Conducătorii ar trebui să ia aminte ! Suveran poate fi doar cel care face legături

Francisco Suárez (1548-1617)

Am găsit un articol interesant în Die Welt. Autorul, Thomas Schmid , are în atenție declarațiile lui Donald Trump, punând accent pe declarațiile acestuia de la tribuna ONU, unde a recomandat celorlalte state să urmeze exemplul lui și să pună interesele națiunilor proprii mai presus de orice. Într-un cuvânt, izolaționism. Iar Trump nu se dezminte chiar în acțiunile administrative: construiește un „gard” care să izoleze SUA de Mexic, a cerut renegocierea Tratatului NAFTA, a blocat negocierea comercială cu China, a oprit (sau aproape) negocierea Acordului comercial cu UE, a dispus măsuri de refuz a intrării în SUA a cetățenilor unor țări, a amenințat că nu va mai respecta NATO (deși a revenit în parte la „amenințări”) etc.

Autorul mai vede niște admiratori ai izolaționismului: Erdogan, Putin, Kim Jong-Un. Eu văd că îi urmează și alți lideri, mai pe față, mai pe dos. Viktor Orban al Ungariei este unul dintre ei. Iar în spațiul european mai putem deosebi, pe ici-colo, câte un lider care promovează, într-un fel sau altul, izolaționismul sub forma naționalismului, al religiei, al protecției economice etc. Nu mai vorbesc despre cei din alte spații continentale ale lumii.

Thomas Schmid face apel la memoria Europei și aduce în prim-plan pe Francisco Suarez - teolog, filosof, avocat, iezuit. Francisco Suarez este considerat unul dintre „părinții dreptului internațional modern”. Acum 400 de ani, Francisco Suarez a gândit și a arătat că există o diferență între dreptul natural, care este legat de existența omului, ca ființă și dreptul public, al statului. Conducătorul statului nu este condus de Dumnezeu pentru că puterea conducătorului și a guvernului nu este dată de o divinitate ci provine de la un transfer, de la puterea pe care o deține cetățeanul, cel care o transferă conducătorului. Ideea lui Suarez este că acel conducător care abuzează de puterea lui poate fi părăsit de cetățeni (nu sunt obligați să îl urmeze!), ba chiar îl pot omorî! Conducătorul nu are o putere de la sine, nici prin susținerea divină, nici prin legăturile de familie așa cum era „regula” medievală.

Ideea este, formulată în limbaj modern, în preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului:

„Considerind ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi,”

Conducătorul este cel care trebuie să asigure legături între țara pe care o conduce și lumea exterioară. Avem și noi în Constituție o astfel de prevedere la art. 80 alin (1): „Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității naționale a țării”.

Să ne uităm puțin la istoria noastră recentă. Să comparăm. 

Mandatul președintelui Klaus Iohannis are ca principală particularitate legăturile pe care le face, pentru România, cu alte state din Uniunea Europeană și din lume. Echilibrat și pragmatic, susține interesele vitale ale României și acordă statelor cu care România are relații la nivel internațional atenția cuvenită față de interesele lor vitale. De cele mai multe ori ajunge la consens. Iar faptul că are un comportament în sensul întăririi relațiilor internaționale, că respectă interesele celorlalte națiuni, are ca rezultat o mai bună poziționare a României în cadrul organismelor internaționale și o mai mare „simpatie” din partea celorlalți conducători de state.

Pe timpul mandatului lui Traian Băsescu însă, mai aveam puțin și deveneam o copie a Ungariei sub Viktor Orban, Rusiei sub Vladimir Putin sau Turciei sub Recep Tayyp Erdogan! Traian Băsescu a reușit, surprinzător de repede, să provoace repulsie și respingere. Iar consecințele se văd și astăzi. 

Pe timpul mandatelor lui Ion Iliescu, eram izolați. Ne-am izolat de toate celelalte state pentru că în gândirea iliesciană, răspândită ca o infecție în corpul de funcționari ai statului, străinii doreau doar să ne spioneze, să ne fure independența, să ne fure bogățiile, să ne fure identitatea, să ne facă sclavii lor. Și astăzi avem „iliescieni” care combat cu mânie proletară aderarea la NATO și la UE.

În încheierea articolului, autorul constată că poziția lui Donald Trump este anacronică. Pentru mai binele omenirii, statele trebuie să conlucreze, să participe la viața internațională, să creeze condițiile pentru evitarea războaielor, a conflictelor militare, să se dezvolte economic împreună pentru binele națiunilor lor. Da, la nivel intern, statele sunt suverane. În relațiile cu celelalte state, pun la un loc suveranitatea fiecărui stat pentru o suveranitate internațională. Iar rolul conducătorilor, al suveranilor, este să formeze acele legături necesare binelui comun.

Și, spun eu, așa este regula și pe plan intern. Grupurile politice ar trebui să aibă proiecte prin care să se realizeze binele comun. La noi, încă nu este cazul. Ambițiile politice și frica de Justiție, de exemplu, duce la destrămarea societății românești. Suntem iar pe baricade ca pe timpul „guvernării” lui Traian Băsescu. Iar suntem radicali.

Rusia forțează o altă ordine mondială. Acum neagă tratatele la care este parte.

Întâi am citit informația la Digi24 pe facebook (aici).

Am verificat la Agerpres și am găsit informația (aici).

Consiliul Europei a avut o reacție, destul de ezitantă, pentru a lăsa „loc de întors”. Daniel Holtgen, purtătorul de cuvânt al secretarului general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland, susține că procesul legislativ nu s-a încheiat iar adoptarea legii în discuție ar putea să fie oprită. Slabe speranțe.

Rusia a încălcat grosolan Actul Final al acordurilor de la Helsinki din 1975 (aici), atunci când a ocupat Crimeea și a invadat Ucraina în regiunile sud estice. De ce s-ar împiedica de alte tratate internaționale care nu îi convin ?

Unul dintre foarte puținii parlamentari ruși care s-au opus actului normativ în discuție a pus punctul pe „i”:

„În Europa, deputații se gândesc la cel mai bun mod de a aplica dreptul internațional. Iar aici, ne gândim la modul de a-l ocoli” - deputatul Dmitri Gudkov.

Întâi Actul Final de la Helsinki, acum Convenția Europeană a Drepturilor Omului (semnată de Rusia în 1996 !), mâine cine știe ce mai neagă rușii pentru că este „împotriva intereselor naționale ale Rusiei”.

Deputatul Viaceslav Lisakov al partidului la putere, Rusia Unită, afirmă tranșant:

„Această lege are scopul să permită guvernului să-și apere drepturile dacă decizia unei organizații internaționale este împotriva intereselor sale naționale”.

În timp ce în constituțiile europene există prevederi exprese care stabilesc superioritatea dreptului internațional la care statul respectiv este parte față de legile sale interne, Rusia adoptă, de când Putin a venit la putere, soluția opusă. Dreptul intern rus este superior dreptului internațional. Curtea Constituțională a Rusiei va putea să nege convențiile internaționale anterioare dacă acestea contravin intereselor exprimate de Guvernul Federației Ruse.

Situația devine foarte gravă. Sunt puse sub semnul întrebării toate tratatele la care și Rusia este parte. Tratate privind frontiera cu statele vecine, tratate privind exploatarea resurselor minerale din spații comune (oceane, mări, Antactica !). În privința Antarcticii, Rusia a cerut ca o suprafață imensă să fie recunoscută pe plan internațional ca aparținând ca teritoriu Rusiei, urmând a se aplica în acel teritoriu legile ruse. O cerere care neagă dreptul internațional în materie. În privința Oceanului Înghețat, dar și a altor suprafețe marine, Rusia a cerut (până acum ONU nu a fost de acord) să aibă drepturi mai mari decât alte state.

Când trecem să vedem tratatele privind dezarmarea, reducerea armamentelor ofensive, reducerea arsenalului nuclear etc., pericolul să se ajungă la o nouă cursă a înarmărilor este iminent.

Eu îmi pun întrebări acum: din moment ce Rusia neagă tratatele europene aflate sub „grija” Consiliului Europei (care este format din toate statele europene indiferent de alte asocieri !), cum va mai fi considerată Rusia în interiorul organizației ? Mai poate fi Rusia partener al celorlalte state europene ? Mai poate participa Rusia la negocieri în acest cadru, din moment ce imediat după aceea ea va nega, dacă nu îi convine la un moment dat, actul internațional abia semnat ? Din moment ce CEDO este eliminat din ecuație, va fi eliminată și Curtea de la Haga ? Acolo unde sunt soluționate litigiile de drept internațional (unde noi am câștigat teritoriul la Marea Neagră în litigiul cu Ucraina ? Vor fi negate și legile războiului și ale păcii ? Va mai ține cont Rusia de „legile războiului” ?

Mă deranjează faptul că în România nu avem o presă care să apere interesul național dar și european în același timp. Astfel de evenimente cu consecințe deosebit de grave ar trebui mai amplu dezbătute de presă.

Corectitudinea politică între gargara cu pioneze și realitatea politică.

Federația Rusă a preluat un teritoriu de la Ucraina în urma unui act de voință al populației acelui teritoriu. Este vorba despre Republica Autonomă Crimeea care are o scurtă istorie agitată în relația cu Ucraina la teritoriul căreia a aderat în 1992. A fost o aderare în temeiul dreptului unui stat de a dispune de propriul teritoriu. Acum, în 2014, același stat vrea altceva.

Juridic, suntem în fața unui caz de drept internațional, unde subiectele sunt statele. Particularitatea în dreptul internațional cu privire la drepturile și obligațiile statelor este aceea că nu există norme, ca în dreptul intern al fiecărui stat, pentru că normele ar presupune și existența unei puteri supra-statele care să dețină instrumentele de forță necesare pentru a sancționa statul care le încalcă. Fiind doar recomandări, s-a convenit asupra constituirii unui Consiliu de Securitate compus din marile puteri ale lumii care au reprezentanți permanenți și care beneficiază de dreptul de veto și alte state, care își trimit reprezentanții prin rotație. În fapt, Consiliul de Securitate al ONU este cel care constată că au fost încălcate principiile de drept internațional. Constatarea urmată de o rezoluție ca act juridic de drept internațional permite statelor interesate inițierea unor acțiuni militare sau de altă natură ca măsuri sancționatorii împotriva statului sau statelor agresoare.

Consiliul de Securitate nu a putut obține o condamnare a Rusiei pentru acțiuni ostile cu caracter militar și politic asupra Ucrainei pentru că Rusia, cea acuzată, a opus dreptul ei de veto. China s-a abținut de la vot. Abținerea Chinei are semnificația că nu este de acord nici cu punctul de vedere exprimat de SUA, Marea Britanie și Franța dar nici cu punctul de vedere al Rusiei. Din acest motiv nu avem o condamnare a ONU, în numele tuturor statelor membre ONU, a actului „abuziv” al Rusiei.

Urmare a acestei situații, ne aflăm în fața unei poziționări internaționale pe sfere de influență. De o parte, SUA cu aliații ei din NATO și din alte alianțe militare încheiate în Pacific sau în alte părți ale lumii, de partea cealaltă Rusia și aliații ei din Uniunea Vamală euro-asiatică plus statele care au declarat SUA și aliații acestora ca adversari. China și aliații ei se țin deoparte, chiar dacă declarațiile lor politice pot lăsa impresia că recomandă „dialogul”.

Principiile Cartei ONU lasă loc de o interpretare duală însă sunt fără echivoc în sub-înțelesul lor. Celelalte state nu au obligația să apere un alt stat aflat în conflict cu o altă entitate internațională. Intervenția internațională este o posibilitate condiționată de mulți factori. Pentru că apărarea altui stat, în afara declarațiilor politice, presupune capacități cu caracter deosebit: putere economică capabilă să susțină un conflict militar, alianțe politice și militare, capacitate militară dezvoltată, mijloace de transport etc. Nu trebuie uitat și faptul că este absolut necesar acceptul unei majorități semnificative a populației acelui stat pentru sprijinul militar. În plus, când este vorba despre state cu o anume istorie, așa cum este Ucraina, interpretările inițiale se pot transforma radical pe parcursul unei eventuale intervenții militare de sprijin.

Să spunem că NATO va interveni militar în sprijinul Ucrainei. O parte a populației va aplauda, o altă parte a populației Ucrainei va fi împotrivă. O particularitate a „părților” este aceea că se numără cu milioanele de persoane. Rușii formează 17,3% din populație iar vorbitorii de limbă rusă, ca limbă maternă, sunt 29,6%. Vorbim despre o treime din populația de 45 mil. persoane din Ucraina. În plus, o altă parte a populației etnic ucrainene este pentru rămânerea Ucrainei în sfera de influență a Rusiei. O intervenție a NATO (SUA și UE) ar aduce mai degrabă imaginea unei acțiuni armate de cucerire a unui teritoriu și nu de sprijin. De aceea este puțin probabil ca o astfel de intervenție să aibă loc.

O altă particularitate a dreptului internațional este aceea că statele lumii trebuie să fie capabile să beneficieze de principiile de drept internațional cu referire la drepturile și obligațiile statelor. Iar Ucraina nu este capabilă. Este neputincioasă. Este roasă de „boli de stat”. Pornind de la regimurile politice și până la demografie, de la organizarea administrativă și până la capacitatea militară și de asigurare a securității interne și internaționale. Ucraina s-a situat, singură, între două forțe mondiale relativ stabile. UE cu componenta militară NATO și Federația Rusă cu componenta economică și militară a Uniunii Vamale euro-asiatice. Ucraina s-a vrut și cu unii și cu alții. A vrut să beneficieze de beneficiile din ambele părți. A pierdut timpul aiurea. Dacă se îndrepta ferm către NATO, atunci când a semnat PfP, azi era sub umbrela NATO. Au trecut aproape 15 ani de atunci. Între timp, Rusia și-a rezolvat problemele interne, a început să redevină producătoare de tehnică și tehnologie militară înaltă, și-a reorganizat forțele armate, le-a asigurat dotarea și și-a refăcut sistemele logistice. În plus, Rusia și-a deschis frontierele investițiilor din UE ba chiar a devenit un mare investitor în statele UE. Consecința este că state ale UE se împotrivesc ferm unei intervenții militare a NATO dar și unor sancțiuni economice împotriva Rusiei. Concluzia: Rusia are capacitatea de a interpreta dual principiile dreptului internațional cu privire la obligațiile statelor.

Noi, românii, vom urma, vrem sau nu, politica UE și a NATO cu privire la Rusia și faptele ei de arme pe plan internațional. Este obligatoriu acest comportament. El ne garantează securitatea ca stat și apărarea în fața vecinului Rusia devenit cam belicos. Față de Ucraina, noi avem „umbrelă”. Inclusiv atomică. Asta nu ne scutește de obligația, ca stat, să ne dezvoltăm economic, militar și să nu ne corectăm deficitul demografic. Garanțiile oferite de apartenența la UE și NATO obligă la coparticipare. Iar coparticiparea impune la modernizarea forțelor armate române, dotarea lor cu armament și tehnică modernă, asigurarea lor logistică pentru a face față unei perioade cât mai mari de conflict armat, disponibilitatea logistică și operațională pentru a contribui la eforturile militare ale alianței. Ca să ai, trebuie să dai.

Îmi par ciudate declarațiile unora și altora, comentariile unora și altora. Sunt prea sentimentale. Iar unele sunt idioate de-a binelea. Populația din statele membre ale UE trebuie lămurită, odată și o dată, că uneori este nevoie de un comportament care nu are nimic a face cu tâmpenia vehiculată persuasiv privind „corectitudinea politică”. Teoria „corectitudinii politice” este pentru mințile slabe, este pentru a preveni opoziția din partea populației față de anumite comportamente de putere. Este pentru gargaragii din universități și pentru politologii care vorbesc aiurea. Nu există corectitudine politică în relațiile dintre statele puternice. Doar intre statele slabe, nici acolo întotdeauna. Scopul scuză mijloacele este mai aproape de corectitudinea politică decât toate tâmpeniile vehiculate de unii și de alții. Noi condamnăm Rusia pentru acaparare de teritoriu. Suntem corecți politic pentru că ne exprimăm ca adversar. Peste jumătate din populația Ucrainei și aproape 90% din populația Crimeii spun că nu este așa. Iar ei sunt cei implicați. Unde este corectitudinea politică aici ? Cine este corect politic ? Noi sau ei ?

La est avem, ca întotdeauna, o putere care crește iar. Rusia. Tot la est avem interese majore, ca națiune, peste frontierele actuale. Populația română din R. Moldova și populația română din Ucraina. La fel ca noi au aceleași interese Polonia, Ungaria, Bulgaria. Toți suntem membri ai UE și NATO. Ei bine, noi trebuie să fim capabili să determinăm celelalte state membre ale UE și NATO să ne sprijine în realizarea intereselor. Noi trebuie să sprijinim ferm R. Moldova să se dezvolte economic și militar. Pentru asta însă și R. Moldova trebuie să facă pasul către UE și NATO. R. Moldova trebuie să renunțe la neutralitate și să ceară României asistența militară. Croația a cerut Ungariei să îi asigure spațiul aerian. O poate face și R. Moldova cerând asistența militară a României. Partenerii noștri NATO ar trebui să ne sprijine astfel că fără a adera imediat la NATO, R. Moldova ar primi sprijinul NATO. Să fim realiști. Ca membri ai NATO suntem o putere, pentru că la puterea noastră militară se adaugă puterea celorlalte state membre NATO în conformitate cu art. 5 al Tratatului. Să lăsăm bocetele și tânguielile neputincioase. Dacă nu facem dovada că putem să ne susținem economic și militar politica internă și externă, vom deveni victime. Să fie clar.