunt copii sau nepoți ai imigranților mai vechi. Victimele lor sunt însă cetățenii care fac parte din etniile locale. Sunt nativii acelei țări sau cei care s-au adaptat acelei țări.

Reacția radicală a societății este normală. Este forma de autoapărare a fiecărei comunități conștiente de drepturile și libertățile sale. Nu laud radicalismul, îmi este peste putință. Radicalismul aduce moarte și pentru vinovați dar mai mult pentru nevinovați.

Nu am de gând să susțin măsurile de solidaritate pentru imigranți. Nu avem, aici, în România, rezolvată problema săracilor noștri. Avem prea mulți săraci la câtă populație avem. Principala noastră obligație este să asigurăm bunăstarea tuturor românilor, să le încurajăm evoluția personală, să îi facem independenți de asistența socială, abia după ce avem mâncare, haine și case pentru toți românii putem contribui, dacă avem cu ce, la îmbunătățirea vieții în alte părți ale globului pământesc.

Pentru a nu avea terorism în propria țară, trebuie să controlăm imigrația. Nu o facem, vom vedea cum ne mor concetățenii pentru considerente absolut străine culturii noastre. Este aberant !

Și eu sunt un radical.

Am ajuns la concluzia că sunt un radical. Am niște idei de la care nu mă abat. Sunt aproape, da, aproape de ideile liberale, puțin prea la dreapta uneori și destul de ciudat mai către centru în alte situații. Sunt ale mele și nu îmi doresc schimbarea lor. Sunt „pe calapodul” construit de mine.

Eu îmi doresc un stat puternic, liberal, cu instituții care să fie în slujba mea, a cetățeanului și nu împotriva mea. Pentru că azi am senzația că instituțiile noastre publice sunt împotriva mea, a cetățeanului, am hotărât să le judec. Știu, sunt sigur că există tot felul de „atotcunoscători” care îmi vor atrage atenția că a judeca instituțiile noastre publice, începând de la puterile statului până la ultimul polițist de pe stradă este „contra spiritului democratic”, radicalismul din mine îmi spune că trebuie să o fac.

Și o voi face.

O voi face fără a mă sprijini pe părerile altora. O voi face fără a avea ca motiv ce a spus altul. Nu mai am timp, fizic și nici răbdarea necesară, să mă duc după „X” sau „Y” să văd ce spune și cum „combate”. Nu mai am nici plăcerea de a citi părerile contrare ale „analiștilor patriei”. Mă voi referi, pe cât posibil, la sisteme și instituții.

Azi am ce am cu Justiția. Cu niște ani în urmă m-am exprimat în sensul că avem nevoie de o definire, constituțională dacă se poate, a Justiției. Cine este această a treia putere în stat numită Justiția ? În Constituție se vorbește despre „Autoritatea judecătorească”, care, după mintea mea, este doar o componentă a „puterii publice” numită Justiție. Am citit și auzit niște păreri ale unor onorabili universitari care separau „puterea” Justiției, considerând că „Autoritatea judecătorească” se manifestă ca putere a Justiției doar prin secțiile de contencios administrativ și fiscal, celelalte atribute ale autorității judecătorești, în domeniul civil, penal și comercial fiind doar parte a unui serviciu public. Două părți aflate în litigiu se prezintă în fața unui judecător care, urmând procedurile prevăzute de lege în cauza respectivă, hotărăște cine are dreptate, câtă dreptate are, cum se revine la starea anterioară producerii actului nedrept etc. Nu sunt de acord cu acest punct de vedere.

Nu sunt de acord pentru că în fapt, toate puterile statului se găsesc în exercițiul unui serviciu public. Îndiferent că sunt alese prin vot sau numite de cei care au puterea de a dispune, potrivit legii. În esența, Justiția ar fi acea putere a statului care este chemată să soluționeze cauzele aflate în divergență între persoanele fizice sau juridice, indiferent de cauza care duce la divergență. Prin legile noastre, capacitatea de a soluționa cauzele în divergență este dată și unor organe administrative, în final însă, persoana nemulțumită se va adresa totuși Justiției. Având în vedere faptul că Justiția este singura care are capacitatea de a soluționa litigiile între persoane, ea este o putere. Este, adevărat, numai că noi, prin Parlament și Guvern, prin alte instituții ale statului investite cu diferite atribuții, nu vrem ca ea să fie o putere independentă. De aceea am înființat diferite instituții „măscărici” cum ar fi Curtea Constituțională, Consiliul Superior al Magistraturii etc. Prin unele reglementări ale acestor instituții măscărici am subordonat actul de justiție interesului politic. Anii din urmă au confirmat această cumplită realitate. La CCR avem „judecători constituționali” aleși politic cu competența „cumplită” de a decide inclusiv asupra modului în care trebuie soluționată o cauză. Rolul judecătorului a dispărut. Judecătorul de azi este obligat prin lege să „hotărască” copy-paste după cum dictează niște habarniști ajunși „judecători constituționali”. Acestea nu mai sunt hotărâri judecătorești. CSM, altă panaramă legală, își „crează atribuții” în urma unor ședințe de plen, în afara cadrului constituțional. Iar CCR este de acord. Corb la corb nu-și scoate ochii.

Interesul politic, pervers și nedrept față de noi, cetățenii, are intenția, prin revizuirea Constituției, să păstreze această stare de fapt. Vom avea în continuare o Justiție care seamănă mai degrabă cu câinele legat de căruța nomadului decât cu atelajul în sine. Vom avea în continuare o Justiție de fațadă, o Justiție „copy-paste”, o justiție care nu se va adresa cetățenilor ci intereselor politicienilor.

Poate că va trebui să schimbăm politicienii. Nu cu cei din vest, se pare că sunt mai corupți decât ai noștri, ci cu alții dintre noi capabili să înțeleagă libertatea și demnitatea umană așa cum este ea construită de natură.

Ca cetățean sunt obligat, cred eu, să apreciez hotărârile instanțelor de judecată și deciziile CCR. Sunt obligat. Pentru că cei care iau hotărâri judecătorești și decizii constituționale sunt în serviciul meu. Democratic, domnilor analiști, este ca eu, cetățeanul, să apreciez, periodic, comportamentul și profesionalismul celor care lucrează pentru mine. Democratic este ca eu să cer politicienilor cărora le dau votul să schimbe, prin lege, acolo unde „angajații” mei comit abuzuri. Vreau să definiți Justiția, vreau să limitați strict, atribuțiile CCR, vreau ca la CCR să ajungă judecători și nu procurori, să ajungă univeristari cu ani grei la catedrele de drept nu tot felul de pomanagii care nu își pot confirma titlurile universitare, vreau ca acest CSM să rămâne doar un organ administrativ de control al angajaților din justiție, vreau ca procurorii să fie ce sunt de fapt - agenți guvernamentali - și nu magistrați. Vreau să părăsim socialismul sovietic și devenim o țară reală, o țară a cetățenilor României.

Radicalism inutil

Tânărul istoric liberal Marius Oprea se radicalizează inutil. În interviul dat HotNews.ro, oficina on-line portocalie plătită din bani publici de Udrea Elenea prin MDRT (potrivit lui Ioșka), Marius Oprea este radical împotriva ACD și USL. Și denigrator la adresa liberalilor care au convenit că aceste alianțe sunt o soluție acum. Spune el că cei din conducerea PNL care au semnat alianțele ar trebui să își dea demisia.

Are dreptul la opinie. Așa este în PNL. Nu văd cum PNL ar demite un simplu membru pentru o opinie critică la adresa conducerii. Și eu am o opinie, diferită de a lui, eu consider că aceste alianțe sunt utile acum și nu mai târziu. Cu privire la cei aflați la conducere cred că sunt obligați să caute acele căi prin care PNL să ajungă la putere. Iar căile să fie rezonabile.

Până la un punct îi dau dreptate lui Marius Oprea. PC are o problemă serioasă cu Voiculescu. Este fondatorul partidului, este susținătorul acestuia iar membrii PC îi sunt recunoscători. Dar este vorba, până la urmă, de un om în relațiile cu alți oameni. Faptele lui Voiculescu de pe timpul comunismului, criticabile pentru colaborarea acestuia cu securitatea, nu au cum să fie imputate tuturor membrilor PC. Nici celor care lucrează, sub o formă sau alta, la firmele familiei. Ideea de răspundere colectivă a celor care sunt, într-o formă sau alta, în relații cu Dan Voiculescu, este una din cele mai mari prostii pe care un om de anvergura lui Marius Oprea o poate face. El care scoate la lumină prin efortul propriu crimele regimului comunist știe cel mai bine că cei care sunt vinovați de crime sunt cei de la conducerea regimului și nu cei care au avut calitatea de membri ai partidului comunist. PC va trebui, totuși, după recursul lui Voiculescu, în caz că rămâne definitivă acuzația de colaborare cu securitatea, să aibă o poziție clară față de președintele lor de onoare.

Dar de la a condamna pe omul Voiculescu până la a condamna pe cei care fac parte din PC este cale lungă.

La fel trebuie tratate și luările lui de poziție față de alianța cu PSD.

Colaborarea cu PD-L ar fi la fel de nocivă. Băsescu este dovedit, faptic, nu juridic, ca fiind colaborator al securității. CNSAS a dat soluție de colaboratori ai securității pentru unii membri ai PD-L parlamentari, în ultima perioadă de timp. Ca atare, după logica lui Marius Oprea, orice colaborare trecută sau viitoare a PNL cu PD-L ar constitui o colaborare cu securitatea regimului comunist. Este cam mult.

Un răspuns decent îi dă Varujan Vosganian. Subscriu. Mai ales că Varujan Vosganian a fost împotriva celor două alianțe. Însă este un „soldat disciplinat” al partidului și acționează acum în calitate de reprezentant al PNL în relațiile cu cele două formațiuni politice așa cum a fost stabilit la nivelul organelor reprezentative de decizie ale PNL.

Sunt dintre cei care au rezerve cu privire la acțiunile viitoare ale lui Voiculescu în relația PC cu PNL. Nu am încredere în acest om, sub aspectul acțiunilor lui politice. Și-a plimbat partidul de la stânga la dreapta fără nici o rușine. Cred însă că la nivelul actual de conducere al PC sunt oameni cu simțul măsurii care știu ce vor și au onoare. La fel cum cred că membrii simpli ai PC sunt oameni de ispravă. Din acest motiv nu sunt influențat de părerea mea despre Voiculescu atunci când mă raportez la PC.

În PSD nu am încredere. Mi-am expus părerea în mai multe rânduri. Sunt încă neîncrezător în seriozitatea PSD de a respecta angajamentele asumate. Iar informațiile, unele de can-can, sunt pe toate „gardurile”. Totuși, când pleci la un drum cu cineva trebuie să pleci de la prezumția de bună credință. Chiar dacă îți iei măsurile de siguranță necesare pentru ca o eventuală disfuncție să nu producă pagube iremediabile.

Nu îmi place radicalismul lui Marius Oprea. Cu această abordare a problemei a devenit partenerul lui Tismăneanu, a lui Cristian Preda, a Elenei Udrea, a lui Sever Voinescu s.a. În fapt, Marius Oprea a făcut, prin acest interviu, un act de colaborare cu Băsescu pentru discreditarea PNL. Păcat.