Despre jurnalism

Ziarul „Adevărul” preia un articol de la „Dilema Veche”, scris de Andrei Pleșu: „Citiri și recitiri”. Preiau doar partea despre presă, fără a considera că celelalte paragrafe sunt inferioare ca mesaj. Dimpotrivă. Chiar și experiența personală  a autorului este importantă pentru că ne arată că există și starea de normalitate și că în administrația publică există și oameni deosebiți. Cumva, trag eu concluzia, negativismul promovat de presă dar și unii comentatori pe rețelele de socializare este ceva în genul „negaționalismului” lui Dăncilă.

Dar să pun cele scrise de Andrei Pleșu.

„„Mario Vargas Llosa (Civilizaţia spectacolului, Humanitas, 2017):
 „Graniţa care despărţea, prin tradiţie, jurnalismul serios de cel de scandal a devenit tot mai laxă, s-a umplut de breşe, iar în multe cazuri chiar a dispărut, ajungîndu-se în prezent pînă acolo încît e greu să mai faci diferenţa între diversele medii de informare. Fiindcă una dintre consecinţele transformării divertismentului şi distracţiei în valoare supremă a unei epoci e aceea că, în zona informaţiei, se produce, pe nesimţite, o răsturnare greu de sesizat a priorităţilor: ştirile ajung să fie importante ori secundare mai ales – sau, uneori, exclusiv – nu atît pentru însemnătatea lor politică, economică, socială şi culturală, cît pentru caracterul lor de noutate, de surprinzător, neobişnuit, scandalos şi spectaculos. Fără să-şi fi propus aşa ceva, jurnalismul din zilele noastre urmează direcţia culturală dominantă, caută ca, informînd, să distreze şi să amuze, iar rezultatul inevitabil, din pricina deformării subtile a obiectivelor lui tradiţionale, este proliferarea presei light, uşoară, simplă, superficială şi distractivă, care, în unele cazuri extreme, dacă nu are la îndemînă informaţii scandaloase, le fabrică ea însăşi.“ No comment!

P.S. Pe forumuri şi în felurite „contribuţii“ din presa vorbită sau scrisă, am primit, de a lungul anilor, o sumedenie de înjurături care, dacă aş fi fost mai slab de înger, mi-ar fi suspendat definitiv dorinţa de a scrie, de a mă manifesta public într-un fel sau altul. Mi-au trebuit consistente resurse de stoicism, resemnare, smerenie şi umor ca să nu mă opresc. E drept, s-a întîmplat să fiu răsplătit şi cu bune cuvinte, cu prietenească solidaritate, cu bună cuviinţă. Şi le mulţumesc tuturor celor care m-au onorat cu astfel de încurajatoare mesaje. Dar ţin să fac o specială menţiune pentru cei puţini, foarte puţini, care îmi scriu cu titlu personal, fără măcar să-mi dea şansa să le răspund direct: îmi trimit o scrisoare caldă, generoasă, dar nu-şi dau decît numele, fără adresă, aşadar fără să aştepte o reacţie pe măsură. Aşa mi-a parvenit, de curînd, la redacţia Dilemei vechi, o misivă a doamnei Liliana Szasz, însoţită de un articol din Glasul Maramureşului, semnat de dl Gheorghe Pârja. Le mulţumesc amîndurora şi mă întreb dacă nu cumva cei mai importanţi prieteni nu sînt tocmai aceia pe care nu-i vei întîlni niciodată faţă către faţă...””

***

Ne rămâne doar să distingem între jurnalismul serios și cel de scandal. O parte dintre noi pentru că altă parte nu are nici dorința și nici capacitatea de a înțelege „știrea serioasă”! Ea există dar nu are prea mulți „adepți”. Citind pasajul din Mario Vargas Llosa putem pune de o parte și de alta, la jurnalism serios și la jurnalism de scandal posturile Tv și publicațiile, print sau on-line.

Nu cred că voi comite o greșeală dacă voi spune că și asociațiile constituite de oameni, de la partide politice la ONG-uri aleg să comunice presei doar informații care să sprijine „jurnalismul de scandal”. Scandalul atrage. Informația serioasă este acceptată doar de un număr restrâns de persoane. În special de persoanele care conștientizează că libertatea lor impune o responsabilitate echivalentă. Obligația de a informa corect cetățenii când publici știri este o condiție a libertății de exprimare.

Art. 29 și 30 din Constituție. Libertatea de exprimare.

Nu am de gând să renunț la drepturile și libertățile pe care le am prin Constituție. De aceea nu am de gând ca din lașitate sau compromis compromițător să susțin aberațiile unor așa-ziși formatori de opinie.

Nu am de gând să apăr pe cei care au de gând să promoveze crima. Văd că sunt destui. Fie sunt inconștienți, fie sunt slab pregătiți, fie au interesul să vadă mai multă crimă, mai multă dezbinare, mai multă anarhie.

Avem o Constituție. Cu privire la drepturile și libertățile cetățenești este clară, după mine, chiar dacă incompletă. Dar nu voi scrie acum despre ce este incomplet. Voi scrie despre ce este clar și fără echivoc.

Constituția trebuie înțeleasă de fiecare dintre noi dar și de cei care vor să aibă relații cu noi așa cum este ea scrisă. Abaterile de la litera Constituție sunt sancționate prin lege. Avem și legile necesare.

La art. 29 alin (1), „Libertatea conștiinței”, Constituția prevede clar:

„Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale”.

Actele de agresiune asupra cetățenilor altor state în numele unei religii sunt astfel de limitări ale libertății gândirii și a opiniilor. Ba, mai mult, sunt încercări de constrângere, prin forme violente, pentru adoptarea unor opinii contrare convingerilor proprii.

Ce mă șochează, este faptul că organizații civile interne au trecut la susținerea acestor forme de agresiune asupra libertății de gândire, a modului de exprimare a opiniilor.

Art. 29 trebuie coroborat cu art. 30, privind „Libertatea de exprimare”.

„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

...

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

Mie îmi este foarte clar ce spune Constituția. Contrazice ferm toate „adnotările” așa-zișilor formatori de opinie, așa-zișilor jurnaliști etc.

Cenzura de orice fel este interzisă. Ca atare, exprimarea unor opinii sau a unor gânduri cu încălcarea valorilor de la art. 30 alin. (6) și (7) sunt sancționate prin lege. Este o problemă de suveranitate națională. Art. 2 din Constituție alin. (2) este ferm în acest sens: „Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Nimeni nu are dreptul să „sancționeze” pe cei care au opinii sau gânduri contrare.

Pentru a nu exista dubii, pun aici și definiția „suveranității” din DEX:

„SUVERANITÁTE, suveranități, s. f. Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independență; putere supremă. ♦ Atribut inerent, inalienabil și indivizibil al statului, care constă în supremația puterii de stat în interiorul hotarelor sale și în independența ei în relațiile cu alte state. ♦ Suveranitate națională. Suveranitate de stat. – Din fr. souveraineté”.

Constituția noastră s-a inspirat din Constituția franceză. Cred că nu sunt diferențe de fond între cele două constituții, mai ales în această parte a drepturilor și libertăților civile. Mai cred că aceste drepturi și libertăți sunt înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Convenția Europeană în materie, sunt temeiul judecăților la CEDO.

Având în vedere cele de mai sus, constat că cei de la Charlie Hebdo nu au încălcat drepturi individuale, nu au incitat la ură religioasă, nu au incitat la discriminare etc.

Îmi este peste putință să accept declarațiile de „sancționare” ale jurnaliștilor de la publicația franceză formulate de diferite persoane. Indiferent de statutul lor academic, jurnalistic, social, politic etc. Am ajuns la concluzia că aceste persoane vor doar să iasă în evidență prin încălcarea gravă a prevederilor constituționale. Prin desconsiderarea drepturilor și libertăților civile ale celorlalți. De fapt, tocmai aceste persoane comit ceea ce se fac că apără. Pentru că ei se referă la viața privată a unei persoane, iar prin justificarea asasinării acesteia îi refuză, post mortem, dreptul la existență. Niște lasi.

Cu privire la extremiștii islamici, la jihadiști, va trebui ca și noi, cetățenii, nu doar instituțiile statului cu atribuții în materie, să înțelegem că aceștia vor comite crime în continuare, motivele fiind absolut absurde. Organizațiile islamiste vor să împiedice statele lumii să intervină în interesul statelor atacate, să nu fie aplicate prevederile Cartei ONU. Atentatele teroriste au acest scop. Alegerea sediilor publicațiilor occidentale urmărește o mai mare vizibilitate a acțiunilor lor, crează mai multă emoție publică, denaturează sensul drepturilor și libertăților civile în mentalitatea unora sau a altora. Apar lașii, panicații și sunt activate astfel inclinațiile altora pentru anarhie și terorism. Iar la noi nu au întârziat să apară. Bisericoșii ortodocși au fost foarte rapizi în a susține crima de la Paris. Văd, cu stupoare, cum sunt „combătute” acțiunile polițienești din Belgia !?

Îmi asum lozinca „Je suis Charlie et Ahmed”. Teroristul nu are religie, chiar dacă se folosește de ea. Înclin să cred că ortodocșii care sunt favorabili actelor criminale de la Paris nu sunt nici ei creștini. Înclinația către crimă le domină simțurile.

Jurnalism și jurnaliști. Interesant.

Dimineață, cafea, țigară, lectură pe fb, pe bloguri, presă. Așa mă simt eu bine.

De pe fb am ajuns la un jurnalist, Cristi Dorombach. Blogger. La „piticu.ro” (aici). Titlul este incitant : Jurnalismul e mort si ingropat, de ce va mai stresati?

Întâlnirea jurnaliștilor despre care se povestește pe blog este interesantă. Ce sunt ei, cine sunt ei, ce vor ei, ce pot ei ... ? Talmeș-balmeș. Pentru mine, cel puțin.

Foarte mulți oameni scriu bine, foarte bine și excepțional fără a fi jurnaliști. Mă refer la scrisul destinat comunicării cu alți oameni, oameni care vor să citească știri și informații pe rețelele de socializare, pe bloguri, scrisul destinat comunicării unor stări și situații care la care respectivii „scriitori” sunt părți, subiecte, spectatori etc. De multe ori aleg informația care îmi este oferită de acești „scriitori” în dauna informației oferită de jurnaliști.

Eram, cu ani în urmă, un cititor fidel al unor ziare. Un timp citeam „Adevărul”, apoi „Evenimentul Zilei”, apoi „Cotidianul”, „România Liberă”, „Jurnalul Național”, „Cațavencu”, „22” etc. Pe măsură ce titlurile au luat-o razna, devenind „senzaționale” în timp ce conținutul articolelor era de rahat, pur și simplu de rahat, am renunțat la ziare. Cumpărarea unui ziar era, pur și simplu, o pierdere de bani. Am alăturat presa scrisă jocului la Loto. Dai cu banul și pierzi mereu.

Eu aleg să consider jurnalismul o afacere privată. Consider jurnalistul ca fiind un producător de informație oferită/vândută publicului prin intermediul unei publicații (ziar, revistă), a unui post de radio, a unui post Tv sau a unui alt mijloc de comunicare. Jurnalismul este o profesie liberală, la fel ca avocatura. Jurnalistul, la fel ca avocatul, trebuie să inspire încredere „consumatorului” serviciilor lui. Nu consider că jurnalismul este un serviciu public, îl accept ca fiind un serviciu de interes public. De aceea, ideea ca jurnaliștii să aibă o formă „de protecție” a profesiei și a serviciului din partea statului mi se pare caraghioasă. Ce naiba, ne întoarcem la jurnalismul de stat ?

Nu sunt de acord cu jurnalismul de stat. Jurnalismul de stat este un jurnalism manipulator. Este jurnalismul puterii de stat, este un jurnalism care, prin diferite metode, induce ideea că statul face bine ce face. Nu sunt de acord cu existența posturilor Tv de stat. Consider că TVR ar trebui privatizat. Nu sunt de acord cu agenția de presă de stat. Agerpres ar trebui privatizat. Banii luați prin taxe și impozite care ajung la „presa de stat” sunt bani furați. Presa trebuie scoasă din sistemul puterii de stat. Instituțiile statului au la dispoziție comunicatele de presă. Este total aiurea ca statul să dea comunicate și tot el, prin mijloacele de presă proprii, să le explice, pentru înțelesul nostru, al tuturor.

Citind articolul de pe blogul de mai sus trag concluzia că unii jurnaliști își doresc un „serviciu la stat”. Chiar pot zice că și-ar dori ca statul să declare organul media în care lucrează ca fiind de importanță publică. Dacă se poate, organul media să fie beneficiarul unor subvenții publice pentru a funcționa. Dacă este așa, atunci de ce mai avem presă ? Sau o așa-zisă presă ?

Interesant articolul de pe blog. Jurnalismul este mort și îngropat pentru că nu a avut calitate. Sunt câteva condee care merită a fi urmărite. Restul ... mizerie. Vorba aia, cu o floare nu se face primăvară.

Jurnalistul nu are păreri. Prima regulă în jurnalism.

Nu sunt eu deșteptul care face formularea. Am preluat-o dintr-un film american, cu jurnaliști. Cumva, în mai toate filmele în care se vorbește despre jurnalism și jurnaliști sunt evidențiate reguli care privesc, cum îi spunem acum modern, deontologia profesiei.

Jurnalistul nu are păreri.

Normal așa ar fi. Nu trebuie să aibă păreri nici jurnalistul de investigație, nici moderatorul, nici jurnalistul invitat de alt jurnalist la taclale. Se pare că în alte părți există astfel de jurnaliști. La noi ... hm, la noi se pare că ar fi unii pe la TVR (mai puțin Moise Guran și alții ca el) chiar și la ProTv. Și atât. În rest, mahala. Scârnă. Latrină jurnalistică.

Jurnalistul trebuie să facă „jurnal”. Un jurnal social, o descriere a evenimentelor în mediul social în care trăiește. După specializarea fiecăruia, pentru ca informația să fie corect prezentată, la nevoie cu unele explicații „de specialitate” care să permită cititorului sau ascultătorului să înțeleagă evenimentul. Atât.

Când jurnalistul își spune și părerea și o motivează, cumva, iese din haina de jurnalist și se transformă într-un specialist angajat unei anume orientări politice.

În „cumplitul război” al rozelor dâmbovițene, un număr de așa-ziși jurnaliști (în jur de vreo 400 dacă nu mai mulți) acuză un alt grup de jurnaliști de comportament neadecvat profesiei. Ba chiar indică și un post Tv unde se practică anti-jurnalismul. Toată tevatura asta are o aplicare ad literam într-o zicală românească: râde hârb de oala spartă. Toți semnatarii „protestului” sunt exact la fel ca cei acuzați. Diferă „stăpânii” care îi plătesc.

Ultimele zile confirmă faptul că avem un deficit uriaș de jurnaliști. Avem însă un excedent de propagandiști politici și proști cu diplomă care își dau cu părerea. Pentru a întregi imaginea, invitații lor sunt la fel de proști, chiar dacă sunt sufocați de diplomele luate în timp și titlurile universitare. Pentru că nu pot crede că o persoană instruită, educată, cultă acceptă să se facă de râs dacă nu este și proastă ! Iar o vorbă românească îmi vine în ajutor: spune-mi cu cine ten'soțești ca să spun cine ești. Păcat de unii invitați. În alte condiții ar fi, probabil, oameni normali. Ajungând alături de gazdele lor în platourile Tv se schimbă, lălăie tâmpenii pe bandă rulantă, acuză generalizat, își varsă ura și își etalează toate tarele cu care viața i-a înzestrat.

Cu jurnalistul Val Vâlcu la taifas

Ne-am tăifăsuit. Pașnic. Pe undeva curioși. Unii asupra altuia. Cine este invitatul ? Ce hram poartă ?

Am discutat învârtindu-ne în jurul „presei”. Cu mici incursiuni asupra unor jurnaliști, cu păreri asupra informațiilor preluate și comunicate, cu privire la calitatea presei, cu privire la viitorul presei, cu privire la presa scrisă și cea on-line ... Am discutat și despre fenomenul „bloggeritului”. Presă, imitație de presă sau jurnale personale puse la dispoziția unor cititori. Nu a fost timp să ajungem la detalii care să ne ducă la unele concluzii, urmează ca săptămâna viitoare să mai avem o întâlnire, de această dată la sediul DCNews, unde vom continua discuțiile.

S-a vorbit despre Republica Moldova și dorința exprimată de o parte și alta a Prutului de unificare a celor două țări române. Nu este posibilă acum. Nu este nici la îndemâna unora sau altora. Eu cred că nici noi și nici moldovenii de peste Prut nu suntem pregătiți pentru o unificare. Este posibil să se realizeze, undeva în anii viitori, când ambele țări românești vor fi capabile să facă unirea. Unificarea Germaniei este un exemplu atrăgător însă și unul descurajator. Germania este unită însă nu este la fel de dezvoltată. Unirea nu a adus și dezvoltarea dorită de cei din est. Și au trecut suficienți ani de la „marea unire”.

S-a vorbit și despre sistemul sanitar. Un sistem care suferă din cauza disfuncțiilor de sistem. Dr. Adrian Neacșu a adus date în plus. Medicii au „privatizat” locul de muncă. Folosesc infrastructura spitalicească pentru beneficiul propriu. Este un talmeș-balmeș care are consecințe sociale grave. Le vedem în presă. Sunt cazurile de „viață și de moarte” care duc percepția față de medici și sistemul medical în jos, către „iad”. Aici se adaugă dominația „seniorilor” asupra tinerilor medici. Legea celui mai mare și mai tare. Medicii cu o anumită anvergură și-au stabilit o zonă de influență, profesională și teritorială, în care medicii tineri sunt tolerați. Vrei să faci medicină, trebuie să fii acceptat de „suzeranul” profesional. Vrei să fii independent profesional, să arăți competență, ți se arată ușa. Lumea este largă. Vestul are nevoie de medici. La toate astea se adaugă marea dilemă. Cât vrea să câștige medicul ? Dr. Adrian Neacșu ne-a spus că din fondurile alocate, peste 70-80 chiar 90% se duc către cheltuielile de personal. Abia restul se duce către instituția numită spital, policlinică, cabinet. Grila de salarizare îi blochează pe medici, suzeranitatea „seniorilor” este ca un jug și așa apare „căpușarea” sistemului medical. Așa ajungem la concluzia că sistemul de sănătate și sănătatea sunt „bunuri” de lux. Pot spune că o schimbare a sistemului, în sensul liberalizării lui, devine un coșmar. Și Val Vâlcu și Adrian Neacșu au susținut că o schimbare a sistemului ar avea consecințe sociale grave, foarte grave, consecințe care s-ar număra în vieți omenești. Din acest motiv s-au tot ferit decidenții politici să ia măsuri „radicale”.

Pe timpul discuțiilor mă ducea gândul la sistemul de învățământ. Care este la fel de „viciat”. Consecințele reformării lui nu ar avea rezultate în vieți omenești ci în creșterea gradului de incultură, slaba educație, lipsa de pregătire a copiilor pentru viață. Dacă ne uităm însă în jur, dacă ne uităm la tinerii și chiar mai maturii zilelor noastre observăm cu ușurință că avem deja aceste consecințe. Părinții vor note bune, societatea vrea specialiștii, tinerii vor bani mulți ... Pentru că banii se pot face relativ ușor, mulți părinți și copiii lor nu mai dau atenție pregătirii pentru viața viitoare, în sensul de cunoaștere pentru exercitarea unei profesii lucrative, ci pregătirii pentru a impresiona pe cei cu bani în speranța că vor face parte din sistemul care produce bani.

Marțea viitoare vom continua discuția. Despre Roșia Montană, gazele de șist, alte subiecte care în mod sigur vor provoca logoree.