Prezumția de nevinovăție. M-am săturat de interpretări aiurea

Una-două primești câte o atenționare: ai uitat de prezumția de nevinovăție! Fleoșc! Chiar așa?

Păi, să vedem ce este cu această prezumție de nevinovăție.

Lumea, cea cu pretenții (deh!), te trimite urgent la Constituție. Perfect. Să mergem la Constituție. Găsim art.23 alin.(11).

Articolul 23, care definește instituția „libertății individuale” și a siguranței persoanei ne duce direct la ... procesul penal! În opinia legiuitorului constituțional, problema libertății persoanei și a siguranței ei este de interes general al societății și al ordinii de drept și de aceea protecția lor este apărată prin legea penală.

Știind acum unde ne află, putem citi alin.(11) în cunoștință de cauză:

„Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

În Codul de procedură penală, la art.4, se fac precizările cu privire la „prezumția de nevinovăție”:

Prezumţia de nevinovăţie
    (1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
    (2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Ei bine, se pune întrebarea: de către cine? Fiind vorba despre un proces penal, cei care au obligația să considere învinuitul ca fiind „nevinovat” este judecătorul.

Trebuie să fac precizarea, foarte importantă, că prevederile constituționale și detaliile procedural penale su în vedere protejarea libertății și siguranței suspectului, inculpatului, învinuitului împotriva erorilor judiciare. Dar asta nu înseamnă că toate procesele penale sunt cu erori judiciare. Sunt și dintre acestea, cei care fac cercetarea penală sunt și ei oameni și pot greși. Constituția și legea procesual penală are în vedere acest aspect important: cercetarea penală și judecata sunt săvârșite de oameni. Dar, această explicație nu schimbă restul interpretării. Nu toți polițiștii, procurorii și judecătorii sunt „cu probleme”!

Aici este o logică care se cuvine a fi luată în considerare: procurorul a considerat „suspectul” ca nevinovat până când a constatat că există un raport de cauzalitate între fapta infracțională pentru care a început cauza penală și persoana care are calitatea de suspect. Având convingerea că suspectul este autorul faptei, în urma analizării probelor administrate, procurorul îl inculpă. Orientează urmărirea penală pentru a avea certitudinea că inculpatul este, cu adevărat, autorul sau singurul autor. Cum spune și în alin.(2) al art.4 din Cpp, orice îndoială pe care o are procurorul o va interpreta în favoarea inculpatului. Dacă nu mai are îndoieli, procurorul încheie urmărirea penală având convingerea că persoana cercetată este vinovată!

Convingerea procurorului că persoana cercetată este vinovată declanșează mecanismul care duce la etapa de judecată a persoanei pentru fapta săvârșită. Pentru procuror, la fel ca și pentru victimă, nu mai este loc de „prezumții”, sunt deja convingeri.

În etapa următoare, cea a judecății, judecătorul este cel obligat să îl considere pe învinuit ca fiind nevinovat până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Se speculează cu această „hotărâre penală definitivă”. Hai să ne uităm la ea. Procurorul care a dus dosarul în fața instanței susține că persoana judecată este vinovată. Nu poate altfel. Ar fi lipsit de logică ca procurorul să ducă în fața instanței penale o persoană pe care nu o consideră vinovată! Judecătorul de la instanța de fond a dat o hotărâre în care îi constată vinovăția. Rămâne cu convingerea lui. De aceea, în completul de judecată de la instanța de apel este interzis să facă parte judecători care au făcut parte din completul de la instanța de fond! Pentru ei, hotărârea este valabilă iar persoana în cauză este vinovată. Înseamnă că doar judecătorii din compunerea instanței de apel sunt chemați să îl considere nevinovat până când vor pronunța o hotărâre! Nu se poate pune problema judecătorilor sau procurorilor care fac parte din instituțiile în care au loc procesele penale. Legiuitorul i-a protejat interzicându-le să se pronunțe asupra cauzelor aflate în procedura penală. Au obligația de abținere și se țin bine de ea.

Este absurd să ceri altor persoane să respecte un proces din care nu fac parte! Cetățenii îl vor considera vinovat. Fie că au fost victime, martori sau străini de cauză. Obligația constituțională și procedural penală se aplică doar participanților la procesul penal, nu tuturor, în special judecătorilor. Este bine să reținem acest lucru,  pentru că doar judecătorul poate pronunța o hotărâre de condamnare și este absolut inadmisibil ca el să judece cauza având convingerea că în fața lui este o persoană vinovată!

Să fie clar. Prezumția de nevinovăție funcționează doar pe timpul procesului penal și este obligatorie pentru oricare organ de cercetare al statului până la formarea propriei convingeri!

Polițistul care constată o faptă penală îl va considera prezumtiv nevinovat pe făptuitor până are convingerea că are în față un infractor. Procurorul care îl preia îl prezumă nevinovat până capătă convingerea că este autorul faptei penale și îl trimite la instanța de judecată. Judecătorul de la prima instanță îl prezumă nevinovat până ia o hotărâre (pentru judecător este definitivă!). Pedeapsa pentru fapta săvârșită cu vinovăție o va executa abia când hotărârea în completul de apel se dă. Treptele de control ale hotărârilor judecătorești anterioare sunt o formă de protecție a libertății persoanei.

Indiferent pe ce funcție publică sunt, nu am obligația de a considera o persoană urmărită penal ca fiind nevinovată! Nu pot avea această convingere pentru că ar însemna să ajung la o altă convingere mai periculoasă: că în fața judecătorilor ajung persoane nevinovate! Este absurd.

Voi mai avea reacții de acest fel. Este deranjant să tot vezi tot felul de persoane care modelează comportamente vorbind aiurea, împotriva logicii. Chiar a celei elementare!

Prezumția de nevinovăție. Poziția PNL

Poziții și poziții pe marginea „prezumției de nevinovăție” ca urmare a declarației președintelui Klaus Iohannis și a intervenției acuzatoare a „juristului” Călin Anton Popescu Tăriceanu asistat de o individă numită Cătăniciu (se pare că jurist, așa se spune).

Mă bucur să văd că se discută despre această instituție. Lumea citește Constituția, află unde este instituția „prezumției de nevinovăție”, află cum trebuie pusă corect problema și mai află ce are și nu are voie să facă Parlamentul. Parlament care se pare că a luat-o razna. Când are în compunere un număr imens de persoane care și-au pierdut integritatea ca urmare a condamnărilor anterioare dar și dintr-un număr imens de persoane care se ascund sub prevederile instituției juridice a prezumției de nevinovăție sub „pulpana” instituției Parlamentului, actualul Parlament nu poate să își păstreze „intergitatea”, nu mai poate fi reprezentantul întregului popor. Bine, aici trebuie să constat că această cruntă realitate a fost posibilă doar ca urmare a faptului că „poporul” are o plăcere sadică de a-și cere drepturile însă atunci când este să își asume răspunderea pentru soarta țării, atunci când trebuie să își împlinească obligațiile cetățenești o ia la fugă.

PNL face bine că își face publică poziția cu privire la instituția „prezumției de nevinovăție”. Pun aici ideile.

• Partidul Național Liberal este principalul susținător al „prezumției de nevinovăție”, ca element fundamental în garantarea libertății persoanei. 

• PNL respinge orice încercare de a folosi politic acest principiu de către cei care vor să se sustragă actului de Justiție.

• PNL a susținut în mod repetat faptul că Parlamentul NU decide asupra vinovăției unui ministru pentru care hotărăște începerea urmăririi penale, ci doar permite continuarea firească a actului de Justiție.

• PSD-ALDE invocă în mod fals principiul „prezumției de nevinovăție”, denaturând grav sensul său constituțional. 

• PSD-ALDE încearcă să transforme în mod absurd principiul „prezumției de nevinovăție” în principiul potrivit căruia nu ar trebui trași la răspundere pentru eventualele ilegalități comise cei care comit astfel de acte. 

• PNL, prin liderii săi, a pledat în mod sistematic pentru integritatea funcției publice, pentru protejarea imaginii instituțiilor, evitând să mistifice principii constituționale în interes politic. 

Prezumția de nevinovăție privește persoana/individul, și nu funcția publică deținută!

• Prezumția de nevinovăție privește actul de Justiție, și nu actul politic. Aceasta întrucât nu poate fi stabilită politic vinovăția unei persoane, implicit nici executarea unei pedepse. Un astfel de fapt ar nega fundamentul statului de drept. 

• După cum Parlamentul nu poate emite sentințe de condamnare, în mod echivalent Parlamentul nu poate stabili nici nevinovăția unei persoane, în locul instanței de judecată. 

• În consecință, nu este rolul Parlamentului de a evalua vinovăția sau nevinovăția unei persoane în cadrul procedurii de ridicare a imunității, ci doar de a verifica dacă solicitarea procurorilor privește declarații /opinii politice sau voturi ale celui implicat. 

• Prezumția de nevinovăție se aplică în cursul procesului judiciar, până la momentul condamnării de către instanța de judecată (art 23, alin. 11 din Constituție). Or, prezumția de nevinovăție nu poate fi justificarea pentru sustragerea persoanei din însuși procesul judiciar. 

• Prezumția de nevinovăție este garanția dată persoanei, în cadrul procesului penal, pentru respectarea drepturilor sale fundamentale. Aceasta întrucât orice persoană are dreptul la un proces echitabil, în care enunțarea acuzațiilor nu echivalează cu învinovățirea persoanei. 

• Doar judecătorul este cel îndrituit, în urma ascultării ambelor părți, să înlăture sau nu prezumția de nevinovăție, printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare.

• A invoca prezumția de nevinovăție în scopul blocării unei anchete penale este echivalent cu a refuza dreptul instanței de judecată de a hotărî asupra vinovăției/nevinovăției persoanei. Adică, a refuza actul de Justiție și răspunderea impusă de lege pentru faptele săvârșite. 

• A bloca, fără o justificare solidă și reală, solicitarea de urmărire penală în cazul unui ministru implică faptul că decidentul politic (majoritatea parlamentară) estimează o soluție de condamnare din partea judecătorilor, pe care dorește să o prevină. 

• Dacă argumentul blocării parcursului firesc al unui dosar în Justiției este „credința în prezumția de nevinovăție”, efectul deciziei fiind însă imposibilitatea judecării cauzei, acest fapt echivalează cu erijarea decidentului politic în rolul de instanță de judecată, singura abilitată să înlăture sau să mențină prezumția de nevinovăție. 

• În fapt, cei care pledează pentru blocarea unui dosar penal în Parlament fie neagă ordinea de drept și atributul puterii judecătorești de a înfăptui Justiția – acuzând astfel instanțele de judecată de partizanat – fie confirmă vinovăția persoanei în cauză, și procedează astfel pentru a o scăpa de pedeapsa legală. 

Integritatea funcției publice, prevăzută de Constituție și jurisprudența CCR, nu se află în corelație cu prezumția de nevinovăție

• Contrar tezei PSD-ALDE, potrivit căreia un demnitar s-ar putea prevala de principiul prezumției de nevinovăție pentru a ocupa o funcție publică (în ciuda acuzațiilor privind comiterea unor fapte penale), chiar Constituția are prevederi care contrazic această susținere. 

• Art.  109 privitor la răspunderea membrilor Guvernului menționează că „dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie”. 

• Acest lucru arată în cel mai clar mod cu putință că înainte de emiterea unei hotărâri de condamnare, care să înlăture prezumția de nevinovăție cu privire la faptele imputate, membrii Guvernului părăsesc funcția. 

• Rațiunea acestei rigori privește protejarea prestigiului și imaginii instituției și funcției publice! Din acest motiv nici persoanele condamnate penale nu pot face parte din Guvern, indiferent de faptele pentru care au fost condamnate (normă legală în vigoare, confirmată de CCR). 

• De altfel, chiar jurisprudența CCR confirmă acest principiu în legătură cu măsuri similare impuse funcționarilor publici, și nu numai. Peste 20 de decizii CCR, și chiar o decizie CEDO (22 noiembrie 2011 - Cauza Ţehanciuc împotriva României), confirmă justețea suspendării din poziția de funcționar public a persoanei trimise în judecată. Anterior, pe forma legii din 2003, CCR a confirmat validitatea suspendării din funcție a funcționarului la momentul începerii urmăririi penale. 

• „instanţa de contencios constituţional a reţinut că sancţiunea administrativă a suspendării funcţionarului public din funcţia publică pe care acesta o deţine, în cazul în care s-a dispus trimiterea sa în judecată, are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public. (...) Curtea a observat că nu se pune problema nerespectării prevederilor constituţionale şi convenţionale care instituie prezumţia de nevinovăţie, care va trebui însă să fie respectată pe tot parcursul desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva respectivului funcţionar public, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare”(decizia CCR 1006/2012 - https://goo.gl/tPHRAZ )

Prezumția de nevinovăție. În capul unora este multă harababură.

Materialul clientului este cea mai bună probă. De aceea voi exemplifica cu o declarații ale lui Tăriceanu. A devenit clientul meu preferat când trebuie să dau exemple. Îmi oferă pe tavă tot ce am nevoie pentru a scoate în evidență fie lipsa de cunoștințe, fie comportamentul cu rea-credință, fie abuzul în funcție. Are și Tăriceanu „meritele” lui.

Președintele Klaus Iohannis a dat un răspuns lui Tăriceanu, dar și lui Băsescu, la alegațiile acestora potrivit cărora „România este un stat mafiot”.

În România, statul de drept este funcțional, iar declarațiile unor persoane puse sub învinuire sau trimise în judecată care pun sub semnul întrebării ori contestă acest lucru sunt lipsite de credibilitate. Sunt încrezător în ceea ce fac instituțiile statului și, alături de întreaga opinie publică, așteptăm efectele pozitive ale activității acestora. În același timp, etichete de tip 'stat mafiot' pot afecta imaginea României în lume, pot conduce la decredibilizarea unor instituții și, nu în ultimul rând, dovedesc incapacitatea unor persoane care dețin sau au deținut funcții publice importante în statul român să-și asume rolul pentru care au fost numite sau alese

Voi lua din acest răspuns doar ce ne interesează în acest articol. Am subliniat textul care i-a provocat lui Tăriceanu reacția care reclamă „prezumția de nevinovăție”.

„ ...eu aș fi fost mai reținut să înlătur cu atâta ușurință prezumția de nevinovăție care trebuie să funcționeze în statul de drept”.

Vorba aia, una spune Iohannis, alta aude Tăriceanu.

Dar nu poți să ai pretenții de la Tăriceanu să înțeleagă. Este paralel cu noțiunile de drept.

Persoanele învinuite sau trimise în judecată - el fiind o astfel de persoană, pentru fals în declarații -, beneficiază de „prezumția de nevinovăție”, care se referă strict la forma cu care a fost săvârșită fapta. Cu sau fără vinovăție. Dacă fapta a fost săvârșită cu vinovăție, persoana inculpată va primi pedeapsa prevăzută de lege. Dacă fapta a fost săvârșită fără vinovăție, din culpă de exemplu, atunci fie nu va fi condamnată fie va fi condamnată la o pedeapsă mai mică.

Pentru Tăriceanu și gașca lui, „prezumția de nevinovăție” nu spune că persoana urmărită penal sau judecată nu a săvârșit fapta. Fapta îi este evident imputată, din moment ce ajunge în fața unui judecător.

Iohannis nu a spus că el, Tăriceanu, este vinovat. Nu a pronunțat nume. Formularea însă lasă posibilitatea identificării persoanelor la care se referă - Tăriceanu și Băsescu. Dar nu numai ele. Eu cred că s-a referit și la alte persoane care reclamă că statul român nu mai este un stat democratic ci unul mafiot - Elena Udrea, Victor Viorel Ponta, Sebastian Ghiță și mulți, mulți alții. Pe care nu le consideră vinovate ci le consideră ca fiind făptuitori. Persoane care au comis acte și fapte sancționate de legea penală. Vinovăția cu care au săvârșit faptele va fi stabilită de instanța de judecată care, pe baza vinovăției dovedite, va decide și sancțiunea prevăzută de lege.

Voi pune trei articole din Noul cod de procedură penală pe care mă bazez în susținerea afirmațiilor de mai sus. O puteau face și consilierii lui Tăriceanu, bănuiesc că au posibilități mai mari ca mine.

Art. 4
Prezumţia de nevinovăţie
(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Art. 5
Aflarea adevărului
(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului cod.

Art. 7
Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale
(1) Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3).
(2) În cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.
(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.

Pentru mine este destul de clar. Procurorii au obligația punerii în mișcare a acțiunii penale dacă există probe din care rezultă că o faptă a fost comisă și că există o legătură (legătură de cauzalitate) între fapta penală și persoana inculpată.

Este evident că procurorii nu au dreptul să stabilească dacă persoana este vinovată sau nu ! De aceea se folosesc termenii „suspect” sau „inculpat”. Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a început acțiunea penală.

Nefericirea vieții noastre de zi cu zi, în ceea ce privește consumul de informație publică, vine de la politicienii needucați, politicienii habarniști, politicienii teribiliști, politicienii „trolli”, politicienii liber-schimbiști, politicienii inculți. Presa, este doar instrumentul cu care o mână de persoane puse pe căpătuială promovează prostia politicienilor. Normal că jurnaliștii sunt la fel ca politicienii pe care îi promovează.

Trebuie să aduc în discuție o mai veche părere a mea. Prezumția de nevinovăție este în sarcina procurorilor, a altor persoane care aplică legea din cadrul instituțiilor statului. Judecătorul este singurul care are dreptul constituțional de a stabili dacă o faptă dedusă judecății a fost săvârșită cu vinovăție sau nu. Noi, oamenii, cei de pe margine, beneficiarii acțiunii procurorilor - poate lumea nu a citit Constituția, dar acolo procurorii sunt declarați ca fiind apărătorii intereselor generale ale societății -, nu suntem ținuți în a considera că un individ care a comis o faptă penală nu este vinovat. Ar fi o eroare. O mare prostie. O astfel de pretenție ar elimina „interesul public” față de comportamentul infracțional al unora din societate și ar face inutilă munca procurorilor !

Cei care vor o explicație mai la obiect pot citi, dacă nu au făcut-o până acum, prevederea art. 7 alin (2) - este prezentat mai sus, pe pagină -, unde interesul public este o condiție a punerii în mișcare a acțiunii penale (trimiterea în judecată).

După ce cunoaștem ce spune legea, ne dăm seama că Tăriceanu este mult pe lângă ea. Mă întreb, sincer, Tăriceanu a votat aceste legi în cunoștință de cauză ? Le-a citit sau a votat după cum i-au spus alții ? Dacă nu le-a citi, dacă nu le-a înțeles, ce caută Tăriceanu în Parlament ? Cum stă el în funcția de președinte al Senatului ?

Prezumția de nevinovăție ? Ce naiba este aia ? Se aplică la alegeri ?

Mă chinuia un gând. Mă chinuia pur și simplu. Mă chinuia pentru că nu am alăturat niște idei, pe care le am bine înfipte în minte și nu am tras o concluzie logică. Prezumția de bună credință a cetățenilor care desfășoară o activitate în folosul comunității. De aici încolo, se poate judeca totul. În măsura în care acest tot este legat de acel serviciu social.

Au avut loc alegerile locale. Pe 5 iunie 2016. Pentru organizarea lor, Guvernul, Autoritatea Electorală Permanentă, Biroul Electoral Central, partidele, cetățenii au adus contribuția lor potrivit prevederilor legii în vigoare. Plec de la prezumția de bună credință a tuturor celor care au participat la organizare și mai ales a celor care au făcut posibilă desfășurarea acestor alegeri cât mai corect. Nu neg faptul că s-au comis greșeli, este normal să existe însă sistemul este în așa fel construit încât greșeala unei persoane nu trece de filtrul altei persoane, membră în același dispozitiv al unei secții de votare. La nivel superior este un Birou Electoral de Sector (în cazul Bucureștiului) sau de localitate în restul țării care constituie, la rândul lui, un filtru pentru corectitudinea alegerilor și a rezultatelor. Peste acestea există un alt filtru, Biroul Electoral al județului sau al Municipiului București iar mai sus este BEC. Filtre peste filtre pentru că valoarea alegerilor este imensă, din punct de vedere social.

Un coleg care a participat ani și ani la astfel de comisii ale secțiilor de votare mi-a descris cum a muncit în secție pe 5 iunie. Cum au verificat și răs-verificat buletinele de vot astfel încât partidul să nu aibă nici o pierdere posibilă. Cum au analizat fiecare buletin anulabil, cum au avut grijă să facă distincție clară între voturile pentru un candidat sau altul. Pe de o parte era interesul partidului să nu piardă voturile, pe de altă parte, reprezentanții altor partide urmăreau interesele partidelor lor. Peste toți se situa reprezentantul „statului”, al BES. Alături de ei, prezența la vot era „bătută'n cuie” de sistemul informatic de evidență al prezenței la vot introdus cu ocazia acestor alegeri. Din punctul de vedere al prezenței la vot era un control sever din partea sistemului informatic. Practic, sistemul îți spune câte voturi trebuie să fie în urne. Elimină voturile „în plus”. Nu însă și pe cele în minus. Se pare că sunt secții de votare în care urnele nu au scos la iveală numărul minim de voturi care ar fi trebuit să fie. Dar asta se cercetează de către cei abilitați fără însă a aduce atingere exercițiului votului considerat legal până la data la care BEC a comunicat rezultatele finale.

Am, deja o sursă mai mult decât credibilă. Logica, cea rămasă fără picioare potrivit părerilor aruncate în media de tot felul de părerologi, unii mai titrați alții mai amărășteni, îmi spune că în aproape toate secțiile de votare din țară s-a lucrat la fel. Partidele și candidații și-au urmărit cu cerbicie interesele astfel că filtrele generate de interesele adverse pot constitui o garanție a corectitudinii votului exercitat. Fac precizarea că mă refer la buletinul de vot și la ștampila pusă de elector în cabina de votare. Nu mă refer la alegerea electorului. Este posibil ca alegerea acestuia să fie dubioasă, să fie corectă, să fie cum o fi în funcție de interesele unuia sau altuia. Este alegerea lui chiar dacă în alt mediu pe care îl frecventează acea alegere poate căpăta o altă conotație.

Față de restul țării, situația pe care o reclamă partidul „intelectualilor lui Băsescu”, Uniunea Salvați Bucureștiul, devine o ciudățenie. În primul rând este o vină colectivă aruncată în sarcina tuturor cetățenilor care au format colectivele din secțiile de votare din acest sector. Este o prezumție de vinovăție aruncată în cârca nu doar a cetățenilor care au participat la procesul electoral, este o învinovățire directă a reprezentanților din secțiile de votare, a celor care au lucrat în Biroul Electoral al Sectorului 1, al celor care au lucrat în Biroul Electoral Central. Toți sunt vinovați de fraudarea alegerilor în Sectorul 1 pentru că nu a câștigat candidata USB, Clotilde Armand ! Acuza este gravă. Este vorba despre mii de oameni care au falsificat alegerile din Sector pentru a împiedica pe Clotilde Armand să câștige primăria !

Culmea, calea legală este la îndemână. Există procedură legală de contestare a alegerilor la o instanță de judecată imediat ce BEC comunică rezultatele finale. Povestea că nu li se permite accesul la probe este o prostie cu năbădăi. Probele pe care le reclamă ei sunt buletinele de vot. Accesul la buletinele de vot, îndosariate deja, poate avea loc doar în condițiile prevăzute de lege. Iar legea spune că USB are calea unei acțiuni în contestare. Acțiunea trebuie însă motivată. USB trebuie să arate unde s-a produs defecțiunea în procesul electoral, în partea lui finală, la numărarea voturilor. Impresia „matematică” a lipsei de concordanță între cifrele „X” și cifrele „Y” nu ține loc de probă. Trebuie să formuleze cu exemplul concret care se pare că a devenit punctul nevralgic: voturile nule nu ar fi nule. Ar fi voturi anulate fără a se respecta legea, ba chiar ar fi fost „deteriorate” pentru a permite anularea. De persoane din secția de votare. Iar asta ar presupune că toate persoanele din secția de votare, reprezentând atât autoritatea publică cât și ceilalți competitori, ar fi lucrat pentru PSD și împotriva USB și, mai mult, ar fi primit informații „pe surse” cum decurge numărătoarea voturilor în celelalte secții de votare astfel că au „intervenit” pe buletinele favorabile lui Clotilde Armand și le-au provocat „semne” pentru a motiva anularea lor. Seamănă a poveste vânătorească, nu ?

Acuzațiile lansate în media de „inteligenții neamului” sunt de prost gust. Sunt acuzați și insultați mii de oameni pentru o vină închipuită. Nu exclud ca printre voturile nule să existe voturi care, la limită, știu eu, să poată fi considerate valide. Bănuiesc însă că astfel de evaluări au fost făcute de cei care au numărat voturile iar șefii de secții de votare nu și-au asumat riscuri. Mai ales că DNA are încă în proceduri judiciare alte alegeri, unele proceduri s-au lăsat cu condamnări penale. Nu îi cred pe cei care au mers să sprijine direct procesul de votare atât slabi încât să accepte să se aleagă cu o pedeapsă penală pentru un vot ! Logica îmi spune că trebuie să îi cotez cu bună credință în cele ce au făcut. Tot logica îmi spune că în aceste zile, când se clamează atât de virulent pe respectarea prezumției de nevinovăție a unor persoane care chiar au comis fapte penale, a nu le respecta aceeași prezumție celor care au asigurat desfășurarea legală a votului în secțiile de votare incriminate, este un abuz. Un abuz comis, culmea, de societatea civilă care clamează peste tot că luptă împotriva corupției (o formă de corupție este și aici, ei, civiliștii, acuzând fapte care s-au comis de către cei plătiți să le prevină !), că vrea o altfel de politică - se comportă mai mizerabil decât toate partidele politice luate la un loc -, că vor o altfel de societate.

Și eu, ca și alții, mi-am amintit de ieșirile lui Traian Băsescu la alegerile anterioare când acuza virulent falsificarea alegerilor. Scriind aceste rânduri mi-a venit în minte un mic amănunt. Lângă el, în acele timpuri, erau Alina Mungiu Pippidi, Gabriel Liiceanu și mai mulți dintre cei care astăzi sunt în jurul lui Nicușor Dan și USB ! Ei ! Nu este ciudat ?!

Prezumția de nevinovăție. Practica britanică. Vreau și la noi !

Am citit un articol la RFI România cu privire la practica din Marea Britanie (aici). Fără nici un fel de altă discuție, interpretarea britanicilor este cea corectă.

Prezumția de nevinovăție impune, în Marea Britanie, reguli extrem de stricte, inclusiv în modul în care presa prezintă evenimentul juridic.

Un articol în presă, savuros, plin de detalii, bănuieli și acuze la adresa persoanelor acuzate sau a magistraților este considerat o încălcare a prezumției de nevinovăție și, totodată, o formă de obstrucționare a justiției. Ca atare, ziarul respectiv este sancționat ca urmare a unei hotărâri judecătorești ! Excelent. Se impune, de urgență, la noi, o astfel de abordare.

Pentru un articol din 2002, ziarul Sunday Mirror a fost amendat cu 175000 de lire iar Evening Standard a fost amendat în 1997 cu 40000 de lire.

Critica adusă unei instanțe, pentru o hotărâre deja luată, o hotărâre definitivă și irevocabilă, nu intră în categoria aceasta. Pentru criticile aduse cu privire la comportamentul magistraților ca persoane fizice, membri ai societății, iar nu avem o astfel de încadrare. Avem CSM care va analiza criticile pentru salvarea onoarei magistratului însă doar la nivelul instituției pentru că la nivelul societății nici o „salvare” nu are valoare dacă societatea nu este pe deplin convinsă de adevăr.

Vreau și în România o astfel de abordare a problematicii. M-am săturat de telejustiția română.