Atacul lui Pleșu

Elegant, cu stil și cu multă bunăvoință față de cei în cauză, oferind la final soluția, Andrei Pleșu atacă folosirea sintagmei „dictatura lui Băsescu”. În Adevărul, în articolul „Proprietatea termenilor”.

Nu îi atacă pe cei de rând, prostimea incultă, postacii care îl înjură pe net, niște nimeni care ajung să vorbească pe la microfoanele televiziunilor. Nu. Îi atacă direct pe cei care au o anume notorietate, care sunt confirmați ca valori intelectuale. Nu îi numește, cu nume și prenume dar dă exemple suficient de lămuritoare, în special pentru cei care sunt la curent cu informația publică.

În urma atacului se desprinde concluzia că cei care folosesc sintagma sunt vinovați de abuz lingvistic, de o rea-credință grosolană, de jignire adusă victimelor reale ale dictaturilor de prin lume, de sprijinire, în final, a lui Băsescu prin victimizarea acestuia.

Mișcarea este inteligentă. Ia un adevăr care nu poate fi ascuns, îl pune în lumina reflectoarelor, face o combinație între analiza gramaticală și politică a termenilor folosiți, nu neagă lui Băsescu vinovăția însă transferă rezultatele guvernării băsesciene în cârca criticilor acestuia. În final rezultă că destructurarea democrației în România este vina exclusivă a criticilor lui Băsescu.

Andrei Pleșu exagerează, chiar dacă tonul și limbajul articolului vrea să fie un semnal de alarmă asupra limbajului folosit cu privire la Băsescu. Exagerează prin aceea că neagă conținutul real al termenului „dictatură”. Duce rezultatul către forma extremă constatată în timp acolo unde dictatura politică a devenit violentă. Neagă dictatura non-violentă, cum este de exemplu, încă, dictatura băsesciană.

Iau de pe wikipedia definiția:

Prin dictatură se înțelege un regim politic în care societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică și, prin urmare, un popor este condus forțat de către o persoană, un partid, sau un grup de oameni.

Dictaturile de regulă nu țin cont de drepturile omului, scopul lor fiind menținerea puterii.

Spre deosebire de democrație, în dictaturi nu există alegeri libere, nici opoziție recunoscută de către putere.

Andrei Pleșu nu vrea să vadă esența noțiunii de dictatură: regimul politic în care societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică. Iar aici avem exemple, suficiente.

Băsescu, din postura de Președinte al României, interpretează Constituția nu la limita ei ci în contra spiritului ei. Desemnarea premierului, formarea unei majorități artificiale în Parlament pentru a aduce și menține la putere o anume formațiune politică, mimarea consultărilor politice cu partidele de opoziție, intervenția în viața de partid a PD-L și recomandările date opozanților politici de a nu își numi lideri pe care el, Traian Băsescu, nu îi agrează etc.

Băsescu, în calitatea informală de ”șef al executivului” rescrie mereu programul de guvernare și stabilește, cu echipele de consilieri de la Cotroceni, prioritățile momentului. Impune adoptarea unor acte normative în formele pe care el le agrează (aici nu este vorba despre priceperea lui în materiile normate ci despre obligațiile pe care și le asumă față de terți - împreună cu Mugur Isărescu !). Rezultatul ? Cel cunoscut. Învățământul, sănătatea, munca, ordinea publică, justiția sunt schimbate din temelii. Primele acțiuni au fost de destructurare a acestor sisteme ca mai apoi să le modifice după cum crede el de cuviință.

Iar societatea care se opune acestor manevre brutale, inumane, nu are nici un control asupra puterii politice construite prin fraudă electorală. Legea privind pensiile unice a fost adoptată prin fraudă evidentă. Roberta Anastase este autoarea. Forța politică a PD-L, prin Guvernul Boc fără număr, abuzează de ordonanțe și ordonanțe de urgență aducând țara în situație excepțională, în starea de urgență, în starea în care dialogul între societate și puterea politică nu mai poate avea loc. Mai rămâne să fie instaurată legea marțială.

Cu ultimele alegeri fraudate grosolan, cu instituții publice de forță subordonate politicului - Curtea Constituțională, Ministerul Public, serviciile de informații, MAI, ANAF - confirmăm definiția „dictaturii” întru-totul.

Dictaturile nu țin cont de drepturile omului. Tăierea pensiilor și salariilor bugetarilor și desființarea pensiilor ocupaționale sunt un exemplu mai mult decât elocvent. Refuzul Guvernului de a executa hotărârile judecătorești rămase definitive și irevocabile este un alt exemplu semnificativ.

În concluzie, tot în fața unei dictaturi suntem. Da, este adevărat, armata nu a fost scoasă pe străzi, poliția și jandarmeria nu trage în manifestanți, oamenii nu ajung după gratii pentru un cuvânt ostil lui Băsescu. Dar, nici pe timpul lui Ceaușescu nu se întâmplau astfel de lucruri mereu. Eu sunt unul dintre cei pățiți și pot confirma faptul că am dat declarații la „organele de specialitate” timp de trei luni, am cam stat pe loc profesional, dar nu am ajuns după gratii. Asta până pe 19 decembrie 1989. Atunci am stat cu soldatul la ușă trei zile, împușcarea lui Ceaușescu fiind actul meu de eliberare. În fine, nici pe timpul lui Ceaușescu cei care spuneau de rău despre dictator nu ajungeau mereu după gratii.

Andrei Pleșu aduce ca exemple de dictatură momentele de final ale acesteia, când starea conflictuală devine extremă și nu starea de zi cu zi. La noi încă se merge pe varianta soft a dictaturii. Procurorii aserviți puterii inventează dosare penale adversarilor politici. Pleșu nu le vede. Nu vede bine ?

Nu sunt dintre cei care cad pe spate când aude de nume sonore în societate. Apreciez pe omul de cultură Pleșu însă am oroare de ceea ce face omul Pleșu atunci când își apără sinecurile.

Prin referirile lui exacte, Pleșu atacă în special pe Andrei Marga. Marga este cel care compară regimul băsescian și pe Băsescu cu hitlerismul și Hitler. Semnificativ, nu ?!