Ce este Justiția ? Cum este ea reglementată ? Cine sunt actorii acestei puteri ?

Suntem în fața unui proces social intens. Definirea Justiției ca a treia putere în stat. Zbuciumul din Consiliul Superior al Magistraturii generat de încercarea de confiscare a Justiției de către Daniel Morar în numele și pentru beneficiul lui Traian Băsescu, prin numirea în fruntea CSM a procurorului Hăineală a adus în atenția opiniei publice a treia putere în stat, Justiția. Justiția care se arată a fi confuză, dezorganizată, manipulată politic, partizană politic, din cauza unor persoane ahtiate de putere. O putere care nu poate aparține celor care nu au calitatea de a exercita această putere. Mai mult, au un atribut care nu le poate aparține, acela de „magistrat”. Aici este vorba despre procurori.

Judecătoarea Alina Sorinela Macavei de la Inalta Curte de Casație și Justiție își exprimă un punct de vedere pe care îl apreciez. Este în linia altor puncte de vedere exprimate în aceste zile.

Sunt de acord cu ele. Nu sunt de acord cu calitatea de magistrat acordată prin Constituție și lege procurorilor. Pentru că în procesul penal, judecătorul trebuie să fie egal depărtat de ceilalți participanți la proces: procurori, avocați, părți, martori. Pentru că judecătorul este singurul care decide cu privire la finalitatea unei cauze. Este singura persoană cu adevărat independentă în acest proces. Este singurul inamovibil. Este cel care are „imperium”, cel care ”taie cu sabia nodul gordian” al cauzei deduse judecății.

Pentru că nu am garanția că articolul de pe platforma „juridice.ro” va putea fi accesat, preiau unele paragrafe de acolo:

„Încă de la început, câteva noţiuni se impun a fi precizate, pentru că produc confuzie nu atât din cauza interpretării lor, cât mai ales prin modul în care sunt reglementate.

În Constituţie, în capitolul privind “autoritatea judecătorească” sunt cuprinse, în secţiuni separate: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce duce la concluzia că această noţiune include atât pe judecători, cât şi pe procurori.

Potrivit art. 1 alin.1 al Legii nr. 304/2004, “puterea judecătorească”,  privită ca una dintre cele trei puteri ale statului, se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, deci este alcătuită numai din judecători, pe când „magistratura” este activitatea desfăşurată atât de judecători, cât şi de procurori, în conformitate cu art. 1 al Legii nr. 303/2004.

„Justiţia” se realizează prin instanţele judecătoreşti, deci de către judecători, în temeiul art. 126 alin. 1 din Constituţia României şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004.

Art. 1 al Legii nr. 317/2004 stabileşte că garantarea „independenţei justiţiei”, deci a judecătorilor, este realizată de către Consiliul Superior al Magistraturii, ai cărui membri răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.

Textele legale menţionate vehiculează noţiuni precum: „autoritate judecătorească”, „putere judecătorescă”, „justiţie” şi „magistratură”.

Din analiza coroborată a articolelor, se desprinde concluzia că noţiunile de „putere judecătorească”, respectiv de „justiţie” includ numai instanţele, adică pe judecători.

Pe de altă parte, noţiunile de „autoritate judecătorească” şi de „magistratură” includ atât pe judecători, cât şi pe procurori, datorită referirii în mod expres la ambele categorii profesionale.

Deşi aceste distincţii sunt clare, legiuitorul îşi pierde consecvenţa prin acordarea, în art. 1 alin. 1 al Legii nr. 317/2004, către Consiliul Superior al Magistraturii a rolului de garant al independenţei „justiţiei”, adică a independenţei judecătorilor, deşi acest organism colegial este constituit din judecători şi procurori.

Prin urmare, legiuitorul român a apreciat că independenţa justiţiei, adică a judecătorilor, este aceeaşi cu cea a procurorilor, din moment ce a înţeles să realizeze un organism comun, unit sub egida noţiunii de „magistratură”, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, în scopul de a o apăra.

Realizarea unei analize de detaliu asupra poziţiei procesuale, responsabilităţii şi a rolului decizional avut de judecător, respectiv de procuror, în cadrul procesului penal, în mod preponderent, dar şi în cadrul procesului civil, în anumite tipuri de cauze, în scopul identificării unor eventuale interese comune ale celor două categorii profesionale, nu se impune la acest moment, câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România, reţinând că „în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă (…) independenţa faţă de executiv fiind inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de “magistrat” (Hotărârea Pantea împotriva României, paragraful 238, idee exprimată anterior şi în Hotărârea Vasilescu împotriva României din 22 mai 1998, care, în paragraful 41, ne aminteşte că “tribunal”, potrivit  art. 6 alin. 1, adică instanţă judecătorească în sens generic, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză).

O astfel de constatare face de prisos orice analiză mai aprofundată, deoarece se afirmă în mod ritos de către instanţa europeană că în România procurorul nu este magistrat, deoarece este subordonat executivului, motiv pentru care nu prezintă garanţiile de independenţă pentru a lua decizii şi cu privire la judecători, în cadrul plenului  Consiliul Superior al Magistraturii.

Deşi ar putea exista o zonă de congruenţă a intereselor celor două categorii profesionale, rezultând din rolul procurorului de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, acest considerent este insuficient pentru a înlătura argumentul lipsei de independenţă a acestuia faţă de executiv.

Deşi lipsit de o independenţă reală, procurorul este inclus într-un organ colegial, Consiliul Superior al Magistraturii, care are ca principală menire tocmai garantarea independenţei justiţiei, ceea ce este un nonsens.

În pofida acestor statuări ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, s-a păstrat în art. 132 subordonarea procurorilor faţă de ministrul justiţiei, dar şi calitatea acestuia de magistrat, deşi hotărârile Curţii sunt obligatorii pentru România, ca stat contractant, conform art. 46 alin. 1 din Convenţie.

Prin urmare, legislaţia naţională nu a fost pusă de acord cu jurisprudenţa CEDO, iar Consiliul Superior al Magistraturii reflectă prin activitatea sa această inadvertenţă, neputând funcţiona coerent şi eficient, în absenţa unei baze legislative care să asigure întreaga gamă de garanţii menită să aducă o independenţă reală pentru procurori, absolut necesară pentru includerea lor în noţiunea de „magistrat”, astfel cum este definită în jurisprudenţa CEDO.

În acest hăţiş legislativ, bazat pe neconcordanţe interne şi nerespectarea unor principii asumate de România prin aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, judecătorii şi procurorii se folosesc de pârghiile existente pentru a-şi îmbunătăţii statutul. Numai că, atunci când instrumentele sunt inadecvate, se produc inevitabil fricţiuni care dovedesc astfel că cele două categorii profesionale nu au întotdeauna scopuri comune”.

Sper ca zbuciumul generat de intențiile lui Traian Băsescu de confiscare a Justiției prin intermediul lui Daniel Morar, a Oanei Hăineală, a altor procurori, a unor judecători ca Livia Doina Stanciu, Alina Ghica sau Cristi Danileț etc. să ducă, până la urmă, la stoparea acțiunilor băsesciene, la modificările constituționale și legislative care să reașeze Justiția pe un făgaș normal.

Nu poți avea un stat de drept cu o Justiție confiscată de o poliție politică așa cum se prezintă, azi, corpul procurorilor din România. Nu poți avea un stat de drept nici cu un corp al judecătorilor care are în compunere magistrați care își motivează hotărârile ca instanțe de judecată cu extrase din note de fundamentare sau expuneri de motive de la actele normative ale guvernelor Boc în dauna cetățenilor care au reclamat încălcări grave ale drepturilor lor tocmai de către cei care au emis respectivele acte normative cu încălcarea unor prevederi constituționale sau legale, a unor drepturi deja câștigate. Nu poți avea justiție cu judecători care se comportă ca pe timpul comunismului când respingeau acțiunile contra statului sau a unor unități economice de stat pe motiv că statul nu poate fi dat în judecată.