La Mulți Ani, Poliție de Frontieră Română !

Instituția a ajuns la frumoasa vârstă de 153 de ani de la înființare. Depunerea coroanei de flori la bustul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la sediul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră Române este momentul festiv în care polițiștii de frontieră de astăzi își omagiază istoria.

Pe site-ul instituției sunt informații utile pentru cei care vor să afle mai multe. Preiau de la colegi informațiile background puse de ei la care voi adăuga ceea ce ei fie nu mai știu, fie nu au considerat necesar să consemneze.

INFORMAŢII DE BACKGROUND

La 24 Iulie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna Decretul prin care se realiza unirea corpurilor grănicereşti "de dincoace şi dincolo de Milcov", moment ce a devenit reper istoric pentru instituţia noastră, însemnând recunoaşterea identităţii instituţionale şi, totodată, piatra de temelie a Poliţiei de Frontieră de astăzi.

Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 104 / 2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, această dată istorică a fost desemnată sărbătoare oficială a Poliţiei de Frontieră Române, fiind momentul de recunoaştere a identităţii instituţionale şi, de asemenea, temelia organizaţiei moderne de astăzi, care funcţionează la standarde europene.

În cei 153 ani de existenţă - şi nu numai, deoarece apărarea hotarelor ţării a existat din cele mai vechi timpuri - Poliţia de Frontieră Română a parcurs mai multe etape de transformare şi perfecţionare, în funcţie de caracterul perioadei istorice trăite, însă indiferent de forma de organizare sau denumire, misiunea a rămas întotdeauna aceeaşi, cea de străjer al legalităţii, ordinii şi liniştii la frontieră.

În prezent, ca instituţie specializată a Ministerului Afacerilor Interne, Poliţia de Frontieră Română are obligaţia să prevină şi să combată stările de pericol la adresa României, determinate de migraţia ilegală şi criminalitatea transfrontalieră şi, de asemenea, să apere viaţa, integritatea corporală şi libertatea persoanelor, proprietatea publică şi privată, celelalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor şi comunităţii, activitatea sa constituind serviciul public desfăşurat în interesul persoanei, al comunităţii şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi prin aplicarea legii.

Prin rezultatele obţinute, instituţia Poliţiei de Frontieră Române continuă să se afirme ca partener de încredere al statelor europene în lupta împotriva infracţionalităţii transfrontaliere, bucurându-se de respectul şi aprecierea structurilor similare din alte ţări, iar profesionalismul poliţiştilor de frontieră şi deschiderea spre colaborare, manifestate permanent în raporturile cu celelalte structuri, au avut un aport esenţial la obţinerea acestor performanţe şi crearea unei imagini pozitive a instituţiei în exterior.

După cum se vede, am evidențiat recunoașterea importanței apariției OUG nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, mai ales pentru faptul că este apreciată ca „temelia organizaţiei moderne de astăzi” ! Le mulțumesc !

OUG nr. 104/2001 are o istorie destul de zbuciumată, începută în anul 1999. A fost rezultatul unui proces lung și intens de aderare a României la Uniunea Europeană. Greu, stresant, deosebit de intens. Un proces care a selectat pe cei dispuși să își asume viitorul și a „persecutat” pe cei care refuzau să iasă din „trecut”. Mai ales la început când mentalitățile locale au intrat în conflict cu mentalitățile occidentale. Și aceste lucruri trebuie spuse. Istoria se cuvine a fi respectată așa cum a fost ea.

OUG-ul a fost buclucaș de la început. România a derulat mai multe programe cu Comisia Europeană de transformare instituțională, de implementare a acquis-ului comunitar, de aliniere a instituțiilor naționale la instituțiile similare din celelalte state europene. Poliția de Frontieră de astăzi este rezultatul acestui proces continuu de transformare, de adaptare, de modernizare, de perfecționare.

Mă voi referi strict la OUG nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române și la „sora” lui, OUG nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.

Convenția de înfrățire instituțională germano-română sub coordonarea Comisiei Europene (semnatara contractului din partea UE) și a Guvernului României (semnatar a contractului) a început în 1999, în al doilea semestru. Până în primăvara anului 2000, componenta „legislativă” a bătut pasul pe loc. Membrii părții române au adunat materialele de studiu (legislația germană și austriacă privind frontiera și instituțiile de pe frontieră, Convenția Schengen etc:) dar nu au mers mai departe. M-am trezit în brațe cu un teanc de dosare pentru că eram șeful oficiului juridic al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, cu sarcina să duc mai departe „treaba”. Partenerii germani erau nemulțumiți de stagnarea procesului, chiar nesuferiți când au început să mă hărțuiască să le dau numele membrilor componentei legislative din „partea română”. Eu nici nu știam pe ce lume trăiesc cu „bomba'n” brațe. Nemții doreau să considere Convenția de înfrățire încheiată datorită incapacității noastre, a românilor, de a accepta schimbarea. În august 2000 doreau să anunțe eșecul. Nu au mai fost chiar atât de deciși pentru că au văzut că se poate. Au propus o perioadă de grație până în luna octombrie. În august au avut draftul cu proiectele celor două legi cerute de ei. În septembrie, după verificarea făcută de CE, s-a lucrat la rafinarea proiectelor de acte normative. Convenția a fost declarată reușită iar în toamnă, germanii au propus o nouă Convenție pentru continuarea procesului de transformare și preluare a acquis-ului comunitar și a celor mai bune practici europene. Ținta a fost de această dată „Regulamentul Schengen” și regulamentele specifice muncii polițiștilor de frontieră în punctele de trecere a frontierei, pe frontiera verde, la frontiera maritimă, la cea fluvială etc.

Este corect ca aici să spun că succesul a fost posibil datorită multor colegi din CTGr - IGPFR dar și unor colegi din minister, la fel cum trebuie să mulțumesc prietenului câștigat atunci, Iohannes Parzer (sper că i-am scris bine numele), juristul Poliției Federale de Frontieră a Germaniei cu care am lucrat foarte-foarte intens și care sunt sigur că este cel care a convins colegii din Germania că se poate merge mai departe. Aici trebuie pomenit și Bernd Diele (sper că i-am scris corect numele), liderul german al Convenției (director în cadrul Prezidiului Centru al Poliției Federale de Frontieră, cu sediul la Fuldatal), care a acceptat și cu care am lucrat și mai târziu în folosul PFR (după apariția OUG nr. 104/2001 !). Regret că nu îi țin minte și pe ceilalți colegi germani care au lucrat ani de zile pentru ca astăzi PFR să fie una dintre cele mai moderne poliții de frontieră europene !

La mulți ani, Poliție de Frontieră Română, la mulți ani polițiștilor de frontieră ! Meritați !