Scrisoarea Președintelui Iohannis adresată Parlamentului cu privire la „Strategia națională de apărare” a fost ocazia perfectă pentru „guguștiuci” să își dea în petec. Tăriceanu, Ilie Sârbu și alții.
Acum îl am în vizor pe Tăriceanu, pe Ilie Sârbu nu mai merită să îl „complimentez” după ce a acuzat pe Iohannis că nu a explicat în strategie ce este terorismul la care face referire. De obicei, prostul stă acasă, nu în Parlament. Sârbu însă, nu și nu. Ar trebui ca ginerele, prim-ministru încă, să îi spună că terorismul este definit în tratate internaționale, este definit în legile noastre care îl au în vedere pentru a-l combate, nu mai era nevoie să fie definit și în strategie. În fine.
Citesc la Mediafax luările de poziție pe care jurnaliștii agenției le-au considerat a fi importante în ședința BP al Parlamentului (reunit). Poziția lui Tăriceanu și a altora din BP a fost contrazisă de comisiile parlamentare reunite care au aprobat „Strategia națională de apărare” pe data de 17 iunie, fără a-și pune problemele existențiale tăriceniste.
Revenirea, acum, la zicerile ostile ale lui Tăriceanu, promovarea lor insistentă de televiziuni, unele cu satisfacție bolnăvicioasă, altele cu tentă alarmistă, crează impresia unui colocviu la un spital de nebuni cu nebunii în chip de lectori.
Ce zice Tăriceanu:
„
Aşa cum, probabil, aţi observat şi dumneavoastră, Strategia naţională de securitate cuprinde, pe lângă conceptele tradiţionale, o serie de concepte preluate de la preşedintele Băsescu, potrivit cărora, în securitatea naţională intră toate celelalte domenii: mediu economic, energie, dezvoltare durabilă, sănătate, educaţie, protecţie socială, agricultură, tot. Prin urmare, avem de-a face cu două lucruri care se întâmplă simultan: transferul acestor atribuţii, care sunt de resortul Guvernului, la Preşedinţie, în cadrul Strategiei de securitate naţională, şi, evident, golirea de conţinut a activităţii Guvernului, cu alte cuvinte, trecerea către o republică prezidenţială. Adică, dincolo de problema de securitate naţională, faţă de care am toată sensibilitatea, într-un mod „subtil”, se merge pe această idee de consolidare a puterii prezidenţiale, spuneam, trăsătură de bază a mandatului preşedintelui precedent”.
Pentru unii, mai slabi de înger, Tăriceanu „combate bine”. Ar avea, după ei, dreptate. Numai că și Tăriceanu și aliații lui sunt de tot râsul.
Apărarea națională este privită de către respectivii doar sub aspectul brut al forțelor armate. Ei bine, o astfel de viziune este o prostie crasă. La Tăriceanu începe să nu mă mire. Nici la alții.
Apărarea națională nu există în afara securității naționale. Apărarea, în înțelesul ei cel mai profund este o reacție la lipsa de securitate. Pentru a o realiza însă, ea se concepe gândind și realizând obiective la nivel național, plecând de la natalitate, mergând la sănătatea populației, la educație, la economie care trebuie să îi asigure finanțarea și dotarea, la transporturi care trebuie să îi permită mișcarea, la toate domeniile pomenite ca având o contribuție la realizarea apărării pentru garantarea obiectivelor constituționale ale statului român: independența, suveranitatea, integritatea, securitatea.
Tăriceanu este bântuit de „fantoma” lui Băsescu. Din nefericire pentru el, Băsescu îi este superior. Golan-golan însă mai dispus să accepte idei și concepte noi, multe dintre ele preluate de la alții (nu îl cred pe Băsescu capabil să creeze ceva). Tăriceanu refuză, pur și simplu, să evolueze.
Cine citește Strategia în cauză va observa că domeniile respective nu sunt luate de sub autoritatea Guvernului, sunt însă prevăzute a fi dezvoltate la un nivel care să asigure capacitatea României de a se apăra, de a contribui la apărarea colectivă în cadrul NATO și a UE, de a participa la misiunile de menținere a păcii acolo unde NATO și UE intervin la cererea ONU.
Dacă Tăriceanu ar fi cunoscut, cât de cât, Constituția, ar fi observat că CSAT-ul are atributul principal de a organiza și coordona unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii (art. 119 din Constituție). Dacă ar fi avut cunoștințe despre apărarea și securitatea națională (din vorbele lui Tăriceanu la BP al Parlamentului reiese că „nu știe, nu este specialist” !), acuzele aduse de el nu ar mai fost rostite. De aici, trag concluzia că i se poate aplica fără greșeală zicala: prostul până nu'i fudul, parcă nu e prost destul.
Cât privește „pericolul” de a deveni o republică prezidențială avem a accepta sau nu ideea că prestația actorilor politici poate crea imaginea unei republici parlamentare sau prezidențiale, a unei dictaturi sau a unei anarhii. Dacă Președintele are o prestație „puternică”, o prestație care contrastează cu cea a celorlalte puteri politice, în sens pozitiv, atunci imaginea va fi a unei republici prezidențiale. Cineva trebuie să conducă țara, până la urmă. La noi avem, azi, toate ingredientele pentru a ajunge la o republică prezidențială, pe actualele prevederi ale Constituției.
Guvernul este condus de un prim-ministru cercetat penal pentru fapte asimilate corupției, un număr mare de foști miniștri sunt cercetați penal, Parlamentul se opune pe față înfăptuirii justiției în cauzele privind actele și faptele penale ale unor foști miniștri, ale primului-ministru, ale unor parlamentari. Parlamentul și Guvernul nu mai au sprijinul populației. Singurele „forțe” ale statului care mai au creditul populației sunt Președintele și Justiția. Din fericire, Armata, securitatea, Justiția nu sunt sub controlul Guvernului iar Parlamentul poate doar să constate câte ceva, fără a avea acțiune directă asupra lor.
Imaginea publică a puterilor statului va duce, evident, la preferințe politice cu posibile efecte în viitor. Un Parlament slab, mai slab ca în anii anteriori (deși se dă „cocoș”), care este îndreptat în mod evident împotriva intereselor naționale - procurorii reprezintă, în materie penală, interesele societății, ar fi bine să se rețină acest atribut constituțional -, care își legiferează favoruri pe considerentul că parlamentarii sunt superiori restului cetățenilor (indiferent de nivelul lor social și profesional !) decade și nu mai poate fi reprezentantul suprem al poporului. Atributul constituțional nu ține loc de „plapumă”. Atributul constituțional își pierde valoarea prin comportamentul impardonabil al parlamentarilor, în special al liderilor politici din Parlament.
Guvernul face și desface în interesul puterilor financiare. În afara problemelor penale sau de altă natură pe care le au miniștrii, înalții funcționari publici, funcționarii publici etc.
Puterile Parlamentului și ale Guvernului se pierd, în contra „actelor de vitejie” ale unora sau altora. În imaginea publicului, majoritar, Președintele și Justiția sunt singurele puteri ale statului care mai pot să asigure funcționarea statului. Acest lucru se va vedea la alegerile viitoare. Locale și parlamentare.
Mă gândesc cu groază la faptul că un Tăriceanu ar fi ajuns Președinte al României. La fel ca Ponta sau Udrea, la fel ca mulți alții care s-au angajat în cursa prezidențială. Nu îl pot uita pe Ghișe, altă figură.
Trag concluzia că va trebui să avem mare grijă la anul. Un Tăriceanu nu mai are ce căuta în Parlament. Chiar și simplu parlamentar. Este prea ramolit. Senil și retrograd ne face de râs.
