Păi, să vedem ce este cu această prezumție de nevinovăție.
Lumea, cea cu pretenții (deh!), te trimite urgent la Constituție. Perfect. Să mergem la Constituție. Găsim art.23 alin.(11).
Articolul 23, care definește instituția „libertății individuale” și a siguranței persoanei ne duce direct la ... procesul penal! În opinia legiuitorului constituțional, problema libertății persoanei și a siguranței ei este de interes general al societății și al ordinii de drept și de aceea protecția lor este apărată prin legea penală.
Știind acum unde ne află, putem citi alin.(11) în cunoștință de cauză:
„Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.
În Codul de procedură penală, la art.4, se fac precizările cu privire la „prezumția de nevinovăție”:
Prezumţia de nevinovăţie
(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Ei bine, se pune întrebarea: de către cine? Fiind vorba despre un proces penal, cei care au obligația să considere învinuitul ca fiind „nevinovat” este judecătorul.
Trebuie să fac precizarea, foarte importantă, că prevederile constituționale și detaliile procedural penale su în vedere protejarea libertății și siguranței suspectului, inculpatului, învinuitului împotriva erorilor judiciare. Dar asta nu înseamnă că toate procesele penale sunt cu erori judiciare. Sunt și dintre acestea, cei care fac cercetarea penală sunt și ei oameni și pot greși. Constituția și legea procesual penală are în vedere acest aspect important: cercetarea penală și judecata sunt săvârșite de oameni. Dar, această explicație nu schimbă restul interpretării. Nu toți polițiștii, procurorii și judecătorii sunt „cu probleme”!
Aici este o logică care se cuvine a fi luată în considerare: procurorul a considerat „suspectul” ca nevinovat până când a constatat că există un raport de cauzalitate între fapta infracțională pentru care a început cauza penală și persoana care are calitatea de suspect. Având convingerea că suspectul este autorul faptei, în urma analizării probelor administrate, procurorul îl inculpă. Orientează urmărirea penală pentru a avea certitudinea că inculpatul este, cu adevărat, autorul sau singurul autor. Cum spune și în alin.(2) al art.4 din Cpp, orice îndoială pe care o are procurorul o va interpreta în favoarea inculpatului. Dacă nu mai are îndoieli, procurorul încheie urmărirea penală având convingerea că persoana cercetată este vinovată!
Convingerea procurorului că persoana cercetată este vinovată declanșează mecanismul care duce la etapa de judecată a persoanei pentru fapta săvârșită. Pentru procuror, la fel ca și pentru victimă, nu mai este loc de „prezumții”, sunt deja convingeri.
În etapa următoare, cea a judecății, judecătorul este cel obligat să îl considere pe învinuit ca fiind nevinovat până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
Se speculează cu această „hotărâre penală definitivă”. Hai să ne uităm la ea. Procurorul care a dus dosarul în fața instanței susține că persoana judecată este vinovată. Nu poate altfel. Ar fi lipsit de logică ca procurorul să ducă în fața instanței penale o persoană pe care nu o consideră vinovată! Judecătorul de la instanța de fond a dat o hotărâre în care îi constată vinovăția. Rămâne cu convingerea lui. De aceea, în completul de judecată de la instanța de apel este interzis să facă parte judecători care au făcut parte din completul de la instanța de fond! Pentru ei, hotărârea este valabilă iar persoana în cauză este vinovată. Înseamnă că doar judecătorii din compunerea instanței de apel sunt chemați să îl considere nevinovat până când vor pronunța o hotărâre! Nu se poate pune problema judecătorilor sau procurorilor care fac parte din instituțiile în care au loc procesele penale. Legiuitorul i-a protejat interzicându-le să se pronunțe asupra cauzelor aflate în procedura penală. Au obligația de abținere și se țin bine de ea.
Este absurd să ceri altor persoane să respecte un proces din care nu fac parte! Cetățenii îl vor considera vinovat. Fie că au fost victime, martori sau străini de cauză. Obligația constituțională și procedural penală se aplică doar participanților la procesul penal, nu tuturor, în special judecătorilor. Este bine să reținem acest lucru, pentru că doar judecătorul poate pronunța o hotărâre de condamnare și este absolut inadmisibil ca el să judece cauza având convingerea că în fața lui este o persoană vinovată!
Să fie clar. Prezumția de nevinovăție funcționează doar pe timpul procesului penal și este obligatorie pentru oricare organ de cercetare al statului până la formarea propriei convingeri!
Polițistul care constată o faptă penală îl va considera prezumtiv nevinovat pe făptuitor până are convingerea că are în față un infractor. Procurorul care îl preia îl prezumă nevinovat până capătă convingerea că este autorul faptei penale și îl trimite la instanța de judecată. Judecătorul de la prima instanță îl prezumă nevinovat până ia o hotărâre (pentru judecător este definitivă!). Pedeapsa pentru fapta săvârșită cu vinovăție o va executa abia când hotărârea în completul de apel se dă. Treptele de control ale hotărârilor judecătorești anterioare sunt o formă de protecție a libertății persoanei.
Indiferent pe ce funcție publică sunt, nu am obligația de a considera o persoană urmărită penal ca fiind nevinovată! Nu pot avea această convingere pentru că ar însemna să ajung la o altă convingere mai periculoasă: că în fața judecătorilor ajung persoane nevinovate! Este absurd.
Voi mai avea reacții de acest fel. Este deranjant să tot vezi tot felul de persoane care modelează comportamente vorbind aiurea, împotriva logicii. Chiar a celei elementare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu