Anul 2015 este anul distorsiunilor în Uniunea Europeană. Anul încercărilor majore. Este anul în care „s-a spart buba” în domenii foarte diferite. Înseamnă că în aceste domenii s-au luat decizii slabe atunci când s-a hotărât reglementarea lor într-un anume fel.
Piața unică a energiei în Uniunea Europeană s-a spart. S-a dovedit că era dependentă de importurile din Rusia. A fost construită prost. Unele state membre UE și cu pretenții în dirijarea intereselor uniunii una vorbeau și alta făceau. Germania este cap de afiș. Proiectul conductei germano-ruse de gaze nu este și proiectul Uniunii Europene. Conducta ocolește statele membre ale UE aflate pe traseu. Opoziția Poloniei este justificată. Proiectul pune în fața celorlalte state problema unității europene.
Reacția tuturor celorlalte state a fost corectă. Sistemul european al energiei trebuia să capete formă. Să nu fie constituit doar din vorbe. Interconectarea statelor europene la un sistem al energiei comun a devenit un obiectiv major. Independența față de Rusia a devenit un imperativ. În plus, SUA și-a deschis frontiera pentru exportul de petrol. După 40 de ani de interdicție. Mai mult, frământările politico-militare au avut ca efect și spargerea OPEC. Prețul petrolului și al gazelor naturale s-a prăbușit. Marii exportatori, în frunte cu Rusia, sunt la mila importatorilor. Iar importatorii sunt relaxați. Nu cumpără decât atât cât au nevoie. Importatorii știu că nu mai trebuie să facă eforturi pentru a cumpăra. Piața are mai mult decât poate ține. Prețul țițeiului a coborât sub 40 dolari barilul. Prețul gazelor rusești a scăzut de 4 ori. Peste toate, energia „verde” câștigă teren. Mai mult, angajamentul statelor de a reduce poluarea va afecta din ce în ce mai mult producătorii de țiței și gaze. La fel și pe cei care produc și consumă cărbune.
Moneda unică europeană a fost dusă în comă tot de către statele puternice ale UE. Germania, Franța ba chiar și statele care s-au dezvoltat în timp ca urmare a relațiilor privilegiate cu aceste două economii puternice (state satelit). Buba s-a spart în Grecia unde un partid cu aventurieri politici (Syriza) a încercat să provoace criza euro și să desființeze moneda unică. Aventura grecilor s-a lăsat cu răni grave pentru ei. Creditorii internaționali sunt în stare de alertă. Nu este departe ziua în care investitorii străini își vor pune serioase întrebări înainte de a mai băga bani în Grecia.
Uniunea Europeană este obligată să își revadă structura. Pe hârtie ea arăta frumos. Pe teren însă, era slabă. Statele puternice economic astăzi sunt în fața unei opțiuni majore. Fie dau mai mult Uniunii Europene fie acceptă destrămarea ei. Pentru a da mai mult, statele fondatoare trebuie să cadă de acord asupra unor aspecte politice care să devină comune. Până acum fiecare dintre ele a acționat de parcă nu ar fi făcut parte dintr-o uniune economică și socială. Tratatul Uniunii Europene a fost încălcat de către cei puternici nu de către cei mai slabi. Buba s-a spart însă la cei slabi.
Politica externă a Uniunii Europene a început să capete noi valențe. Încă este legată de mediul economic și de libera circulație a persoanelor însă indiferent cum o dai, tot la decizia politică care privește securitatea și apărarea ajungi. De aceea s-au evidențiat idei noi privind securitatea politică a statelor uniunii dar și a statelor partenere, candidate la aderare în Uniunea Europeană. Voci puternice în cadrul UE vorbesc despre o etapă superioară în domeniul apărării frontierelor și asigurarea securității acestora. Deocamdată se pune accentul pe o ridicarea a conceptului de cooperare transfrontalieră pe baza căruia a fost creat FRONTEX și crearea unei „forțe de intervenție rapidă” a Uniunii Europene pentru apărarea frontierelor care să intervină la frontiera statelor unde securitatea frontierelor este slabă și este pusă în pericol securitatea întregii Uniuni Europene. Deocamdată sunt discuții. Multe state se opun pe considerentul că este încălcată suveranitatea lor. Opoziția acestor este discutabilă. Se pare că au uitat că au fost de acord cu punerea în comun a altor domenii care sunt apanajul suveranității naționale văzută la nivelul statului independent și suveran. Mă refer aici la aderarea la Convenția CEDO, unde s-a transferat o parte a suveranității judiciare către un organism suprastatal, mă refer la Convenția Schengen care transferă o mare parte a suveranității către organismele supra-statale competente ale Uniunii Europene și, mai ales, către organismele naționale ale statelor membre aflate la frontiera externă. Unul din scopurile Convenției Schengen este asigurarea libertății de mișcare a persoanelor în interiorul spațiului Schengen fără ca aceste persoane să mai suporte controale la trecerea frontierelor statelor membre. De aceea, statele care au frontiere externe preiau responsabilitatea asigurării securității celorlalte state. Este un transfer de suveranitate. Mai mult, se realizează un transfer de suveranitate în materie consulară. Eliberarea vizelor Schengen de către Consulatul unui stat membru Schengen este, de fapt, un transfer de suveranitate din partea celorlalte state membre Schengen sau care sunt membre ale UE fără a fi și membre Schengen. Viza este recunoscută de toate statele membre ale UE ca și cum ar fi propria viză ! Mai mult, s-a instituit principiul „cetățeanul UE” prin documentele fundamentale ale UE, care conferă tuturor cetățenilor statelor membre ale UE statutul de cetățeni ai UE și au dreptul să fie apărați de către UE în situația în care sunt în interiorul statelor membre ale UE dar și în teritoriul statelor terțe.
Un fenomen extern a produs un adevărat șoc Uniunii Europene. S-au împletit politici interne perverse (ostile celorlalte state membre ale UE !) cu rezultate catastrofale pentru întreaga Uniune Europeană. Marea migrație din Asia, motivată „politic” ca refugiu al oamenilor de război, a fost încurajată de Germania pentru considerente legate de forța de muncă în scădere și a ajuns să ducă la construirea de garduri de sârmă între statele membre ale Uniunii Europene. Vina nu este a celor care au construit gardurile de sârmă, vina este a celor care au încurajat migrația (cu rezultatul secundar al miilor de morți înecați în Mediterana !) și au promovat (cu vădită inconștiență) primirea imigranțilror. Migrația pune statele membre ale UE în fața unei alternative. Ori continuăm cu UE și avem o politică comună, atât internă cât și externă ori desfacem UE și fiecare țară își vede de propria soartă. Cred că va învinge dorința de a continua cu UE și că se va ajunge la o reformare severă a regulilor UE. Politicile Germaniei, Franței, Belgiei, Olandei, Austriei, Suediei, Italiei au picat examenul timpului. Această migrație este „repetenția” lor. Afectând celelalte state membre ale UE, această migrație va pune mereu problema existenței UE. Indiferent câtă presiune vor pune politicienii germani, austrieci, francezi s.a.m.d. pe statele care refuză imigrația, indiferent de modul cum sunt numiți imigranții (refugiați, pentru a beneficia de statul ONU și tratatele în materie !), toate statele responsabile își vor pune problema responsabilității față de proprii cetățeni. Nu se va accepta transferul de riscuri pe principiul solidarității. Mai ales dacă ne gândim la faptul că Germania dar și alte state nu erau cu „cuțitul la gât” privind necesarul de forță de muncă din moment ce înființarea Uniunii Europene avea ca obiectiv liberalizarea circulației forței de muncă între statele membre pentru a acoperi deficitul temporar în forță de muncă al unor state.
În UE sunt multe, foarte multe evenimente în mișcare. Peste toate problemele interne ale UE vine comportamentul Rusiei și pune cireașa pe tort. Rusia, mare putere militară, nucleară, „depozit mondial de hidrocarburi”, a denunțat prin fapte tratatele care leagă statele europene de o anume conduită în relațiile dintre ele. Respectarea suveranității, a independenței, a integrității teritoriale a statelor europene a devenit relativă. Acordurile de la Helsinki sunt pe muchie. Statele baltice au resimțit presiunea expansionistă a Rusiei cu „durere”. Războiul bătea la ușă. Ucraina a fost „exemplul” dat de ruși privind „capacitatea” Rusiei de a nu respecta nici o înțelegere internațională. Zilele trecute s-a încheiat o rundă de negocieri în formatul UE-Ucraina-Rusia unde Rusia a cerut imperativ ca Acordul de liber schimb UE-Ucraina să fie modificat astfel încât Ucraina să rămână în sfera de influență economică a Rusiei. UE a refuzat. Rușii au anunțat sancțiuni pentru Ucraina. Unii de pe la Moscova au calculat că Rusia pierde în jur de 3,5 miliarde de dolari.
Ocuparea Crimeii pune Uniunea Europeană în fața unei situații pe care a tot ocolit-o. Apărarea statelor membre ale UE. Apărarea statelor partenere UE. Sunt voci în UE care reclamă o politică comună privind apărarea. Există NATO însă și NATO a fost slăbit de politicile unor state UE. Franța și Germania (nu numai ele !) au participat cu entuziasm la modernizarea forțelor armate rusești. Forțe armate care acum amenință alte state membre ale UE ! Este o situație absolut absurdă. La Marea Neagră sunt state membre UE în poziția de „ținte” ale Rusiei. România a fost amenințată direct de unii lideri ruși cu ocuparea, bombardarea etc. Politica duplicitară a Germaniei și Franței, a Greciei și Italiei ar cam trebui să înceteze. Nu vorbesc de „prietenii rușilor”, state mai mici, puteri militare reduse, vorbesc despre state mari, puteri militare la rândul lor. Adoptând o politică comună de apărare și securitate la nivelul UE, micile „prietenii” cu Rusia își pierd puterea. Mai ales dacă alte elemente de sistem din UE devin funcționale astfel încât dependența acestor „prieteni” față de Rusia este redusă sau chiar eliminată. Sistemul energetic european este vital în acest sens.
Cu o Europă în criză, și noi am ajuns la o răscruce. De la câștigarea alegerilor de către Klaus Iohannis se petrec în țară tot felul de „minuni”. Unii au observat bine. Mut și inactiv, Klaus Iohannis și-a îndeplinit majoritatea obiectivelor. Are „Guvernul lui”, a provocat reforme în partidele politice, a obținut unele legi care îi permit să își îndeplinească obiectivele în viitor, a devenit „o voce” în UE prin susținerea unor principii care asigură un echilibru decizional, în consens tocmai cu prevederile Tratatelor constitutive ale UE, a mers constant pe întărirea capacității României de apărare și securitate și este un „partener special” pentru multe cancelarii europene dar și pentru SUA. A promovat și promovează constant lupta anti-corupție și cere instituțiilor specializate ale statului mai multă implicare. În timp ce unii susțin că este prea multă „luptă”, el susține că este insuficientă. Este bine, este foarte bine ce s-a făcut până acum însă este insuficient. De aceea, „Guvernul lui” a trecut la „luptă împotriva corupției” atacând baza corupției: administrația publică. Guvernul Cioloș are ca obiectiv major reforma administrației publice, sursa corupției.
Cât privește partidele, Klaus Iohannis face un lucru bun. Le lasă să se transforme. Dacă privim cu atenție discursurile lui, observăm că nu le atacă, nu le încurajează, nu le pronunță numele. Spune numai ce vrea de la clasa politică. Uneori punctează un domeniu sau altul pe care le vede într-un anume fel. Este enervant pentru unii însă are efect. Imediat ce Iohannis spune ceva, partidele reacționează. Se simt „atinse”. Nu îl atacă pe Iohannis, cel puțin partidele care au ceva de spus, se uită în curtea proprie și anunță tot felul de acțiuni și măsuri. Fără a fi pro-Iohannis, unele formațiuni politice acționează în sensul indicat de președinte. Culmea, cele mai mari partide, PNL și PSD, sunt cele mai receptive.
Mă lungesc și nu vreau. Pun punct. Domeniile pe care le-am tratat sunt majore și mă voi uita atent la ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu