Grea misie să îți exerciți mandatul de parlamentar, ca reprezentant al unui număr oarecare de cetățeni, atunci când consideri că trebuie să judeci și să acționezi după propria conștiință. Nu de alta, dar nu este exclus ca acțiunea ta să fie contrară voinței celor pe care îi reprezinți.
Ce este mai important în activitatea parlamentarului ? Să acționeze după cum consideră el, determinat de propria „conștiință” sau să acționeze după cum a fost mandatat de alegători, potrivit angajamentelor luate pe timpul campaniei electorale ?
În campanie, toți actualii parlamentari s-au angajat să susțină un stat de drept, un stat în care legea să fie aplicată, în care instituțiile statului să își exercite atribuțiile fără a fi îngrădite de „interesul privat al mediului politic”, un stat în care Justiția să fie independentă. Ne trezim acum, când o instituție a statului cere ca parlamentarii să investească acuzatorii publici (procurorii) cu soluționarea unor acte de încălcare a legii, acte săvârșite de către colegii lor, parlamentari, că îi lovește pe parlamentarii noștri „propria conștiință”. O conștiință care este legată de subiectul acțiunii procurorilor, coleg de partid sau de Cameră parlamentară. Băiat bun. Om serios. Cum naiba să îl las eu la greu ?! Mai ales dacă am „lucrat” împreună la propășirea nației.
Ajung la concluzia că suntem excesivi în folosirea noțiunii „conștiință”. Să o luăm din DEX și să o „smotocim” puțin. Pentru a vedea la urmă dacă acea conștiință, atât de clamată de unii parlamentari își are locul în diferitele acțiuni la Parlament.
„CONȘTIÍNȚĂ, conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau juridice. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filosofică etc.”.
Ce să vezi ?! Noțiunea de conștiință nu are nimic a face cu „modelul de conștiință” clamat de politicienii români când este vorba despre votul pentru încuviințarea măsurilor asiguratorii pe care procurorii le cer într-o anumită cauză penală. Normal, legal (legal înseamnă totuși normal, până la urmă !), în majoritatea cazurilor votul la cererea procurorilor ar trebui să fie pozitiv. Excepție face o singură situație. Când procurorii au un dosar pentru declarații ale unui parlamentar, făcute în Parlament sau în afara acestuia și pentru care o persoană se consideră vătămată, persoană ce depune o plângere penală. Abia în aceste cazuri este chemat Parlamentul să analizeze și să stabilească dacă parlamentarul în cauză poate fi urmărit penal pentru acea declarație sau pentru votul în Parlament pentru un act normativ. Aici intră „în scenă” art. 72 alin. (1) din Cosntituție care spune că „Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Este adevărat că în Constituție, la același articol însă la alineatul (2) apare o formulare ce poate fi interpretată.
„(2) Deputații și senatorii pot fi trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile lor politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.”
Voi folosi aici noțiunea „încuviințare”. O voi lega și de „conștiință”. Așa e'n tenis !
„ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment”.
Suntem în fața unei fapte penale săvârșită de un parlamentar. Spun că suntem pentru că în procedura penală, procurorul a cercetat fapta semnalată, a ajuns la concluzia că a fost săvârșită, că există o vătămare cu sau fără pagubă materială, că există făptuitor. Unul sau mai mulți făptuitori sunt parlamentari. Fapta este încadrată în legile penale între anumite limite de pedeapsă. Pentru faptele care prezintă o gravitate mai mare, legea penală stabilește pedepse mai mari. Modalitățile de comitere a faptelor, devin circumstanțe agravante sau atenuante la stabilirea pedepselor, astfel că aceeași faptă poate avea, funcție de circumstanțe și de persoana făptuitorului pedepse diferite.
În procedura penală, se prevăd măsuri asiguratorii ce se iau de către instanțele de judecată competente, în diferite faze ale judecății, în funcție de faptele și circumstanțele în care acestea au fost săvârșite. Pentru infracțiunile care sunt pedepsite cu închisoare de 5 ani de zile sau peste, procedura penală prevede măsuri mai severe, inclusiv arestarea preventivă a învinuitului. Pentru infracțiunile cu pedepse mai ușoare, procedura penală permite luarea unor măsuri asiguratorii mai ușoare. Simplu.
Ce se presupune că ar trebui să facă parlamentarii ?! Să vadă dacă faptele pentru care este acuzat colegul lor se încadrează în limitele prevăzute de lege pentru măsura asiguratorie. Dacă procurorii cer încuviințarea în limitele prevăzute de lege. Dacă procurorii fac exces de zel, vor refuza încuviințarea. Parlamentarii nu au pregătirea necesară dar, în special, nu au competența necesară de a evalua probele procurorilor. Ca atare, controlul exercitat de parlamentari este limitat strict la limitele de pedeapsă pentru a aproba măsura asiguratorie. Să fim bine înțeleși ! Parlamentarii nu pot acționa altfel pentru că ar comite o acțiune împotriva actului de justiție. Și dacă mă uit la noțiunea de „conștiință”, văd că există „împăcarea cu propria conștiință, că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau juridice”.
Ascultarea parlamentarului în cauză are un rol formal. Parlamentarii iau cunoștință de poziția parlamentarului acuzat de procurori că este autorul, complicele la comiterea infracțiunii. A lua o decizie ca urmare a explicațiilor învinuitului înseamnă că parlamentarii se substituie instanțelor de judecată. Nu procurorilor. Pur și simplu instanțelor. Procurorii la rândul lor duc toate declarațiile luate pe timpul urmăririi penale la instanța de judecată care va hotărî dacă acele declarații sunt suficiente sau nu pentru clarificarea cauzei penale.
Ajungem la ciudățenia „conștiinței” care îi lovește din când în când pe parlamentarii noștri. Parlamentarii au impresia că ei sunt deasupra legii. Că ei pot suspenda legea, în exercițiul ei de normă socială. Că ei pot lua o măsură contrară legii fără ca legea să fie schimbată.
Greșit. Așa cum instanța de judecată este obligată să judece legată de norma aplicabilă faptei deduse judecății, așa și parlamentarii sunt obligați să se limiteze la prevederile legii. Cu sau fără „mușchi” la conștiință. Legea, constituția, nu le permite să ia locul procurorului sau instanței de judecată, așa cum fac ei acum. Și fac. Cer noi probe de la procuror pentru a „vedea” dacă s-a comis o infracțiune ! Cazurile Vosganian și Borbely, la fel ca multe alte cazuri sunt exemple concludente. Admit sau nu trimiterea în judecată. Cazul la Senat, unde au introdus, peste constituție și lege, clauza avizului pentru trimiterea în judecată.
Fiecare instituție trebuie să se limiteze la competențele pe care le are. Parlamentul nu are dreptul să devină „Guvern”, „unitate de parchet”, „instanță de judecată” etc. Parlamentul nu are dreptul să interpreteze legea pe un caz particular. Instanța de judecată este singura instituție cu astfel de competențe. Tot constituțional. Art. 126 alin. (1) din Constituție este imperativ: „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Toate acțiunile parlamentarilor de „analiză a dosarelor procurorilor” sunt încălcări ale prevederilor Constituției arătate mai sus, sunt un abuz. Nicăieri nu spune că încuviințarea măsurilor cerute de procurori sunt condiționate de o cercetare a dosarului penal !
Am văzut fronda pesediștilor și a lui Tăriceanu. Încep să cred că ăștia au cap dar îl au degeaba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu