Președintele veghează la respectarea Constituției

Decizia CCR nr. 358/2018 face carieră. Urgentează problema spinoasă a definirii „puterii judecătorești”, așa cum este ea prevăzută în art. 1 alin. (4) din Constituție și a stabilirii limitelor fiecărei puteri în stat în parte pentru a se asigura „separația și echilibrul puterilor” în mod real.

De asemenea, tot această decizie a CCR obligă la interpretarea corectă a prevederii constituționale potrivit căreia „președintele veghează la respectarea Constituției”. Pentru că eu am propria părere așa cum mulți alții au părerile lor. Ceea ce este normal.

În art. 80 alin. (2) din Constituție, cel care conține această prevedere, această „veghe” are un rol determinant în comportamentul Președintelui, umple, ca să spun așa, conținutul puterii constituționale pentru că îi conferă Președintelui rolul de mediator între puterile statului - legislativă, executivă și judecătorească.

(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

3. Tranz. tranzitiv - A păzi, a sta de strajă. ♦ A supraveghea o activitate; a fi atent la ceva. – Lat. vigilare. DEX 2009

Să punem într-o oarecare ordine autoritățile publice, pentru că se pare, după cum observ, sunt scoase din „joc” anumite instituții.

AUTORITÁTE, autorități, s. f. 1. Influență general acceptată a unei persoane, a unei organizații sau a unei instituții în diferite sfere ale vieții sociale. 2. (Jur.) Putere, drept de a emite dispoziții, de a impune ascultare. 3. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 4. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. auctoritas, -atis.

Sub aspect juridic, DEX ne spune că „autoritate” înseamnă „putere, drept de a emite dispoziții, de a impune ascultare” (sensul nr. 2 din definiție). Să nu ne jucăm cu vorbele!

Curtea Constituțională este o autoritate publică. Una din multele autorități publice care are menirea de a supraveghea respectarea Constituției de către puterile statului: legislativă, executivă și judecătorească. Dar rolul Curții Constituționale este restrâns la constatarea constituționalității legilor emise de Parlament și la constatarea conflictului constituțional între puterile statului, care sunt definite în Constituie. După interpretarea mea, art. 80 alin. (2) din Constituție îl situează pe Președintele României deasupra celorlalte puteri, când este vorba despre activitatea de „veghe la respectarea Constituției”. Chiar și deasupra Curții Constituționale! Dubiul Președintelui României asupra unei decizii a Curții Constituționale îl obligă pe acesta să apeleze la poporul român care este „suveranul”! El fiind ales de popor și nu de partidele politice! Decizia poporului în urma unui referendum consultativ va trebui să fie pusă obligatoriu în operă de Parlamentul României și respectată de Curtea Constituțională. Chiar și de ea, după ce Constituția va fi modificată corespunzător.

Deocamdată, CCR a făcut o speculare a unei prevederi constituționale - apendicele din art. 132 alin. (1) din Cosntituție - care spune că „(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.” Toată demonstrația CCR se sprijină pe acest apendic constituțional și mai ales pe niște prevederi legale pe care, până la urmă, le obligă să se adapteze (prin modificarea lor în Parlament) acestei interpretări în favoarea „autorității ministrului justiției asupra procurorilor”. Ce este foarte grav, CCR desființează rolul CSM într-o problemă sensibilă: apărarea independenței justiției. Ei bine, CCR a avut orbul găinilor atunci când s-a decis să dea această decizie. Nu a mai văzut în Constituție alte prevederi, la fel de imperative.

La art. 133 din Constituție, este definit rolul CSM: (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.

În următoarele paragrafe ale articolului, se arată componența acestuia: este format din judecători și procurori! Ca atare, termenul „justiție” potrivit prevederilor constituționale cuprinde atât judecătorii care înfăptuiesc justiția - art. 126 alin. (1) „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” - dar și procurorii care reprezintă „interesele generale ale societății și apără ordinea de drept” - art. 131 alin. (1) din Constituție. Toți se supun prevederii generale a art. 124 alin. (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii și
(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, din Constituție.

Ei bine, aceste prevederi constituționale, la fel de imperative ca prevederea art. 132 alin (1) care dă autoritate ministrului justiției față de procurori, au fost date la o parte de către judecătorii CCR! Iar asta duce la o modificare grosolană a ordinii de drept. Mai mult, într-o decizie anterioară, CCR în altă compunere „politică” a observat corect că procurorii fac parte din „autoritatea judecătorească” (nici nu era greu de observat, Capitolul VI din Constituție vorbește despre instanțele de judecată, parchete, judecători, procurori și CSM) care reprezintă puterea judecătorească și că ministrul justiției este parte a puterii executive. Acum au întors-o ca la Ploiești și și-au negat propria jurisprudență pentru a face față unei cereri politice evidente: destituirea din funcție a unui procuror care nu mai place unor lideri politici! Demersurile fiind făcute de un membru al executivului!

Este evident că suntem în fața unei porcării politice comisă de judecătorii CCR!

Au încălcat principiile „separației și echilibrului puterilor în stat” prevăzute de art. 1 alin. (4) din Constituție, au negat componența „justiției” - din judecători și procurori” -, au dat unui ministru politic, aparținând puterii executive, puterea de a dispune de cariera unor membri aparținând altei puteri a statului, puterii judecătorești.

Am citit și declarații strict juridice. Oamenii își fac treaba. Dar aici avem mai mult decât atât. Suntem în fața unei modificări dramatice a ordinii constituționale!

Președintele României este om politic. Este absolut normal și chiar obligatoriu. El face politică. Dar el nu aparține unei formațiuni politice parlamentare sau neparlamentare. Constituția îl obligă să părăsească partidul din care face parte după alegerea de către popor în această demnitate.

Ministrul justiției este om politic, la rândul lui, subordonat politic și profesional (subliniez „profesional”) partidului politic care dă Guvernul. Chiar dacă el este adus pe funcție din postura de „tehnician”. El participă la realizarea unui program politic de o anumită culoare politică. Este un om politic de o anumită culoare politică determinată de „solidaritatea membrilor guvernului”.

Președintele Iohannis a observat perfect care îi este rolul și locul în această problemă spinoasă. După părerea mea, nu a fost un conflict de natură constituțională între Președintele României și ministrul justiției din Guvernul Dăncilă, mi se pare absurdă o astfel de pretenție, este un conflict juridic de natură constituțională între executiv și puterea judecătorească. Acesta este adevărul! Curtea Constituțională ar fi trebuit să respingă sesizarea ministrului justiției ca inadmisibilă. CCR trebuia să observe toate articolele relevante din Constituție și să constate care sunt limitele constituționale ale ministrului justiției ca „autoritate față de procurori” și care sunt limitele „Consiliului Superior al Magistraturii” ca apărător al „independenței justiției”. Pentru că aici suntem în fața unei evidente acțiuni administrative cu implicații majore (cerere de revocare din funcție) asupra independenței unui procuror!

Întrebările pe care Președintele României le observă că apar în urma acestei decizii ciudate a CCR se cuvine a fi clarificate. Faptul că vor urma consultări cu toți actorii vieții sociale din România și nu este exclus ca cetățenii să fie chemați să se pronunțe asupra independenței justiției dar și asupra compunerii CCR - mai rămânem la membri politici sau mergem către specialiști ai dreptului, către magistrați -, nu poate fi decât un lucru bun. Eu o consider ca fiind un moment în care, potrivit vorbei populare, „rupem coada pisicii”.

Eu sper să fie și momentul în care cetățenii țării vor înțelege că absenteismul de la vot, ne poate duce către dictatură. CCR tocmai a făcut dovada că este dispus să sprijine instaurarea dictaturii în România, iar componența politică a CCR este una din cauzele majore ale acestui comportament.