Fiind grupul politic majoritar în Parlamentul European, având o reprezentare semnificativă în Comisia Europeană, inclusiv pe președintele Comisiei, având la conducerea unor state importante din UE partidele afiliate, PPE are posibilitatea să influențeze politica viitoare a UE în multe domenii. Cel al securității frontierelor și combaterea imigrației ilegale fiind unul foarte important.
Criza imigranților din aceste zile ne arată că nu pot fi luate măsuri individuale, fiecare după cum îl duce capul. Conceptele „frontierele externe” ale UE și ale „Spațiului Schengen” au fost pe punctul de a muri. Cauzele sunt mai mult decât evidente. Tratarea cu superficialitate a problemelor (deși se vorbea mult și cu patos despre ele de către „marii” responsabili ai UE !), a încurajat slăbirea supravegherii frontierelor.
Cu niște ani în urmă am lucrat la un scenariu privind supravegherea frontierelor externe ale UE. Partea care mi-a revenit era axată pe frontierele terestre (fac precizarea că la scenarii alternative se lucra și în alte locuri). Căutând informații privind dotarea și modul de folosire a mijloacelor de către polițiile de frontieră/jandarmi (acolo unde frontierele sunt supravegheate de forțe ale jandarmeriilor naționale) am constatat că există diferențe de la stat la stat. Problema era ca toate acele forțe să conlucreze la liniile de frontieră comune pentru combaterea unui grup sau unor grupuri de imigranți. Scenariul nu trebuia să prevadă acțiuni comune pe teritoriul unui stat ci doar colaborarea prin schimbul de informații, responsabilitatea reținerii grupului de imigranți revenind exclusiv statului peste frontiera căruia intrau în spațiul UE. Tot responsabilitatea acelui stat era și aceea a acordării unui statut legal imigranților reținuți sau retrimiterii lor în statul din care au venit sau în statul din care provin. Importantă în scenariu era coordonarea forțelor naționale de către FRONTEX - structură de coordonare subordonată CE - pe baza informațiilor obținute din statele sursă, din statele prin care grupurile de imigranți pot traversa către statele țintă, din statele țintă - informații obținute de către fiecare stat în parte prin mijloacele pe care le are la îndemână și, în special, pe baza colaborării internaționale -, precum și colaborarea polițienească între statele membre UE cu statele vecine pe unde imigranții pot veni către UE. Problema este complexă. În fond, este vorba despre securitatea internă a tuturor statelor, fie ele membre ale UE fie ele state vecine. Imigrația ca fenomen are și părți bune dar are și multe părți rele. Nu știi cine vine, ce gânduri are, cine este el de fapt în țara din care vine. De foarte multe ori este aproape imposibil să afli cine este cel din fața ta care îți cere protecția statului pe care îl reprezinți. Țara de unde vine nu îți oferă informațiile necesare din varii motive. Fie nu știe cine este propriul cetățean (dacă este cetățean !), fie nu vrea să te informeze. Fie nu o interesează. Mai mult, unele state vor să scape de unii dintre cetățenii sau rezidenții lor din diferite motive. Pentru ele este mai bine ca „x” sau „y” să nu mai trăiască în acea țară. Până și rușii negau, cu niște ani în urmă, că anumite persoane ar fi cetățeni ai lor (am avut un astfel de caz ciudat).
Cineva din Franța avea în atenție frontierele maritime. Principalii factori de risc au fost identificați la frontierele maritime, în special la Marea Mediterană. Sunt sigur că majoritatea țărilor cu ieșire la Marea Mediterană au identificat corect riscurile. Problema a fost însă la stabilirea măsurilor pentru combaterea riscurilor. Fiecare țară s-a orientat către măsuri pe care le puteau aplica având în vedere mijloacele pe care le aveau la dispoziție. Unele țări au mijloace mai multe, altele mai puține. Nu exista o uniformitate care să permită acțiuni coordonate. Mai mult, fiecare stat are propriul „interes național”. Dacă privesc în ansamblu problema, este vorba despre o formă de egoism. Își folosesc forțele doar pentru protecția propriului stat colaborarea fiind acceptată doar la linia de frontieră maritimă sau în marea liberă. Este evident că aici era o zonă de risc care a fost exploatată la maxim de către traficanții de migranți. Nu am avut acces la scenariul conceput în Franța însă îmi dau seama că problemele pe care eu le-am văzut la frontierele terestre (sunt sigur că alți colegi - din țară sau străinătate - care au lucrat la scenarii asemănătoare au găsit și alte „minuni”) au fost, la nivelul de concept sau procedură, văzute și de către ei. Colaborarea prin schimbul de informații era sau putea fi bună însă cooperarea prin acțiuni comune nu. Egoismul statal era mai puternic.
Nu mă miră faptul că în aceste zile au revenit idei formulate înainte de anul 2000. Polițiile de frontieră naționale să fie conduse de către structuri europene. Cumva, statele trebuie să accepte să facă un pas mare. Dacă vorbim de frontierele UE atunci va trebui să se accepte ideea că acestea sunt protejate de către poliția de frontieră a UE. Astăzi sunt state care beneficiază, teoretic, de protecția frontierelor externe ale UE fără ca ele să mai contribuie la protecția acestora pentru că au doar frontiere interne (la uscat) sau foarte mici frontiere externe la uscat și frontiere externe aeriene sau maritime. Austria, Germania, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Elveția, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia etc. Și-au redus cheltuielile și au redus personalul specializat. O economie la bugetul statului respectiv importantă. Astăzi s-au trezit că sistemul „altul să facă și noi să beneficiem” nu funcționează.
Ce am scris eu s-a referit doar la partea problematicii frontierelor în sine însă rezoluția PPE trateaza situația în complexitatea ei. Nu este o abordare nouă, este confirmarea unor abordări mai vechi. Boala se tratează în primul rând la pacient, măsurile de prevenție trebuie să privească posibilul pacient și abia apoi pe ceilalți.
Ramona Mănescu mă încurajează cu această formulare:
Așa cum am susținut de fiecare dată, este mult mai eficient ca eforturile Uniunii Europene să se îndrepte cu predilecție asupra acestei centuri de state ce începe în Turcia și se termină în Maroc, trecând prin întreg Orientul Mijlociu și unde trebuie localizată cea mai mare parte a mecanismelor de răspuns. Aceste mecanisme menționate în Rezoluția PPE sunt foarte diverse și merg de la eforturile de pacificare a zonei și lupta împotriva terorismului până la centre de informare și triere a solicitanților de azil care să funcționeze în aceste țări din vecinătatea UE.
Orientarea este bună. Foarte bună. Nu exclude încercările de trecere ilegală a frontierei, nu pot fi excluse, le reduc însă în mod semnificativ. Transformă aceste state în parteneri ai UE și participă la dezvoltarea lor pentru ca populațiile din zonă să rămână în țările lor. Se reduc riscurile conflictelor interculturale și, mai ales, inter-religioase.
Altă remarcă are importanța ei deosebită.
„În final, doresc să remarc includerea în Rezoluția de ieri a unor deziderate clare cu privire la politica de repatriere a celor care nu se încadrează în criteriile de azil. Este esențial ca UE să-și păstreze intacte valorile umane și democratice pe care a fost construită. Avem capacitatea de a demonstra lumii întregi soliditatea noastră față de cei care ne bat la ușă nu pentru 100€ în plus la salariu ci pentru a-și salva viața și familia din calea unor conflicte ce nu mai țin cont de niciun fel de reguli. În același timp, UE trebuie să aibă și mecanismele necesare pentru ca în situații precum cea de ieri, din tabăra de lângă Brezice, Slovenia, unde câțiva imigranți au incendiat corturile și păturile primite ca ajutoare, cerând trecere liberă Germania, să fie repatriați de urgență în țările de origine”.
Ei bine, eu văd aici determinarea partidelor politice din PPE de a lucra în așa fel încât problemele imigrației să fie tratate în toate țările în linia plecată de la CE. Avem un regulament comun de bune practici la frontieră care a înlocuit regulamentele Schengen naționale. Toate statele aplică prevederile Acordului Schengen și ale Acordului de aplicare a acestuia indiferent dacă sunt sau nu state membre ale Spațiului Schengen. Trebuie mers mai departe. Acordul de la Dublin trebuie adus la zi, în acord cu politica comună privind frontierele. Astăzi este un acord care fragmentează responsabilitățile. Este un acord care protejează excesiv statele din interiorul UE față de statele de la exteriorul UE. Este inechitabil. Din moment ce se va umbla la reglementările privind imigrația se va ajunge, că se vrea sau nu, la trecerea responsabilității privind frontierele de la statele naționale către CE. Se va trece și la uniformizarea practicilor consulare. Criza aceasta a demonstrat că o Uninune Europeană fragmentată, cum este acum, nu are șanse de supraviețuire. Acordul Schengen a fost în mare pericol. Libera circulație a persoanelor în spațiul Uniunii Europene a fost pe cale să dispară. Egoismul de stat - manifestat în special în Germania, iar eu nu îl pot uita pe vice-cancelarul socialist Sigmar Gabriel -, a pus în pericol toate statele europene. Era să ne întoarcem la începuturile uniunii pierzând tot beneficiul câștigat în timp.
Mi-a plăcut articolul de pe blogul Ramonei Mănescu. Informațiile date de ea sunt cu mult peste cele date de așa-zisa presă română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu