Prezumția de nevinovăție. În capul unora este multă harababură.

Materialul clientului este cea mai bună probă. De aceea voi exemplifica cu o declarații ale lui Tăriceanu. A devenit clientul meu preferat când trebuie să dau exemple. Îmi oferă pe tavă tot ce am nevoie pentru a scoate în evidență fie lipsa de cunoștințe, fie comportamentul cu rea-credință, fie abuzul în funcție. Are și Tăriceanu „meritele” lui.

Președintele Klaus Iohannis a dat un răspuns lui Tăriceanu, dar și lui Băsescu, la alegațiile acestora potrivit cărora „România este un stat mafiot”.

În România, statul de drept este funcțional, iar declarațiile unor persoane puse sub învinuire sau trimise în judecată care pun sub semnul întrebării ori contestă acest lucru sunt lipsite de credibilitate. Sunt încrezător în ceea ce fac instituțiile statului și, alături de întreaga opinie publică, așteptăm efectele pozitive ale activității acestora. În același timp, etichete de tip 'stat mafiot' pot afecta imaginea României în lume, pot conduce la decredibilizarea unor instituții și, nu în ultimul rând, dovedesc incapacitatea unor persoane care dețin sau au deținut funcții publice importante în statul român să-și asume rolul pentru care au fost numite sau alese

Voi lua din acest răspuns doar ce ne interesează în acest articol. Am subliniat textul care i-a provocat lui Tăriceanu reacția care reclamă „prezumția de nevinovăție”.

„ ...eu aș fi fost mai reținut să înlătur cu atâta ușurință prezumția de nevinovăție care trebuie să funcționeze în statul de drept”.

Vorba aia, una spune Iohannis, alta aude Tăriceanu.

Dar nu poți să ai pretenții de la Tăriceanu să înțeleagă. Este paralel cu noțiunile de drept.

Persoanele învinuite sau trimise în judecată - el fiind o astfel de persoană, pentru fals în declarații -, beneficiază de „prezumția de nevinovăție”, care se referă strict la forma cu care a fost săvârșită fapta. Cu sau fără vinovăție. Dacă fapta a fost săvârșită cu vinovăție, persoana inculpată va primi pedeapsa prevăzută de lege. Dacă fapta a fost săvârșită fără vinovăție, din culpă de exemplu, atunci fie nu va fi condamnată fie va fi condamnată la o pedeapsă mai mică.

Pentru Tăriceanu și gașca lui, „prezumția de nevinovăție” nu spune că persoana urmărită penal sau judecată nu a săvârșit fapta. Fapta îi este evident imputată, din moment ce ajunge în fața unui judecător.

Iohannis nu a spus că el, Tăriceanu, este vinovat. Nu a pronunțat nume. Formularea însă lasă posibilitatea identificării persoanelor la care se referă - Tăriceanu și Băsescu. Dar nu numai ele. Eu cred că s-a referit și la alte persoane care reclamă că statul român nu mai este un stat democratic ci unul mafiot - Elena Udrea, Victor Viorel Ponta, Sebastian Ghiță și mulți, mulți alții. Pe care nu le consideră vinovate ci le consideră ca fiind făptuitori. Persoane care au comis acte și fapte sancționate de legea penală. Vinovăția cu care au săvârșit faptele va fi stabilită de instanța de judecată care, pe baza vinovăției dovedite, va decide și sancțiunea prevăzută de lege.

Voi pune trei articole din Noul cod de procedură penală pe care mă bazez în susținerea afirmațiilor de mai sus. O puteau face și consilierii lui Tăriceanu, bănuiesc că au posibilități mai mari ca mine.

Art. 4
Prezumţia de nevinovăţie
(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Art. 5
Aflarea adevărului
(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului cod.

Art. 7
Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale
(1) Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3).
(2) În cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.
(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.

Pentru mine este destul de clar. Procurorii au obligația punerii în mișcare a acțiunii penale dacă există probe din care rezultă că o faptă a fost comisă și că există o legătură (legătură de cauzalitate) între fapta penală și persoana inculpată.

Este evident că procurorii nu au dreptul să stabilească dacă persoana este vinovată sau nu ! De aceea se folosesc termenii „suspect” sau „inculpat”. Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a început acțiunea penală.

Nefericirea vieții noastre de zi cu zi, în ceea ce privește consumul de informație publică, vine de la politicienii needucați, politicienii habarniști, politicienii teribiliști, politicienii „trolli”, politicienii liber-schimbiști, politicienii inculți. Presa, este doar instrumentul cu care o mână de persoane puse pe căpătuială promovează prostia politicienilor. Normal că jurnaliștii sunt la fel ca politicienii pe care îi promovează.

Trebuie să aduc în discuție o mai veche părere a mea. Prezumția de nevinovăție este în sarcina procurorilor, a altor persoane care aplică legea din cadrul instituțiilor statului. Judecătorul este singurul care are dreptul constituțional de a stabili dacă o faptă dedusă judecății a fost săvârșită cu vinovăție sau nu. Noi, oamenii, cei de pe margine, beneficiarii acțiunii procurorilor - poate lumea nu a citit Constituția, dar acolo procurorii sunt declarați ca fiind apărătorii intereselor generale ale societății -, nu suntem ținuți în a considera că un individ care a comis o faptă penală nu este vinovat. Ar fi o eroare. O mare prostie. O astfel de pretenție ar elimina „interesul public” față de comportamentul infracțional al unora din societate și ar face inutilă munca procurorilor !

Cei care vor o explicație mai la obiect pot citi, dacă nu au făcut-o până acum, prevederea art. 7 alin (2) - este prezentat mai sus, pe pagină -, unde interesul public este o condiție a punerii în mișcare a acțiunii penale (trimiterea în judecată).

După ce cunoaștem ce spune legea, ne dăm seama că Tăriceanu este mult pe lângă ea. Mă întreb, sincer, Tăriceanu a votat aceste legi în cunoștință de cauză ? Le-a citit sau a votat după cum i-au spus alții ? Dacă nu le-a citi, dacă nu le-a înțeles, ce caută Tăriceanu în Parlament ? Cum stă el în funcția de președinte al Senatului ?

Can-can-ul cu divulgarea/dezvăluirea este o prostie. Mare. Jurnalistică.

M-a surprins „gălăgia” jurnalistică pe o inițiativă de modificare a art. 277 Cod Penal (cel nou) alin. (3) privind dezvăluirea unor date dintr-o cauză penală. La B1Tv a fost mare tam-tam. Probabil că și alți jurnaliști cu creere la jumătate de normă au făcut și ei scandal.

De aceea am zis să văd care este, de fapt, problema.

Noul Cod penal instituie la art. 277 pedepse pentru dezvăluirile în cauzele penale:

„Art. 277
(1) - Divulgarea, fără drept, de informații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) - Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(3) - Dezvăluirea, fără drept, de informații dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
(4) - Nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală”.

Senatorul Șerban Nicolae de la PSD a venit cu un amendament de modificare a alin. (3) din articolul 277 care sună așa:

„Dezvăluirea de informaţii care, potrivit legii, nu au caracter public, dintr-o cauză penală aflată în curs de cercetare, se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la trei ani. Dacă fapta este săvârşită de un judecător sau de un reprezentant al organului de urmărire penală, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani”.

Dacă ne uităm cu atenție, observăm imediat că în textul art. 277 autorii sunt persoane care au o anume calitate: magistrații, funcționarii publici care lucrează cu documentele dosarului (fie funcționarii procuraturii, cei ai instanțelor dar și cei ai altor instituții publice care trimit, la cererea procurorului, datele care au legătură cu o cauză penală), martorii, experții și interpreții.

Să mergem la DEX, pentru a judeca bine, având în vedere noțiunea incriminată furibund de jurnaliștii țării, unii cu filologia la bază sau buni cunoscători ai limbii pe care o vorbesc.

DEZVĂLUÍ, dezvắlui, vb. IV. 1. Tranz. A face cunoscut; a arăta, a releva. ♦ A destăinui, a divulga. 2. Refl. A ieși în evidență, a se arăta; a se desfășura. [Prez. ind. și: dezvăluiesc] – Pref. dez- + [în]vălui (după fr. dévoiler).

DIVULGÁ, divúlg, vb. I. Tranz. A dezvălui o taină; a da în vileag ceva ascuns. ♦ Spec. A transmite secrete de stat, economice, profesionale unei persoane neîndreptățite să le cunoască, constituind o infracțiune. – Din fr. divulguer, lat. divulgare.

DESTĂINUÍ, destắinui, vb. IV. 1. Tranz. A spune cuiva, a da la iveală o taină, un gând ascuns; a mărturisi, a divulga. 2. Refl. A-și da pe față gândurile sau sentimentele. ♦ Fig. A se da pe față, a ieși la iveală; a se trăda. [Prez. ind. și: destăinuiesc] – Pref. des- + tăinui.

RELEVÁ, relév, vb. I. Tranz. A pune în lumină, a scoate în relief; a evidenția, a remarca, a sublinia. – Din fr. relever.

Sensul din art. 277 ca și cel al amendamentului propus de senatorul PSD este acela de a pune la dispoziția altor persoane date care sunt protejate de lege prin confidențialitate. De aceea, autorii pot fi doar persoane care au o anume calitate în procesul penal.

Reproducerea dezvăluirii săvârșite de persoanele calificate potrivit legii de către jurnaliști (de exemplu), relatarea unor acțiuni și punerea sub semnul întrebării a unor acte procedurale ale procurorilor sau judecătorilor, inclusiv soluția dată de judecători nu poate fi considerată dezvăluire. Am intra în domeniul absudului. Dezvăluirea dezvăluirii ! Ca la balamuc.

Pe de altă parte, Noul Cod de procedură penală are prevederi clare privind confidențialitatea unor proceduri și informații care sunt luate sau apar pe timpul urmăririi penale și a judecății. Art. 277 din Noul Cod penal nu cuprinde ca autori toate persoanele care au obligații de a păstra confidențialitatea prevăzute în diferitele reglementări ale Codului de procedură penală ! Mă gândesc că senatorul Șerban Nicolae s-a gândit la acest lucru când a propus amendamentul. Chiar și agravanta pentru magistrați are cumva rostul ei.

Mai bine să pun câteva prevederi ale Codului de procedură pentru a arăta despre ce este vorba.

„Art. 89
(2) - Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidențialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază și securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obținute cu încălcarea prezentului alineat se exclud”.

„Art. 94
(5) - În cursul urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului”.

„Art. 126
(3) - În cazul aplicării măsurilor de protecție prevăzute la alin. (1) lit. c) și d), declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în condiții de confidențialitate”.

„Art. 142
(6) - Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluționarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmește un proces-verbal în acest sens”.

„Art. 352
(4) - Instanța poate de asemenea să declare ședință nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în ședință publică s-ar aduce atingere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații.

(8) - Președintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanelor ce participă la judecata desfășurată în ședință nepublică obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului”.

Și mai sunt.

Ei bine, art. 277 Cod penal nu le acoperă pe toate. Dacă sunt prevederi în alte legi care protejează anumite informații, mare parte însă din obligațiile de confidențialitate prevăzute în Noul Cod de procedură penală nu au sancțiuni legale.

De aceea înclin să cred că senatorul Șerban Nicolae s-a referit la această situație atunci când a propus amendamentul.

Consider acest tam-tam fără rost. O bălăcăreală jurnalistică. Dezvăluirea nu poate fi făcută de un jurnalist pentru că urmărirea penală nu se desfășoară în prezența presei, procesul însă este public dacă judecătorul nu hotărăște altceva pentru protejarea unor martori sau a unor informații cu caracter de confidențialitate. Este evident că dezvăluirea din procesul penal nu poate avea ca autori jurnaliștii.

Există, totuși, posibilitatea ca persoane care au solide cunoștințe de drept procesual penal (chiar jurnaliști) să intuiască acțiunile procurorului de caz. Ei bine, comentarea posibilităților procurorului de instrumentare a dosarului nu este dezvăluire. Presupunerea că ar avea sau are anumite documente sau va lua anumite măsuri procesuale în termenele prevăzute de legea procedural penal nu constituie dezvăluiri. Doar procurorul, ofițerul de poliție judiciară care lucrează cu acesta, funcționarii care lucrează cu procurorul sau cu dosarul întocmit pot face dezvăluiri.

Eu cred că art. 277 din Noul Cod penal ar cam trebui refăcut. Am pus doar câteva exemple, mai sus, de acte și fapte care nu sunt luate în considerare de cei care au lucrat Noul Cod penal.

Guvernul s-a făcut de râs. Întâi apare că au avizat favorabil amendamentul senatorului Șerban Nicolae ca mai apoi, în urma scandalului să dea comunicat că a fost o eroare, ei neavizând favorabil amendamentul.

În primul rând, îmi pun întrebarea: câți dintre membrii guvernului știu despre ce este vorba ?

Ministerul Justiției va trebui să revadă acest articol din Codul penal pentru că amendamentul este un semnal de alarmă.

Faptul că în presă ajung informații în urma dezvăluirilor făcute de persoanele calificate în procesul penal prevăzute de lege constituie o sancțiune publică pentru proasta reglementare.

Procesul ICA este capul de afiș. Antena 3 iar a bătut câmpii.

Ziua cea mare. CAB va spune ce a decis. Păstrează condamnarea inculpaților de la TB, mărește pedeapsa cum au cerut procurorii sau îi achită, așa cum au cerut avocații.

La Antena 3, „biserica” lui Gâdea (închinată tăietorilor de capete) a adus tot felul de specialiști, care mai de care mai eliminat din sistemele în care au lucrat pentru potlogării și fapte infracționale. Foști procurori, foști experți, foști ...

Mi-a atras atenția insistența tuturor pe „expertiza efectuată de procurori în cauză”. Haida-haida. Un individ citea din nu știu ce lege de nu știu când. Lumea a ascultat, lumea a crezut ce spune individul, cei din platou au concluzionat: este un proces politic comandat de Traian Băsescu și executat de justiția obiedientă. Hait ! Chiar așa o fi ?! Ntz. Este altfel.

M-am dus, normal, la noul Cod de procedură penală. Art. 100 spune așa:

„Art. 100
(1) - În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. 
(2) - În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale. 
(3) - Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare. 
(4) - Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: 
a. proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză; 
b. se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; 
c. proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; 
d. proba este imposibil de obținut; 
e. cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită; 
f. administrarea probei este contrară legii”.

Pavel Abraham, a încercat, alături de altă avocată, să susțină că respingerea unor noi expertize judiciare au denaturat procesul. Aplauze. Instanța este vinovată.

Altă găselniță de la Antena 3 s-a concentrat pe „expertul desemnat” de procurori iar un individ leșina în platou încercând să demonstreze că procurorii au încălcat legea. Citea dintr-o lege privind profesia de expert. Noul Cod de procedură penală, lege organică, lege nouă, superioară legii pomenite în platoul Antena 3, spune altceva despre expertiză și cine o face. Pentru acuratețe legislativă, trebuie constatat că prevederile legii „experților” care contravin Codului de procedură penală devin nule, Codul de procedură înlăturându-le prin reglementările sale specifice. Nu am mai cercetat însă nu este exclus ca ele să fie declarate „caduce” din momentul apariției codului.

Ce spune NCPP ? La art. 172 vine și ne clarifică. Selectez ce este relevant pentru părerea ce o exprim:

„Art. 172
(1) - Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert. 
(2) - Expertiza se dispune, în condițiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată. 
(3) - Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert. 
(4) - Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii. 
(5) - Expertiza și examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale. 
(6) - Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați. 
(7) - În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător. 
(8) - La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali. 
...”.

Este evident că legea a permis folosirea de către procurori a unui expert propriu, că expertiza a fost pentru clarificarea faptelor comise de inculpați, că nu a fost ceva deosebit (se pare că a fost doar o expertiză de tip contabil), că judecătorii au fost lămuriți și mulțumiți de rezultatul expertizei, că inculpații pot cere câte expertize vor însă instanța le poate refuza dacă nu aduc nimic în plus la înțelegerea faptelor pentru care inculpații sunt incriminați etc. Până la urmă, cu sau fără expertiză, scopul procesului este ca judecătorii să înțeleagă ce s-a întâmplat pentru a da o sentință. Scopul procesului nu este salvarea de la pedeapsă a inculpaților prin tergiversarea soluționării cauzei până la „calendele grecești”, până îi prinde din urmă prescripția legală.

Nu știu ce soluție vor da judecătorii. Din cele se se întrevăd, este vorba, până la urmă, de o mare escrocherie a lui Dan Voiculescu și a altora. Unii nu se văd „părți” în proces. Mencinicopschi spune că el este nevinovat. Păcat de el. Era directorul instituției care avea patrimoniul ce a fost fraudat. Trebuia să se opună evaluării frauduloase a celor care în numele statului (ADS) au participat la escrocheria voiculesciană. Unde nu este cap, vai de picioare.

Demența media și realitatea procedural penală ce va veni de la 1 februarie

Tevatură mare. Foarte mare. Noul cod penal și noul cod de procedură penală (NCP și NCPP) provoacă frisoane. De o parte, „experții” în tot și în toate, începând cu dementa Monica Macovei și haimanalele care îi poartă vorba, fără a lipsi procurorii DNA sau DIICOT, nu mai spun de jurnaliștii de doi bani bucata care „plâng” amarnic pe unde pot că noua procedură penală favorizează „infractorii” iar noul cod penal este făcut pentru salvarea infractorilor deja condamnați sau în curs de condamnare iar pe de altă parte profesioniștii care știu să judece și care constată că, dimpotrivă, noua procedură penală nu este chiar bună !

Unul dintre profesioniști este Prof. dr. univ. Dumitru-Virgil DIACONU, Judecător, Curtea de Apel Piteşti care a publicat un material de analiză intitulat „Punctul pe I. Noul Cod şi persoana incomodă”.

Concluzia ? Sinistră. Noul cod de procedură penală scoate cercetarea prealabilă din schemă astfel că urmărirea penală începe, obligatoriu (judecătorul remarcă expres această distincție !), de la denunț, sesizare, sesizare din oficiu. Întâi în rem (doar cu privire la faptă) și apoi in personam (cu privire la făptuitor). Practic, cu o simplă sesizare sau denunț asupra unei persoane incomode pentru unii sau alții, nu are importanță cine, ba chiar doar la sesizarea „organelor de informații” se începe urmărirea penală împotriva unei persoane, indiferent care - om simplu, demnitar, politician, avocat, judecător, procuror etc. -, cu consecința aplicării altor legi care îl suspendă din activitate ca urmare, normal, pentru că așa spune legea, că cei urmăriți penal sunt suspendați sau demiși. Tristele experiențe sunt aproape, în timp, când miniștrii au fost suspendați din funcție sau demiși pe acest criteriu: începerea urmăririi penale împotriva lor. Mai mult, interceptarea convorbirilor telefonice și a corespondenței, punerea microfoanelor sub pat, sub masă, în oala de ciorbă sau în veioză se poate face imediat, fără ca persoana să fie informată atât timp cât urmărirea penală se face în rem iar persoana/ele suspectate sunt la dispoziție. Abia după ce se trece la urmărirea penală in personam apare obligația de a o informa cu privire la urmărirea tehnică la care este supusă. Celelalte persoane cărora le-a fost violată viața personală nu vor ști nimic despre faptul că au fost urmărite tehnic, astfel că pericolul de a fi abuzate pe baza informațiilor acumulate este mai aproape de realizare decât a fost până în prezent.

În esență, toată tevatura ticăloasă a băsistilor dar și a altora este o prostie. Nu mai spun de acel ONG zis de experți care face gargară cu pioneze dezvoltând ororile așa-zis juridice perorate de Monica Macovei și alți „corifei” ai dreptului.

Explicațiile mele nu pot înlocui analiza și expunerea judecătorului Curții de Apel din Pitești. Chiar și celor care nu au obiceiul de a citi materiale juridice le recomand lectura integrală a materialului. Este vorba, până la urmă, de viața lor.

Pun materialul în întregime mai jos. Pentru cei care nu pot deschide site.

„Punctul pe I. Noul Cod şi persoana incomodă

Sunt anumite modificări din noul Cod de procedură penală care mă pun pe gânduri. Atunci vreau şi eu să pun pe gânduri mai ales pe colegii mei judecători în penal. M-am gândit sub acest aspect să discern din atâtea şi atâtea schimbări fundamentale de instituţii procesuale o schimbare de mare impact cu privire la o persoană cercetată, fie ea parlamentar, ministru, judecător, procuror, avocat sau orice alt cetăţean.

Mă refer la o astfel de persoană care poate fi reclamată şi apoi cercetată ca suspect, ca inculpat şi care poate deveni condamnat.
O întrebare firească: Cum „porneşte” dosarul? Răspunsul: De la o simplă sesizare, fie ea plângere, denunţ, ori sesizare din oficiu. Şi câte nu vor fi.

Astfel, judecătorul  prin soluţiile date ”mulţumeşte” o parte şi ”nemulţumeşte” pe cealaltă şi ca atare el este mereu ”ţinta” celor care pierd. Şi astfel de persoane, în credinţa lor că au avut dreptate – altfel n-ar mai cheltui bani, n-ar mai irosi timp, nu s-ar angaja de bunăvoie într-o permanentă stare de stres – vor susţine că au pierdut, nu pentru că n-au avut dreptate, ci pentru că judecătorul a fost corupt, un refren aproape general. La fel şi procurorul poate fi reclamat şi el, fiind ”la mijloc” între persoana vătămată şi persoana cercetată.

De asemenea, la fel şi parlamentarul, ministrul, avocatul care ar fi abuzat sau nu şi-ar fi exercitat corespunzător atribuţiile de serviciu. La fel şi simplul cetăţean, suspectat de alt cetăţean – termenul de ”suspect”  într-o ţară a unei suspiciuni generalizate, în opinia mea, nu e cel mai binevenit, poate mai bine era ”învinuit” – va reclama şi el.

Eşti astfel o persoană ”incomodă” – într-un sens larg – care trebuie cu orice preţ să răspundă, să fie înlăturată, să nu mai stea în faţă.

Vei fi astfel reclamat clar cu nume, prenume, atât al celui care reclamă, cât şi al celui pe care-l reclamă, cu CNP-ul lui – poate îl va identifica şi pe-al celuilalt – va fi descrisă fapta, totul va fi în condiţiile legii aşa cum sunt prevăzute în art. 289 privind plângerea sau art. 290 privind denunţul din noul Cod de procedură penală.

Odată depusă sesizarea după noul Cod de procedură penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, mai exact cele arătate mai sus – şi ele oricând sunt întrunite – şi dacă nu există vreunul dintre cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii penale – şi de regulă nu există – atunci obligatoriu se dispune – art. 305 alin. 1 precizează clar ”dispune” şi nu ”poate dispune” – începerea urmăririi penale cu privire la faptă ”in rem”, etapă prealabilă obligatorie continuării urmăririi penale ulterior ca persoană ”in personam”.

Aşadar potrivit noului Cod de procedură penală este suficientă numai o ”reclamaţie” pentru a începe urmărirea penală, începere obligatorie cu privire la faptă, după care vor fi strânse date şi probe potrivit art. 305 alin. 3 pentru a se dispune, dacă e cazul, continuarea urmăririi penale de această dată nu numai cu privire la faptă, dar şi la persoană, cel reclamat devenind în aceste condiţii suspect.

Astfel ”reclamaţia” începe dosarul, dosar care nu este de cercetare penală cum era înainte, ci dosar de urmărire penală, denumire ce parcă ”te înfioară”. Și atunci, pentru a strânge astfel de probe procurorul se poate orienta spre mijlocul de probă de o maximă şi apăsătoare rezonanţă în societatea românească, suport probatoriu al atâtor şi atâtor dosare penale, cum este cel al interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice care pot avea loc urmare a emiterii unui mandat de supraveghere tehnică prevăzut de art. 140 din noul Cod de procedură penală. În acest articol, mai exact în art. 140 alin. 1, se arată foarte clar, expres, că mandatul de supraveghere tehnică poate fi dispus numai în cursul urmăririi penale, înlăturându-se multiplele ”dispute” de astăzi în instanţă în care se susţinea de către apărare că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice nu poate fi dispus în faza actelor premergătoare, ci numai în faza de urmărire penală.

Nu ştiu dacă varianta actuală ”serveşte” mai bine apărării întrucât urmărirea penală potrivit noului Cod de procedură penală este începută odată cu sesizarea. Aşadar, o simplă sesizare şi numai o simplă sesizare poate abuzivă, poate tendenţioasă, ce poate viza o persoană incomodă, fie ea judecător, procuror, ministru, parlamentar, avocat sau ”simplu cetăţean” este după noul Cod suficientă pentru a se dispune începerea urmăririi penale şi apoi interceptarea convorbirilor şi comunicărilor pe 30 de zile, poate fi prelungită până la 6 luni – aceasta este limita maximă, potrivit art. 144 alin. 3 din noul Cod de procedură penală, interval de timp în care totuşi cel vizat mai poate spune la telefon şi ”bune” şi ”mai puţin bune” şi ”rele” şi ”mai puţin rele”, astfel că poate fi ”speculat”, mai exact ”suspectat”.

În legătură cu acest aspect, am observat că a apărut ”o problemă de drept” interpretată diferit de procurorul şef DNA şi procurorul general, procurorul şef DNA susţinând că trebuie modificat Codul de procedură penală pentru că după noua procedură suspectul va şti că este interceptat, procurorul general susţinând însă contrariul, că nu se impune o atare modificare întrucât viitorul suspect nu va putea şti că este ascultat şi înregistrat. Judecând această „dispută” dau dreptate procurorului general.

Nu mai e nevoie de nicio modificare, sunt suficiente noile prevederi ale Codului de procedură penală, întrucât aşa cum am arătat mai înainte, imediat după depunerea sesizării, când se începe urmărirea penală numai cu privire la faptă se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice ale celui cercetat fără ca acesta să ştie şi în funcţie de cele ”aflate” se va trece fie la clasare, fie la urmărirea penală în continuare ca suspect şi numai odată cu dobândirea calităţii de suspect acesta are dreptul de a fi informat despre fapta pentru care este cercetat (art. 78 raportat la art. 83 lit. a1 Cod procedură penală).

De altfel, procurorul general explica la un post TV: ”Dacă în cauză avem urmărirea penală cu privire la fapta începută, ca la matematică putem solicita instanţei luarea, aplicarea tehnicilor de investigare”.

Sigur, conducătorii parchetului şi-au spus corect şi responsabil preocuparea faţă de garanţiile procesuale de reuşită a unei anchete penale. Eu însă ca magistrat poziţionat între stat şi inculpat mă întreb dacă în egală măsură există echilibru şi garanţii suficiente şi pentru cel cercetat. Personal, cred că nu subzistă sub acest aspect o ”egalitate a armelor” între acuzare şi apărare, între stat şi inculpat. De aceea, consider că o atare posibilitate prevăzută de noul Cod de procedură penală – vorbesc de o posibilitate ce cred cu greu că va fi realitate, dar poate fi – de a dispune interceptarea convorbirilor şi comunicărilor imediat după sesizare, este în opinia mea, în ceea ce priveşte dreptul fundamental al celui cercetat la respectarea vieţii intime, familiale sau private, un regres faţă de actuala reglementare.

Astfel, conform actualului Cod mai există o fază a actelor premergătoare în care procurorul pe lângă sesizare mai trebuia să obţină şi alte date şi indicii temeinice pentru a se dispune interceptarea sau înregistrarea, pe când în viitorul Cod este suficientă numai sesizarea ca plângere sau ca denunţ a unei persoane. Dar la fel poate fi vorba şi de o sesizare din oficiu. A cui, a procurorului? Nu cred! Este mai degrabă o sesizare a organelor abilitate de lege să dea informaţii procurorului din structura DNA sau DIICOT cum este SRI-ul sau alte organe specializare în culegerea de informaţii, acestea având obligaţia de a pune la dispoziţia acestor parchete specializate astfel de informaţii privind corupţia sau criminalitatea organizată – art. 14 alin. 3 si 4 din OUG nr. 43/2002 privind DNA, respectiv art. 13 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 508/2007 privind DIICOT.

Cred însă că după noul Cod de procedură penală şi la nivelul parchetelor de drept comun ”sursa” sesizărilor din oficiu pot fi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor. Edificator în acest sens este uzitarea termenului de ”informaţii” în reglementarea noului Cod de procedură penală care firesc te îndeamnă să gândeşti la informaţii culese de SRI sau alte structuri asemănătoare.

Astfel, potrivit art. 306 alin. 1 există obligaţia organelor de urmărire penală ca după sesizare să caute şi să strângă date ori ”informaţii” cu privire la existenţa infracţiunilor, iar conform prevederilor art. 306 alin. 51 în procedura metodelor de supraveghere şi cercetare printre care şi interceptarea convorbirilor şi comunicărilor propunerea procurorului trebuie să cuprindă datele şi ”informaţiile” obligatorii în cadrul acestei proceduri.

Să fiu foarte clar: apreciez extrem de mult munca organelor de informaţii în această luptă împotriva corupţiei, a criminalităţii organizate, a terorismului fără de care n-am trăi şi munci în condiţii de siguranţă şi linişte. Mi-e teamă însă de extreme, de un eventual abuz, mi-e teamă că sub pavăza acestei lupte cu infractorii şi criminalitatea se poate urmări totuşi mai puţin fapta, dar mai mult persoana, o persoană ”incomodă”.

Astfel, dacă de la o simplă sesizare – fie ea chiar din oficiu – legea îţi dă posibilitate să-i asculţi telefonul sau să instalezi microfonul atunci acea persoană incomodă va deveni extrem de vulnerabilă, dacă nu penal, poate disciplinar, material sau în orice altă formă de răspundere prevăzută de lege. Sunt sigur însă că o atare posibilitate nu are cum să fie regula.

Sunt sigur că sunt colegi procurori, profesionişti devotaţi muncii şi aflării adevărului, fără alte influenţe în anchetă care vor strânge şi alte date şi nu se va rezuma la o tehnică investigativă de la început. Dar de la regulă întotdeauna în drept există şi excepţii şi vreau să nu mai fie. Totul depinde însă nu numai de procuror, ci în primul rând de judecător. Aud în acest sens atât de mult pe procurori spunând: procurorul propune, judecătorul dispune.

Şi atunci cum răspunderea este numai a judecătorului, interceptările şi convorbirile sau orice altă tehnică de supraveghere şi cercetare nu mai trebuie admise ”pe bandă”, aşa cum a mai fost până acum. Ele trebuie cenzurate prin prisma criteriilor prevăzute chiar de lege, subsidiaritate, proporţionalitate şi altele, care nu sunt matematice, fixe, care trebuie interpretate în aşa fel încât să stopăm orice abuz, fie el singular, pentru o persoană incomodă. Şi atunci avem satisfacţia unui adevărat rol de echilibru pe care noi judecătorii trebuie să-l avem astăzi într-un stat de drept şi anume acela de a apăra în egală măsură atât statul, cât şi cetăţeanul.

„Cheia” – o vorbă auzită în spaţiul public – este la cei care dispun, nu la cei care propun, este la judecător şi nu la procuror! Este!

Prof. dr. univ. Dumitru-Virgil DIACONU
Judecător, Curtea de Apel Piteşti”