Susținut cu înflăcărare de PLR-iștii lui, de toți cei care compun „arcul puterii”, devine un pericol major pentru noi toți, un pericol care ar cam trebui să ne scoată din comoditatea cotidianului și să ne determine să revenim la conceptul mai sănătos, mai aproape de construcția noastră ca oameni, de „prădători”, de ființe active pentru satisfacerea propriilor nevoi.
Tăriceanu deformează, conștient sau inconștient, democrația. După cum se comportă de ceva timp, înclin să cred că individul nu mai are capacitatea de a înțelege ce este cu el.
Nu o să preiau textele, în întregime, ajunse la agențiile de presă, voi lua doar ce consider că prezintă un pericol pentru viitorul meu, al celor din jurul meu, al celorlalți oameni normali.
„Prefer să nu mă refer la persoane, ci să rămânem la nivelul principiilor: este dreptul constituțional al Parlamentului să decidă în cazul unor astfel de solicitări din partea Justiției. (...) Justiția și forța ei trebuie să fie însoțite de responsabilitatea acțiunilor. În situații de acest gen nu putem să neglijăm care sunt responsabilitățile care incumbă Justiția”.
Poate nu și-a dat seama, cred eu, dar aici penibilul președinte al Senatului tocmai a folosit un „cântar” defect. Parlamentul are drepturi dar ... nu are răspunderi ! Justiția are responsabilități însă nu are drepturi ! Mie mi se pare tare ciudată această abordare. Mai ales defectă.
Bine, Tăriceanu este inginer însă mă așteptam ca cineva din jurul lui care este jurist să îi explice, în forma în care inginerul Tăriceanu pricepe, că drepturile sunt însoțite întotdeauna, dar întotdeauna, de obligații. Că drepturile și obligațiile se cuvine a fi exercitate cu responsabilitate.
Parlamentul are dreptul constituțional să decidă cu privire la cererile procurorilor. Perfect adevărat. Are însă și obligația de a decide ținând cont de celelalte prevederi constituționale și legale. Din moment ce o cerere a procurorilor se referă la fapte incriminate de lege și nu la oricare alte fapte, atunci Parlamentul este obligat să ceară aplicarea legii. Pentru că legea aceia a fost construită în Parlament. Pentru că nu poate exista altă interpretare a acțiunii Parlamentului la o cerere a procurorilor decât în favoarea aplicării legii.
Refuzul parlamentarilor puterii și a aliaților lor de a da curs cererii procurorilor pentru aplicarea legii în cazul persoanei Victor Viorel Ponta este, în sine, un refuz de aplicare a legii, este o repudiere a legii. O negare a legii pentru că, după modul de interpretare a celor ca Tăriceanu, parlamentarii și guvernanții trebuie să fie mai presus de lege.
Ieri, parlamentarii puterii din Camera Deputaților și-au depășit atribuțiile și au înlocuit instanța de judecată competentă în aprecierea situației penale a „suspectului” Ponta Victor Viorel. Ei au hotărât, prin interpretarea legii, că Ponta Victor Viorel „nu se face vinovat” de faptele săvârșite și au blocat accesul justiției la autorul unei infracțiuni.
„Pe fond, problema care s-a pus este conflictul de interese. Conflictul de interese în cazul în care un prim-ministru desemnează un ministru, așa cum este el interpretat de procurori, este o aberație pentru că numirea unui ministru trece printr-o serie de etape succesive, de filtre democratice. În primul rând, sunt filtrele politice de la partidul sau din majoritatea din rândul căreia se fac nominalizările. Acești candidați pentru funcțiile de ministru sunt supuși votului democratic al propriilor partide. Apoi, urmează votul de încredere al Parlamentului și, în final, este numirea ministrului de către președinte”.
Calificând ca „aberație” interpretarea „conflictului de interese” de către procurori, Tăriceanu confirmă abuzul de poziție dominantă a Parlamentului în acest caz, confirmă faptul că acest mod de interpretare a fost uzitat și celelalte cazuri în care Parlamentul s-a opus Justiției. Procedura descrisă de Tăriceanu poate fi reală, ce uită penibilul Tăriceanu este faptul că primul-ministru este cel care alege miniștrii, el îi susține în propriul partid precum și în Parlament. Uită penibilul Tăriceanu faptul că un prim-ministru nu poate fi obligat să accepte un ministru sau alt membru al cabinetului. Trebuie să existe actul de voință al primului-ministru pentru ca un ministru să facă parte din Guvern. Ca atare, interpretarea lui Tăriceanu este „o aberație” și nu cea a procurorilor.
Caraghioasă este și compararea imunității de la noi cu modelul din alte state.
„Acest principiu și existența imunității nu este o situație particulară în Parlamentul României, ci există și funcționează peste tot, în toată Europa, astfel încât parlamentarii să fie feriți sau protejați, în sensul larg și general al cuvântului, de excesele și de abuzurile de putere. De aceea, în alte țări, ridicarea imunității se face nu cu jumătate din cei prezenți la vot, ci cu jumătate din numărul total, cu două treimi din numărul total al parlamentarilor sau, cum este cazul în Parlamentul din Danemarca, deciziile de acest gen se iau cu cinci șesimi”.
Sunt curios care este părerea parlamentarilor din alte țări cu privire la acestă asociere. În acele țări sunt apărați, prin folosirea imunității, parlamentarii care au comis fapte penale sau parlamentarii suspecți de comiterea unor fapte penale ? Sunt apărați miniștrii împotriva cărora a început urmărirea penală ? Sunt blocate urmăririle penale împotriva miniștrilor care au favorizat grupuri de interese în dauna mediului de afaceri din țara respectivă ? Sunt apărați parlamentari și foști miniștri pentru că fac parte dintr-o minoritate reprezentată în Parlament ?
Nu cred. Penibilul Tăriceanu reușește, prin exemplul de mai sus să îi insulte pe „colegii” din alte state. Sunt sigur că aceștia nu sunt de acord cu așa ceva. Nu de alta, dar reprezentanții lor în România, ambasadorii, sunt de altă părere.
O altă interpretare aiurea a penibilului Tăriceanu este aceea că aplicarea legii și interpretarea legii de către instanțele de judecată reprezintă „excese și abuzuri de putere”. Inginerul Tăriceanu este absolut penibil. Justiția nu acționează în afara legii. Pentru a soluționa un diferend, de orice natură, Justiția trebuie sesizată și abia atunci ea este investită cu soluționarea cauzei. Alfel, Justiția nu poate funcționa. Obligația legii ca Justiția să se înfăptuiască doar de către ICCJ și celelalte instanțe de judecată este o prevedere constituțională. Parlamentul tocmai a comis ieri o încălcare a prevederilor constituționale, a mai multor prevederi. Excesul și abuzul de putere se cuvine a fi puse în sarcina Parlamentului.
Regret să spun că MCV va trebui să nu își înceteze „viața”. Cel puțin până la următoarele alegeri parlamentare și chiar după când, presupun eu, troglodiții gen Tăriceanu nu vor mai ajunge să împută aulele parlamentare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu