„...acum, sincer... dupa achitarea lui Ludovic Orban, mi se pare cam exagerat sa mai cerem in gura mare ca politicianul acuzat de DNA sa isi dea demisia, sa renunte la orice functie. Caci, iaca, renunta, sta doi ani (caz fericit), sanse mari ca relatiile lui personale, cariera lui sa mearga la vale. Si apoi e achitat. Drept urmare, pana la sentinta finala, oricine are dreptul la prezumtia de nevinovatie si lasat in pace. Nu stiu cine a fost procurorul in cauza, dar el nu a devenit "celebru", nu a fost pus in luminile rampei, nu a fost aratat cu degetul. Im pare rau pentru toti cei care accepta greu ca nu intotdeauna cand DNA acuza se si adevereste.”
Consider că Adriana Săftoiu este într-o mare eroare.
Funcția politică, funcția sau demnitatea publică obținută ca urmare a apartenenței la un partid politic sau ca urmare a participării la un proces electoral nu aparțin „mediului civil al profesiilor”! Nu reprezintă o sursă de venituri permanentă pentru persoana implicată în actul politic. Toate funcțiile și demnitățile publice legate de apartenența politică sunt de reprezentare! Iar reprezentarea are în miezul ei, organic, sentimentul de încredere al alegătorului. Pentru funcțiile politice din partid, alegătorii sunt membrii de partid care votează și transferă încrederea lor candidatului la funcția respectivă. Pentru funcțiile politice din instituțiile publice pentru care se organizează alegeri, cetățenii transferă încrederea lor politicienilor care candidează, de la un partid sau altul sau unor independenți care, astfel, se decid să facă politică fără a avea o apartenență politică precis determinată. Vorbim despre primari și consilierii locali, de consilierii județeni, de parlamentari. În toate aceste cazuri este vorba despre încredere! Vorbim despre reprezentare și nu despre o profesie, o meserie!
În DEX, avem următoarea definire a „încrederii”:
ÎNCRÉDERE s. f. Acțiunea de a (se) încrede și rezultatul ei; sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva; credință. ◊ Expr. Om (sau persoană) de (mare) încredere = persoană căreia i se poate încredința orice secret, orice misiune. A da vot de încredere = a aproba în parlament activitatea sau programul unui guvern. – V. încrede.
Politicianul duce, după ce a fost ales într-o funcție sau demnitate publică „voința politică a cetățenilor” care i-a dat votul, după cum ne spune Constituția în art.8 alin(2) teza a doua. Și hai să vorbim folosind corect cuvintele din limba română, să vedem ce este și cu politica. Tot din DEX.
POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și arta de a guverna un stat; formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea externă a comunităților respective. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. ♦ Suprastructură a sistemului social, incluzând conștiința politică, relațiile politice, instituțiile și organizațiile politice. 2. Tactica, strategia, metodele și mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; ideologia care reflectă această activitate. 3. Fig. Dibăcie, abilitate în atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc1 ◊ Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii (I 1). ♦ (Substantivat, n.) Aspect, element politic (II 1), viață politică. 2. Care are sau care exprimă o comportare abilă; dibaci, șiret. – Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique.
După cum vedem, prin alegeri libere cetățeanul transferă încrederea sa politicianului sau persoanei care candidează pentru a face în numele și pe seama lui acte politice, adică să participe la discutarea și rezolvarea problemelor statului.
Nu vorbim despre o profesie! Nu vorbim despre „o carieră profesională”! „Cariera politică” este o exagerare lingvistică. Ca să fiu mai dur, este „un moft”! Pe temeiul acestui moft unii parlamentari și-au votat „pensii speciale”! O aberație! Vorbim despre „carieră profesională” și stabilitatea ei doar în cazul profesiilor nu al reprezentării politice. Putem vorbi despre vocația unor oameni de a reprezenta, dar nu sub forma unei profesii decât în cazul profesiei de avocat care reprezintă interesele unei persoane bine determinate (fizice sau juridice), al procurorilor care reprezintă interesele generale ale societății etc. Da, putem vorbi de „încredere” acordată de mai multe ori unei persoane însă acea persoană nu deține monopolul încrederii deoarece ea se prezintă într-un proces cu rezultate aleatorii pentru a fi desemnat, temporar, ca reprezentant al cetățenilor unei circumscripții electorale.
Ca atare, atunci când apare o cauză penală în care un politician ales devine subiect de drept penal și capătă o încadrare juridică de făptuitor al faptei penale incriminate de lege, este afectat „miezul” reprezentării: încrederea celor care i-au dat votul în alegerile interne (de partid!) sau publice. Oamenii se vor întreba, pe bună dreptate, care este vina politicianului, ce a făcut, de ce a făcut etc.
Prezumția de nevinovăție, după cum am mai susținut într-un articol, este prevăzută în Constituție și în legea penală pentru a obliga organele judiciare să trateze cauza cu imparțialitate. Atât de procurorul de caz cât și mai târziu de către instanța care judecă cauza. În momentul în care procurorul de caz ajunge la concluzia că persoana cercetată este cea care a comis fapta incriminată de legea penală el o consideră vinovată pentru că altfel nu ar duce cauza penală mai departe, nu ar mai duce învinuitul în fața instanței de judecată competente! Instanța care pronunță o hotărâre de condamnare îl consideră vinovat chiar dacă procedura penală prevede o a doua treaptă de judecată pentru un control asupra soluției date de prima instanță astfel ca persoana învinuită să aibă toate șansele pentru a-și dovedi nevinovăția. Ca atare, prezumția de nevinovăție se va transfera la instanța următoare de judecată care prin sentința definitivă ce o va pronunța va pune punct dilemei: este sau ne este vinovat cel adus în fața judecătorilor!
Nu poți cere cetățenilor să acorde „prezumția de nevinovăție” unei persoane! De aceea, atât în Constituție cât și în legile de organizare și funcționare a unor instituții, în legile care stabilesc statutul unor profesii sunt prevăzute reguli care dispun ca persoanei inculpate într-o cauză penală să îi fie suspendate atribuțiile de reprezentare a intereselor societății în instituția respectivă, pentru că pierde „încrederea” că va exercita corect atribuțiile publice (puterile publice!) pe care funcția respectivă le prevede. Este cazul judecătorilor, al procurorilor, al polițiștilor, al miniștrilor, al altor funcții publice sau de demnitate publică. Pentru că politicienii aleși în demnități publice sunt asimilați de cetățeni acelor funcții publice în care încrederea în persoana care ocupă funcția poate fi afectată de o acuzare într-un dosar penal, ar fi normal ca acei politicieni să se retragă din funcțiile de demnitate publică respectivă până la clarificarea lor juridică.
Cu cât merg mai departe cu analiza, cu atât ajung mai mult la concluzia că demersul Adrianei Săftoiu este greșit. Mai grav, „susține” cauzele penale din funcțiile de demnitate publică obținute de politicieni în urma proceselor electorale! Nu este de acord cu prevederile Codului deontologic al PNL! Chiar dacă face referire la președintele Ludovic Orban, această intervenție este neplăcută, ca să nu spun altceva. Practic îi confirmă, de exemplu, lui Tăriceanu, poziția din fruntea Senatului!
Ca să fiu și mai riguros, această intervenție „sprijină”, cât de cât, ideea lansată de PSD-iști, ALDE-iști, PMP-iști dar și unii de prin PNL ajunși în partid „cu valul”, că unele cauze penale nu ar fi „treabă curată”! Este un atac asupra procurorilor care compun Ministerul Public, în special asupra procurorilor DNA care au competența exclusivă de instrumentare a cauzelor penale pentru faptele de corupție sau pentru faptele asimilate faptelor de corupție.
Prin comportamentul lui, Ludovic Orban a recâștigat nu doar „încrederea” membrilor PNL dar, după cum vom vedea, a recâștigat încrederea cetățenilor care au confirmarea că a fost cinstit, a fost corect, este un adevărat om politic. În plus, a fost și un adevărat tur de forță pentru confirmarea „integrității” lui! Este deosebit de important acest lucru.
INTEGRITÁTE s. f. 1. Însușirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2. Însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg. 3. (În sintagma) Integritate teritorială = principiu de bază al dreptului internațional potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-și exercite deplin și nestingherit suveranitatea asupra teritoriului său. – Din fr. intégrité.
Achitarea lui de către instanța de apel îi confirmă „însușirea de a fi integru”! Îi confirmă calitățile asociate: cinstit, integru, onest, incoruptibil!
Nu poți renunța la aceste atribute pentru o efemeră „prezumție de nevinovăție”! Nu poți susține că politicienii sunt „apărați” de prezumția de nevinovăție când pierd „încrederea” alegătorilor! Este inadmisibilă o astfel de supoziție! Nu putem fi atât de superficiali încât să acceptăm că putem avea un Parlament sau funcții publice alese populate de oameni în care alegătorii să nu mai aibă „încredere”!
Regret, dar am o mare dezamăgire citind această postare a Adrianei Săftoiu. Nu este o poziție de adevărat liberal!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu