Alegerea primarilor în două tururi. Motivarea PNL.

Scrisoare deschisă adresată Avocatului Poporului

Având în vedere atribuțiile Avocatului Poporului prevăzute de Constituție în privința ”apărării drepturilor şi libertăţilor persoanelor”, precum și prevederea constituțională care permite ridicarea directă a excepțiilor de neconstituționalitate în privința legilor aflate în vigoare,

Vă solicităm sesizarea cu celeritate a Curții Constituționale în sensul ridicării excepției de neconstituționalitate asupra articolului 101 alineatul 2 din Legea 115/2015 care prevede că la alegerea primarilor este realizată într-un singur tur de scrutin: Este declarat ales primar candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil exprimate.

În susținerea acestei solicitări vă transmitem argumentația care stă la baza solicitării noastre, precum și considerentele pentru care susținem că alegerea primarilor este constituțională doar în măsura în care este realizată de o majoritate a cetățenilor care se exprimă prin vot. Acest lucru poate fi realizat prin revenirea la formula alegerii în două tururi de scrutin.

Alegerea primarilor în 2 tururi de scrutin duce la corectarea unei erori în privința standardului minim de legitimitate/reprezentativitate pe care trebuie să-l îndeplinească alegerile.

Trecerea de la un singur tur de scrutin la 2 tururi de scrutin NU presupune modificarea sistemului electoral (rămâne uninominal majoritar), ci completarea lui prin introducerea condiției obținerii cel puțin a unei majorități de 50% plus 1.

2 tururi de scrutin înseamnă revenirea la formula inițială (nu este o formulă nouă) utilizată la alegerile locale din 1992, 1996, 2000, 2004, 2008.

Constituția nu permite exercitarea suveranității poporului altfel decât prin intermediul voinței populare a unei majorități, exprimată prin alegeri.

Recomandările organismelor internaționale de profil, cum este cazul Comisiei de la Veneția, nu interferează în acest caz întrucât principiul fundamental pe care îl au în vedere este consolidarea exercițiului democratic.

Astfel, 2 tururi de scrutin presupun mai multă legitimitate, mai multă reprezentativitate și în final mai multă democrație. Din acest motiv, demersul nu poate fi considerat decât unul democratic.

1. Majoritatea (cel puțin 50% plus unu din voturi) este capitală pentru alegerea primarilor pentru că transpune prevederile constituționale care conturează sensul legitimității/reprezentativității. Alegerea primarilor într-un singur tur încalcă principiul majorității consacrat de Constituție.

• Alegerile într-un singur tur de scrutin permit atribuirea mandatului de primar candidatului care obține cel mai mare număr de voturi. Actuala formulă legislativă NU impune condiția obținerii unei majorități de 50% plus unu din numărul voturilor exprimate.

• Astfel, mandatul de primar poate fi alocat candidatului care NU beneficiază de încrederea comunității, în pofida faptului că o majoritate s-a exprimat în defavoarea sa optând pentru alți candidați, care cumulează împreună peste 50% din opțiuni.

• În consecință, se poate cu ușurință aprecia faptul că primarul ales își va exercita mandatul împotriva voinței populare a comunității pe care ar trebui să o reprezinte. Acceptarea unei asemenea posibilități înseamnă a nega principiul reprezentativității și condiția de legitimitate rezultată de prevederile constituționale.

• Eludarea principiului majorității (în sensul a jumătate plus unu) face posibilă situația în care o comunitate este reprezentată de un primar ales cu mult peste 50% din voturi, în vreme ce o altă comunitate are în fruntea sa un ales care a obținut 15% din sufragii.

• Voința majorității este principiul după care se definește democrația constituțională. Guvernarea, chiar și locală (din care face parte primarul), nu poate fi realizată de o minoritate întrucât suveranitatea poate fi materializată doar prin respectarea principiului majorității. În caz contrar, ar însemna că se abdică de la un element definitoriu al democrației potrivit căruia guvernarea este realizată ”de către și pentru popor”, adică de o majoritate care se află mai aproape idealul unei voinţe unitare decât o minoritate.

• În acest sens, acord cu noțiunea de majoritate, Art.2 din Constituţie menționează: "(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu."

• În același timp, Art. 121, alin. 1 din Constituție prevede că: ”Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii”.

• Constituția României atribuie conceptului de majoritate un singur sens, acela de cel puțin jumătate plus unu din opțiuni!

• Legea fundamentală face distincție în privința noțiunii de majoritate – majoritatea simplă (50% plus 1 din voturile exprimate), majoritatea absolută (50% plus 1 din numărul total al membrilor/alegătorilor) și majoritatea calificată ( 2/3 din numărul membrilor/alegătorilor)

• În raport cu aceste sensuri ale majorității (toate acestea privind cel puțin jumătate plus unu din voturi) Constituția stabilește validarea prin vot a unor decizii:

• alegerea Președintelui României ( art. 81 din Constituție)
• suspendarea Președintelui României/ punerea sub acuzare ( art. 95-96 din Constituție)
• desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru și acordarea încrederii Guvernului ( art. 103 din Constituție)
• retragerea încrederii Guvernului ( art. 113 din Constituție)
• cvorumul necesar Parlamentului ( art. 67 din Constituție)
• adoptarea legilor în Parlament ( art. 76 din Constituție)
• votarea tratatelor UE (art. 148 din Constituție)
• adoptarea proiectului de revizuire a Constituției în Parlament ( art. 151 din Constituție)

• Constituția României NU recunoaște alte sensuri ale majorității, iar folosirea altor interpretări contravine atât spiritului legii fundamentale, cât și literei acesteia, reprezentând în fapt un abuz.

• Utilizarea noțiunii de ”majoritate relativă” (termen folosit în domeniul electoral pentru a defini situația în care o propunere întrunește cel mai mare număr de voturi, dar nu depășește 50% plus 1) poate fi corelată în mecanismele constituționale eventual cu inițierea unor demersuri, dar nu și cu luarea unor decizii.

• Totodată, stabilirea rezultatului referendumului (național/local) se realizează în funcție de majoritatea voturilor valabil exprimate, astfel încât decizia aparține celor care reușesc să totalizeze cel puțin 50% plus 1 din opțiuni. Cele două condiții, cea de prezență (30% din listele electorale) și cea de acordare a unui vot valabil exprimat (25% din liste), au fost introduse tocmai pentru a permite unei majorități interesată asupra unei problematici să ia decizia, reducând astfel posibilitatea unei minorități de a bloca decizia prin neparticipare (Decizie CCR, 471/2013) Legea Referendumului (http://www.roaep.ro/legislatie/wp-content/uploads/2013/03/LEGE-Nr.-3-2000.pdf )

• De menționat, în acest context, situația referendumului din 2012 de demitere a președintelui Traian Băsescu, caz în care o majoritate exprimată la vot a fost blocată de o minoritate absentă.

• Primarul trebuie să fie depozitar, la nivel local, al aceluiași tip de legitimitate cu al președintelui României. Calitatea de primar și cea de președinte al României sunt singurele funcții alese în mod uninominal, conform Constituției. În cazul președintelui este menționată în mod expres modalitatea de alegere (sub condiția majorității) în două tururi de scrutin. Aceleași condiții de legitimitate au fost atribuite și primarilor până în 2012.

• Primarul se constituie autoritatea locală cea mai apropiată de cetățean, fapt care face ca încrederea în instituția primarului să fie una personalizată, atât prin modul de alegere al acestuia, cât și prin atribuțiile funcției în sine.

• Modul de alegere a consiliilor locale și județene, într-un sistem eminamente proporțional, face ca în configurația politică a acestora să fie oglindită voința populară exprimată prin vot. Astfel, este asigurată în cea mai mare măsură posibilă reprezentativitatea consiliului local/județean, care, la rândul său ia decizii utilizând principiul majorității (50% plus 1).

• Discrepanța între alegerea CL și alegerea primarilor atrage disfuncționalități inerente în luarea deciziilor la nivelul autorităților locale, prin faptul că o majoritate politică configurată la nivelul CL nu este optimizată de alegerea primarului prin voința unei majorități exprimată la urne.

• La nivel european, majoritatea covârșitoare a modelelor electorale de alegere a primarilor ține cont în primul rând de regula majorității (50% plus 1). Atunci când primarul nu este ales în mod direct, prin scrutin uninominal, de o astfel de majoritate, el trebuie să obțină o majoritate absolută în consiliul local pentru a fi învestit în funcție (alegere indirectă).

2. Introducerea a 2 tururi pentru alegerea primarilor NU modifică sistemul electoral propriu-zis, el rămânând unul uninominal majoritar, dar corectează inechitatea și gradul minimal de legitimitate dezirabil în acord cu principiile democratice, adăugând cel de-al doilea tur de scrutin.

• Standardele democratice în materie electorală, enunțate de Comisia de la Veneția, fac referire la stabilitatea normelor electorale, justificând faptul că modificărea frecventă a legislației poate ”dezorienta alegătorul”. În acest caz, revenirea la două tururi de scrutin în cazul alegerii primarilor nu poate fi suspectată a genera un astfel de efect dezorientare, în condițiile în care aceeași regulă a fost utilizată la alegerile locale din 1992, 1996, 2000, 2004, 2008.

• Eventuala suspciune de manipulare a normelor electorale, în privința căreia Comisia de la Veneția atrage atenția, nu poate privi situații în care cadrul legislativ favorizează anumiți competitori în defavoarea tuturor celorlalți, alterând în același timp calitatea actului democratic.

• În același timp, nu poate fi privită drept o ”tentativă de manipulare” revenirea la 2 tururi de scrutin pentru alegerea primarilor câtă vreme această soluție consolidează exercițiul democratic și reduce semnificativ distanța între cei aleși și alegători. O astfel de interpretare ar fi putut avea susținere în cazul restrângerii unei reguli de alegeri în 2 tururi la unul singur.

• Revenirea la 2 tururi se impune și prin raportare la reacția neechivocă a societății românești, care a reclamat nevoia de reprezentare corectă a intereselor sale cu puțin timp înainte de a intra în anul 2016. Această revendicare a fost exprimată tocmai în sensul deschiderii competiției electorale pentru ca rezultatul să fie unul mai fidel prin raportare la opțiunile cetățenilor.

• Inclusiv Comisia de la Veneția a adoptat în 2005 o interpretare asupra interdicției modificării legii electorale cu un an înaintea alegerilor, în care precizează că acest principiu nu prevalează atunci când sunt constatate erori în legislația electorală.

• În acest sens, pentru menținerea unui mecanism electoral care riscă să genereze un deficit major de reprezentativitate, cu efecte greu de prevăzut în societate, nu pot fi găsite argumente plauzibile decât pentru cei direct interesați în mod partizan de astfel de efecte.

• Tot Comisia de la Veneția apreciază, într-un raport adoptat în 2003, că ”trebuie să nu existe nicio ezitare în a rectifica un sistem care începe să genereze efecte perverse, întrucât este ușor să însușești repede obiceiuri proaste, dar acestea devin foarte greu de eradicat atunci când se transformă într-o tradiție culturală” (REPORT ON ELECTORAL SYSTEMS Adopted by the Venice Commission at its 57th Plenary Session (Venice, 12-13 December 2003)

• Rezoluția 1897/2012 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cere statelor membre în privința mecanismelor electorale: ”adoptarea unui sistem electoral prin care este reflectată mai bine opinia poporului și compoziția politică a electoratului” (8.1.5) (http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/X2H-Xref-ViewPDF.asp?FileID=19121&lang=en )

• Rezoluția 1705/2010 2012 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei menționează că ” dreptul tuturor cetățenilor de a fi reprezentați în procesul de luare a deciziilor și reprezentativitatea autorităților alese sunt principii fundamentale ale democrațiilor contemporane” (pct 4, prima teză) (http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/X2H-Xref-ViewPDF.asp?FileID=17808&lang=en )

Codul bunelor practici în materie electorală, al Comisiei de la Veneția:

”Stabilitatea dreptului este un element important al credibilităţii procesului electoral şi este esenţială pentru consolidarea democraţiei. Prin urmare, modificarea frecventă a normelor sau caracterul lor complex pot dezorienta alegătorul. Alegătorul poate conchide, în mod corect sau incorect, că dreptul electoral este doar un instrument cu care operează cei care sunt la putere şi că votul alegătorului nu mai este elementul esenţial care decide rezultatul scrutinului.

Necesitatea de a garanta stabilitatea nu priveste, în practică, atât principiile fundamendale a căror contestare formala este greu de imaginat, cât cea a unor reguli mai precise ale dreptului electoral, în special a celor care reglementează sistemul electoral propriu-zis, componenţa comisiilor electorale şi constituirea teritorială a circumscripţiilor. Aceste trei elemente sunt frecvent– în mod corect sau incorect – considerate a fi factori decisivi în determinarea rezultatelor scrutinului. De aceea, trebuie evitate nu numai manipulările în favoarea partidului la putere, ci chiar tentativele de manipulare”.

Declarația interpretativă privind stabilitatea legislației electorale, a Comisiei de la Veneția (2005):

Principiul conform căruia elementele fundamentale ale legilor electorale nu ar trebui modificate cu mai puțin de un an înainte de alegeri nu prevalează asupra altor principii ale codului bunelor practici în materie electorală. Acesta nu ar trebui invocat pentru a menține o situație contrară normelor patrimoniului electoral european sau pentru a nu implementa recomandări ale organizațiilor internaționale. Acest principiu se referă numai normele fundamentale ale dreptului electoral, atunci când acestea apar în dreptul comun.

3. OUG pentru reintroducerea a două tururi de scrutin pentru alegerea primarilor în 2016

• Emiterea de OUG este permisă de Constituție și de jurisprudența CCR atunci când drepturile cetățenilor, inclusiv cele electorale, nu sunt "afectate" în sens negativ.

• Deciziile CCR consfințesc faptul că instrumentul OUG este constituțional dacă actul normativ are consecințe pozitive în domenii în care intervine. (Deciziile CCR 549/2014, 458/2013, 447/2013)

• Instrumentul OUG, în acest caz, nu este în niciun fel restricționat de rigorile constituționale ori de tehnică legislativă (utilizarea OUG nu este în niciun fel restricționată de caracterul ordinar sau organic al unei legi, ea căpătând la rândul ei, la momentul declanșării procedurilor parlamentare, caracterul legii pe care o modifică. Ceea ce nu poate fi modificat prin OUG este Constituția).

• Reintroducerea a două tururi de scrutin pentru alegerea primarilor este, fără urmă de îndoială, o îmbunătățire a cadrului democratic în raport cu principiul fundamental al reprezentativității organelor alese.

• Soluția celor două tururi de scrutin pornește de la principiul conform căruia decizia luată prin vot aparține unei majorități (jumătate plus 1) a celor care își exprimă opțiunea, fiind condiția primă pentru ca mandatul rezultat să fie unul reprezentativ.

• Dreptul cetățeanului de a decide printr-o majoritate reală, și nu printr-o minoritate (cum e cazul unui singur tur), de către cine va fi reprezentat se constituie în fundația logicii noastre constituționale și democratice.

• Instrumentul OUG a folosit deja de actualul Guvern pentru prorogarea ori suspendarea intrării în vigoare a unor legi adoptate de Parlament. Din acest punct de vedere, soluția OUG nu reprezintă o abordare diferită sub aspectul efectelor unor legilor aflate în vigoare.

• Urgența promovării acestei soluții legislative este determinată de declanșarea calendarului electoral premergător alegerilor locale, ținând cont de momentul stabilirii datei acestora (cu cel puțin 75 de zile înaintea alegerilor – art. 10, alin 1, Legea 115/2015)

• La nivel parlamentar, proiectul de lege privind revenirea la două tururi de scrutin pentru alegerea primarilor este blocat exclusiv în interes partizan de PSD – singurul partid interesat de menținerea unui singur tur de scrutin.

• OUG trebuie să privească ”situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”. Sub acest aspect, necesitatea corectării unei anomalii în desfășurarea procesului democratic se impune de urgență, având în vedere importanța majoră pe care o au alegerile într-un stat de drept din perspectiva transferului de încredere dinspre alegători spre cei pe care îi aleg.

• Altfel, în lipsa unei astfel de reglementări este pus sub semnul întrebării însuși rezultatul corect și legitim al alegerilor, prin raportare la Articolul 2 din Constituție: ”Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”.

• Subsecvent, observăm faptul că la nivelul societății în ansamblu, a societății civile, a opiniei publice, precum și a celei mai mari părți a clasei politice există un punct de vedere favorabil alegerii primarilor în două tururi de scrutin. Inclusiv cei care se împotrivesc acestui demers nu contestă în sine efectele absolut pozitive ale revenirii la alegerile în două tururi de scrutin, ci folosesc argumente obținute prin decontextualizarea recomandărilor în materie electorală, făcând abstracție de principiile elementare ale unui sistem democratic.

• Mai multă încredere, mai multă legitimitate, mai multă reprezentativitate înseamnă mai multă democrație. Acțiunile nedemocratice sunt cele care restrâng aplicarea acestor principii sau girează menținerea unui deficit de democrație.

Decizie 549/2014 - Tot prin Decizia nr.458 din 7 noiembrie 2013, Curtea, referindu-se la sensul dispozițiilor art.115 alin.(6) din Legea Fundamentală, a statuat că ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă „afectează”, dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin.

Decizie 458/2013 - Referitor la sensul dispozițiilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 25 noiembrie 2008, că ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă „afectează”, dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin.

Decizie 447/2013 - Dispoziţiile art.115 alin.(6) din Constituţie prevăd că o ordonanţă de urgenţă nu poate afecta regimul drepturilor, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie. Cu alte cuvinte, în cazul de faţă, lipsa de claritate şi previzibilitate a ordonanţei de urgenţă este de natură să afecteze drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, ceea ce impune analiza lor şi prin prisma dispoziţiilor art.115 alin.(6) din Legea fundamentală. Curtea Constituţională a precizat în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr.1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 25 noiembrie 2008) sensul noţiunii de „a afecta”, reţinând sensul juridic al acestei noţiuni, sub diferite nuanţe, cum ar fi: „a suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza”, „a antrena consecinţe negative”.

Constituția, art. 115,

alin. 4: Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

alin. 6: Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Violența imigrației și drepturile omului.

Voi fi foarte deschis de la început. Consider statele europene care „au chemat” și care au sprijinit migranții, fie ei refugiați sau nu, vinovate de încălcarea drepturilor și libertăților civile ale populației care compune statele europene, membre sau nu a Uniunii Europene. Pentru că au suferit și suferă toți europenii.

Am ales imaginea pentru că este emblematică. Populația (aici din Germania) revoltată de comportamentul imigranților își face singură „dreptate” pentru că autoritățile germane au abdicat de la atributul lor funcțional și oprimă pe germani în favoarea imigranților cu motivări complet aiurea. Din informațiile care tot apar, revoltele împotriva imigranților sunt și revolte împotriva autorităților fie incapabile să asigure securitatea propriei populații fie duplicitare, persoanele revoltate fiind calificate ca „naziști”, „extremiști” etc.

Declarația Universală a Drepturilor Omului are un preambul care ar fi trebuit cunoscut foarte bine de toți guvernanții. Pentru că antecesorii lor au gândit, negociat și acceptat ideile cuprinse în acest act internațional major, au acceptat textul și l-au aprobat iar statele au ratificat respectiva Declarație ba chiar i-au acordat un statut superior prevederilor constituționale. Cât privește drepturile omului, prevederile Declarației sunt superioare prevederilor constituționale. Așa spune Constituția României. Ca atare, judecătorul român este obligat să acorde jurisprudenței internaționale referitoare la drepturile omului o atenție deosebită iar hotărârea pe care o va lua într-o cauză legată de drepturile și libertățile apărate de Declarație să se inspire din practica CEDO.

Iată ce spune Declarația Universală a Drepturilor Omului:

„Preambul

Considerind ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume,

Considerind ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor bucura de libertatea cuvintului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata drept cea mai inalta aspiratie a oamenilor,

Considerind ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi,

Considerind ca este esential a se incuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti intre natiuni,

Considerind ca in Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru barbati si femei si ca au hotarit sa favorizeze progresul social si imbunatatirea conditiilor de viata in cadrul unei libertati mai mari, 

Considerind ca statele membre s-au angajat sa promoveze in colaborare cu Organizatia Natiunilor Unite respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, precum si respectarea lor universala si efectiva,

Considerind ca o conceptie comuna despre aceste drepturi si libertati este de cea mai mare importanta pentru realizarea deplina a acestui angajament, 

...”

Aceste concepte din Preambul au fost desfășurate în conținutul Declarației sub forma normelor juridice, toate regăsindu-se în actele normative ale statelor și în Constituțiile lor. De cele mai multe ori așa cum sunt ele formulate în Declarație.

O sumară analiză a evenimentelor generate de masiva imigrație în Europa a populațiilor din spațiul african și asiatic duce la constatarea că guvernele unor state, din considerente obscure, calcule meschine și orgolii prostești au ignorat și disprețuit drepturile oamenilor din propriile țări favorizând astfel actele de barbarie comise de străini, purtători ai unei alte culturi, o cultură care neagă această Declarație Universală.

Spicuind din presă, este ușor de decelat comportamentul abuziv al autorităților:

- în Danemarca se constată că agresiunile sexuale comise asupra femeilor și fetelor daneze de către imigranți au fost nu doar ascunse populației ci au fost „protejate” de autorități ! Poliția nu a dat curs plângerilor depuse, Justiția din Danemarca nu a reacționat pentru apărarea populației țării ! Din momentul în care situația a degenerat, din momentul în care populația a început să își facă singură dreptate - sub forma unui comportament violent împotriva imigranților -, guvernanții au hotărât să recunoască că au fost ascunse (astfel protejate) astfel de fapte;

- în Germania, mai grav, autoritățile au început să îi acuze pe cetățenii germani că „nu sunt gazde bune”, au recomandat ca germanii să își schimbe comportamentul social pentru a face pe placul imigranților aparținând religiei islamice. Este de notorietate faptul că poliția și politicienii germani au mințit cu nerușinare populația cu privire la situația reală a agresiunilor comise împotriva femeilor germane dar și asupra celor care se împotrivesc deciziei absurde a politicienilor aflați la putere de a aduce în Germania imigranți de religie islamică pentru a avea la dispoziție o forță de muncă pentru marii industriași mai ieftină. În Germania situația este complet aiurea. Politicienii germani nu au agresat doar populația germană dar au pus și pun în pericol securitatea tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Din cauza comportamentului politicienilor germani s-a ajuns ca Acordul Schengen să fie pus sub semnul întrebării;

- în Suedia situația degenerează pe zi ce trece. Din țara primitoare pentru imigranții care caută o viață mai bună, Suedia devine pe zi ce trece un iad. Cetățenii s-au organizat și își apără cultura, modul de viață așa cum pot ei, cu ce le-a rămas la dispoziție după ce dreptul la apărare a fost transferat autorităților statului care nu îl respectă. Calificarea populației revoltate ca „extremiști” sau „naziști” nu rezolvă problema. Extremismul nu apare din neant. Extremismul este rezultatul unor abuzuri guvernamentale sau administrative;

- în Finlanda cetățenii s-au organizat să își apere modul de viață și să descurajeze imigranții să rămână în țară;

- în Olanda se manifestă o opoziție din ce în ce mai violentă împotriva imigrației;

Exemple sunt în aproape toate țările. Și la noi au început să se manifeste revolte împotriva imigranților. Din nefericire, ținte ale revoltelor vor fi și imigranții care au reușit după ani și ani de zile să devină parte a societăților în care au fost primiți. Oameni care au acceptat cultura și societatea în care au ajuns să trăiască, oameni care și-au dovedit valoarea socială, oameni de o deosebită calitate. 

Pentru că am mai avut discuții asupra unei reglementări din Declarație, voi face o precizare. Articolul 13 din Declarație nu acoperă dreptul oricui de a intra cum vrea el într-o țară și de se stabili acolo fără acceptul acelei țări.

„Articolul 13

Orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de reveni in tara sa”.

Cine este atent, va observa că acest articol are un „cadru”, ca ramele unui tablou, cadru care stabilește niște limite suverane: stat și țară. Prima ipoteză a normei va fi interpretată ținând cont de legislația „statului” din care pleacă emigrantul și legislația „statului” în care acesta dorește să aibă reședința. Dreptul stipulat în Declarație nu înlătură dreptul suveran al statelor, el este un drept general care este complementar legislației privind cetățenia, rezidența, domiciliul etc. În a doua ipoteză, trimiterea la legislația statului/țării este directă: „țara sa”. asta înseamnă că este cetățean al acelei țări, potrivit normelor legale din acea țară. Stabilirea reședinței într-un stat se va face potrivit reglementărilor acelui stat. Ea poate fi acceptată sau respinsă, în funcție de interesele statului în cauză. Jurisprudența internațională în materie a confirmat această interpretare, în mii de procese. 

Am făcut această paranteză pentru a răsturna ideile tembele că acești imigranți au dreptul să se plimbe prin Europa după cum vor mușchii lor, pentru că așa spune la DUDO. Ei bine, nu au acest drept. Dovadă că statele urmează a-i returna cu zecile și sutele de mii statelor de care aparțin.

Uniunea Europeană s-a comportat lamentabil în problema imigrației masive care, pe drept cuvânt, poate fi catalogată ca o invazie. Comisia Europeană a derapat de la rolul ei. Încercând să ajute Germania și statele care au comis grave abateri de la reglementările Tratatului Uniunii Europene - Grecia, Italia, Austria, Franța etc. -, a impus, nepermis, regimul de „cote” de refugiați pe care statele UE trebuie să îi accepte în temeiul „solidarității”. Verificările făcute de autoritățile naționale asupra imigranților au arătat că măsurile impuse de UE, prin diferitele ei organisme, au fost pe lângă situație. Marea majoritate a celor veniți în Europa sunt imigranți economici. În afara pierderilor financiare pe care statele le vor suporta pentru ținerea lor, identificarea lor, returnarea marii lor majorități în statele de origine, statele afectate de imigrație suportă agresiunile împotriva propriei populații și a valorilor pe care acea populație se sprijină din partea unor persoane cu o cultură complet diferită, ostilă culturii statelor europene, o cultură a inegalităților sociale și războiului religios. Este regretabil însă Uniunea Europeană începe să devină un pericol pentru statele europene !

Crimele comise în statele europene în numele islamului, crimele și infracțiunile comise de imigranți având ca victime „gazdele” europene incapabile să își apere viața, cultura și avuția pentru că se bazează pe „statul de drept” construit cu atâta migală în decursul a zeci și sute de ani au declanșat o reacție normală în rândul celor care s-au uitat în oglindă și au constat că sunt băștinași ai țării respective, că au o viață pe care și-o doresc mai bună, că au soții/soți, copii, părinți, frați, surori, bunici și că aceștia sunt în pericol de a-și pierde viața pentru că așa vrea un individ oarecare venit de aiurea, un individ care promovează agresiv o religie ce face din mama lui, din soția lui, din fiica lui, din sora lui persoane de categoria a doua care pot deveni sclave sau pot deveni „ființe destinate dezmățului public” pentru că așa scrie în nu știu ce „carte” sau pentru că așa a stabilit nu știu care lider religios islamist. Manifestările extremiste sunt rezultatul comportamentului abuziv al guvernanților unei țări care pune mai presus de interesele cetățenilor alte interese. Acceptarea și încurajarea imigrației este un abuz guvernamental împotriva cetățenilor țării.

Să fiu mai clar, migrația este un fenomen natural. Ținerea sub control a migrației este o obligație a statelor. O migrație de persoane trebuie să fie acceptată în limitele de absorbție ale statului care acceptă. Respectarea unei religii nu împiedică refuzul religiilor care promovează crima, inegalitatea de gen, războiul religios etc. Purtătorii religiei islamice veniți în Europa în ultimii zeci de ani nu sunt la fel ca reprezentanții religiei islamice care au trăit și trăiesc în statele europene de sute de ani. Islamismul european, cum este și cel din România, a evoluat, este pe picior de egalitate din punctul de vedere al drepturilor omului cu creștinismul. Ambele religii fiind incomplete, totuși, față de aspirațiile la egalitate consemnate în tratatele internaționale. Dar este mult mai bine decât nimicul arătat de islamismul din Arabia, Africa și Asia.

Statele care au provocat această imigrație, această invazie, se fac vinovate de crimele comise. În Franța, în Suedia, în Germania. Este absurd că cele mai multe crime s-au comis exact în statele care au promovat imigrația, invazia.

Un fel de trecere în revistă.

Pentru că nu am nici o idee de unde să încep și unde să termin, iau la rând din știrile agențiilor de presă.

Turism. Vrem ruși. De la o medie de 30.000 vrem să ajungem la 100.000. Motivul ? Simplu. Rușii nu mai merg în Turcia (au interdicție ... rusă) și nici în Egipt. Tur-operatorii se mișcă repede, mai peste tot în lume și foamea este mare.

Și-au dat mâna autoritățile din turism și întreprinzătorii. Ambasadorul român la Moscova este și el băgat în priză. Oferta operatorilor români este surprinzătoare (cel puțin pentru mine): cazare cu 10 euro pe persoană, pe zi, în hotel de 4 stele ... Cam nașpa. Cu speranța că rușii vor consuma celelalte produse oferite de operatori. M-a surprins suma pentru cazare: 10 euro ? Ce naiba le oferă operatorii și vor consuma rușii „din plin” pentru a acoperi costurile ofertei ? Le dă mâncare mai scumpă, le scumpesc serviciile ? Nu înțeleg. Ca să fiu sincer, nici nu am suficiente cunoștințe în domeniu pentru a înțelege.

Țiței iranian. Iranul are liber la comerț internațional. Va produce mai mult țiței și îl va vinde. Litasco, divizia comercială a grupului rus Lukoil ar putea deveni primul cumpărător din Europa a țițeiului iranian urmând a aduce la rafinăria Petrotel un milion de barili de țiței. În vremurile acestea tulburi ... ideea este bună pentru cei din Ploiești și împrejurimi.

Țițeiul a devenit, vorba românului, „ieftin ca braga”. Arabia Saudită, cea care a susținut, se pare, „inundarea” lumii cu țiței pentru a „sancționa” Rusia dar și pe alții a ajuns să fie „sufocată” de propriile decizii și să se teamă de concurența Iranului care reintră pe piața energiei. Ca atare, după ce a suferit niște pierderi „tactice”, vine cu propunerea scăderii producției cu 5% de către toate statele producătoare de petrol. Sub 30 dolari barilul, nici un stat producător de petrol nu mai are cum susține propriul buget dar să mai pună și deoparte. Rusia mai are un an la dispoziție pentru a goli rezervele naționale de valută. Petrolul ieftin a obligat pe ruși să apeleze mai mereu la rezervă care se duce cu viteză dracului.

China, marea speranță a producătorilor de energie se află într-o profundă transformare. Nu doar că nu mai importă cum se estima, dar înlocuiește masiv resursa de energie. De la hidrocarburi se orientează către energia atomică (are în execuție 24 de centrale atomice și a aprobat construcția a 2 centrale atomice „plutitoare” - două proiecte independente aflate în competiție) dar și către energia verde. Ca la chinezi, totul se face la nivel uriaș.

Justiție. Jale din ce în ce mai mare. Ministrul Justiției, Raluca Prună, face și desface în defavoarea creatorilor de opere științifice de penitenciar. După ce a consultat CSM cu privire la prevederile legii care a favorizat dezvoltarea cercetării științifice de penitenciar - cu remarcabilii Gheorghe Becali, Copos, Popescu, Stoica, Voiculescu etc. -, a decis să meargă către abrogarea respectivei prevederi. Pe site-ul MJ este la consultare publică proiectul de OUG care abrogă prevederea buclucașă. Am citit motivarea și îi dau dreptate. Nu știu alții cum și-au făcut cercetările, nu neg că unii care ajung în penitenciar, oameni cu o anume instruire, ar putea finaliza o cercetare științifică după ani de cercetare, dar nu pot fi de acord ca în 2 ore de timp liber pe zi, conform regulamentului penitenciarului, timp de nici o lună de zile, un om să poată elabora o lucrare științifică. Mai ales dacă este un om care nu a prea citit la viața lui.

Jale și pentru Victor Viorel Ponta și prietenul lui Dan Șova. ICCJ a constatat, definitiv, că probele aduse de procurori în dosarul Rovinari-Turceni sunt legale (corecte se va vedea la judecată), dosarul penal este legal (adică este construit ca la carte). Ca atare, ICCJ a dat ca prim termen de judecată pe fond data de 11 februarie 2016. Se poate interpreta, lejer, că în viața celor doi s-a întors o pagină. Să vedem ce le mai „scrie” soarta în cartea vieții. Mai ales că doamna Prună vrea să le strice niște planuri cu lucrările științifice de penitenciar. Mă gândesc, parșiv, că Șova și Ponta aveau, probabil, pregătite niște materiale pentru a scoate din ele niște lucrări științifice de mare importanță internațională. Șova este și cadru universitar. La Ponta se mai adaugă și „minunea” cu retragerea titlului de doctor, după de ministrul învățământului va finaliza modificările legislative care să permită universităților să își apere onoarea fraudată de universitarii proprii și clienții politici care se visează oameni de știință.

Iar pierdem un mare investitor român. După ce Ion Nicolae a ajuns la pârnaie, a venit rândul și lui Ioan Nicolae de la Brașov să intre pe linia dreaptă în fața Justiției. Ceva 10 mil euro acolo, un mizilic de evaziune fiscală. Are de „mărturisit” cum a comis 5 infracțiuni. Treabă periculoasă !

Justiția are multă treabă. Tare multă. S-a intrat, de anul trecut, în perioada entuziasmului popular. Oamenii au văzut că Justiția le ia în seamă sesizările și au prins curaj. Unde nici cu gândul nu intrai înainte, azi intri direct cu procurorii. Nu a scăpat nimic ochiului vigilent al cetățeanului. Pădure, zone protejate, bănci, industrii, administrația locală și centrală ... Ies mizeriile ascunse într-o veselie. Bașca s-a înființat autoritatea națională pentru recuperarea pagubelor decise de instanțe. Bașca faptul că „apărările” unor infractori celebri legate de patrimoniul lor au fost răsturnate de ICCJ. Dan Voiculescu a reușit un timp să împiedice valorificarea proprietăților confiscate de Justiție. Până a hotărât ICCJ că deciziile instanțelor inferioare nu sunt bune și a exclus, ferm, toate „fanteziile” avocățești. Dan Voiculescu nu mai are cum împiedica punerea în execuție a sentințelor. Imobilele confiscate vor fi valorificate de stat pentru a acoperi prejudiciul. Bașca cheltuielile de judecată.

O capodoperă politică poartă semnătura Elenei Udrea. Aceasta propune ca infracțiunile de abuz în serviciu să fie scoase din Codul penal. Păi, se putea altfel ? Are și ea de dat socoteală, nu doar Gabriel Oprea pe care blonda „de la Cotroceni” îl apără „tandru”.

Mă opresc aici. Nu mi-am propus să realizez o lucrare științifică „de apartament”.

Proiectul Legii privind securitatea cibernetică este la consultare.

Site „Juridice.ro” mă informează că proiectul legii este la dispoziția publicului, pe site-ul MCSI. Am scormonit pe acolo și am găsit o mulțime de alte informații interesante dar nu despre ele este vorba aici.

Voi trimite la site-ul de specialitate juridică pe cei care vor să citească, în tihnă, atât proiectul de lege cât și expunerea de motive.

Le-am citit. După mine sunt în regulă. Au ținut cont de decizia Curții Constituționale și au adaptat acele prevederi care fac referiri la persoane potrivit cerințelor CCR.

Proiectul de lege - aici.

Expunerea de motive - aici.

Sunt de acord cu ce am citit. Plec de la considerentul că „apărarea cibernetică” este inițiată atunci când apare un „agresor” care se manifestă în spațiul informațional de așa manieră încât la un moment dat poate produce un prejudiciu. Nu accesarea paginii destinate publicului este problema ci alte acțiuni care depășesc cadrul curiozității în scopul informării.

Sunt curios să văd ce „abuzuri” mai scot la iveală cei care au alte scopuri - aplicarea strictă a legii închide multe portițe -, dar mai ales să văd care sunt „postacii” și „răspândacii” potențialilor agresori cibernetici. Bag seama, eu, că de la un timp, cam mulți jurnaliști „rupți în cur” și ONG-iști fac jocul unor agresori cibernetici sau ei înșiși pot fi agresori cibernetici. Dorința „de informare” pentru a câștiga un ban a devenit un risc la securitatea națională.

Voi fi de partea legii. Asta, fără nici un fel de discuție.

Lui Oprea îi cântă cucuveaua. În alte zone poate fi buha.

Fălosul și mult titratul fost (de nu ar mai fost !) ministru al internelor și mare vice-prim-ministru pentru siguranță națională, Gabriel Oprea a ajuns la mare ananghie. Laura Codruța Koveși solicită sesizarea Senatului ca acesta, sub conducerea „înțeleptului” Călin-Anton ... Tăriceanu, partenerul politic al lui Oprea, să formuleze cererea de urmărire penală a lui Gabriel Oprea pentru două infracțiuni de abuz în serviciu. Într-una beneficiarul este însuși Gabriel Oprea care s-a folosit abuziv de serviciul de însoțire rutieră al Poliției - inclusiv în scop privat -, în a doua este beneficiar procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ. Nici unul nu avea dreptul la „coloană oficială”.

Comunicatul DNA (aici) este lămuritor.

După cum scriu procurorii, totul este clarificat. Au documente lămuritoare, acte oficiale ale poliției, au declarații, au mărturii, au făcut (sigur) și calculele pentru a arăta întinderea prejudiciului. Au făcut foarte bine încadrarea infracțiunii în textul de lege care o incriminează. Parfum.

Ce se va întâmpla mâine, poimâine ? Ne spune Tăriceanu. Campionul moșmolelilor și a tergiversărilor. Campionul „dreptății” și protecției infractorilor. Cât va mai dura până ce Senatul se va întruni pentru a răspunde cererii Ministerului Justiției (DNA prin minister cere !) ? Încă nu știm.

Mingea este la Senat. Liberalii vor vota pentru formularea cererii. Sigur. Hm. Sigur ? Evident, PNL așa se va exprima. Vom vedea la vot (sau nu ?!). Unii parlamentari liberali au mai făcut „glume” botezate „independență”, de parcă au intrat în Parlament ca independenți și nu ca urmare a apartenenței la PNL.

Care vor fi consecințele politice ? Ei bine, unele se întrevăd, altele sunt evidente.

Gabriel Oprea și partidul lui, UNPR cel cu interesul național în vârf de băț, au „o durere” profundă de la cur către înapoi față de banii țării adunați la buget din taxe și impozite. A ajuns UNPR-istul la o funcție publică, cu mâna pe bugetul instituției, trai nineacă. A băgat mâna până la cot, s-a băgat în „lada de zestre a țării” cu totul, a început să arunce cu banii în interes personal unde a crezut el că este mai bine. Marele „interes național” a devenit rapid marele „interes personal”. Concluzia este evidentă: UNPR a fost și este o „căpușă politică”. Ba, de ce să ocolim adevărul, a fost sprijinit de PSD din toate puterile. PSD fiind alt partid care a confundat bugetul țării cu pușculița de partid. Consecința o vom vedea la alegerile locale și parlamentare. Dacă românii îi vor vota și le vor permite UNPR-iștilor să acceadă la funcții și demnități publice, acel popor îi merită. Cum îi turcu'i și pistolul. Spune o vorbă din bătrâni. Sunt hoți, dovediți, cei din UNPR, sunt hoți și cei care îi trimit la furat în funcții și demnități publice.

Una dintre consecințele cererii procurorilor poate fi distanțarea PSD de UNPR. Ar fi logică.

UNPR nu are înlocuitor pentru Gabriel Oprea. Măscăriciul a fost permanent în frunte. Toți UNPR-iștii vorbeau despre el. Despre cât de „bun” este el. Cultul personalității la UNPR duce, până la urmă, la o sancțiune severă. Poate chiar la dispariția partidului. Nu se știe ce mai au procurorii pe „lista de lucru” la UNPR. Presa a mai scris despre niște fonduri dubioase folosite ilegal de UNPR după ce au inițiat o campanie publică de ajutorare a sinistraților. Cine știe ce mai iese și de acolo.

Este evident că UNPR nu mai este abordabil. PSD are opțiunea de a prelua UNPR - o reunificare, UNPR fiind de fapt „oaia rătăcită” a PSD. Alții se gândesc, deja, la preluarea unor UNPR-iști cu ceva notorietate și imagine publică pozitivă. Bănuiesc că Băsescu are deja strategia făcută, „antenele” lui fiind deja în contact cu cei care ar putea face marele pas (nu este o mare problemă, Mișcarea Populară a lui Băsescu fiind, de fapt, un fel de partid socialist mai deschis către economia de piață. Cu apucături de național-socialiști).

Legendele populare spun că în cântecul cucuvelei sunt și semne bune: se naște un copil, se mărită o fată. Dar aceste interpretări sunt mai puține. Buha însă este în lista neagră cu totul. Punând totul la grămadă și despărțind pe baza gândirii logice, eliminând ce natura nu permite, rămâne numai prevestirea rea. Lui Oprea îi moare cariera politică, îi moare partidul, îi moare titlul doctoral, îi moare gloria științifică etc. Natura îmi spune că nu se mărită - nu este nici fată tânără, nici „hârcă” -, nu naște - ce naiba, nu are pe unde ! Rămâne numai „neagra soartă” și dușmănia „invadatorilor”.

Grecia este din ce în ce mai „strâmtorată. Politicile aplicate „pentru Europa” au eșuat.

Criza imigranților în Europa a dus la ruperea „vălului” umanismului. Politică agresivă de stânga, umanismul provoacă daune imense țărilor care au dat dovadă fie de neglijență, fie de prostie, fie de pragmatism prost înțeles.

Pe de altă parte, criza a obligat statele europene să accepte realitatea. Disensiunile pe tema „refugiaților” au scos la lumină nu doar diferențele culturale aproape insurmontabile între europeni și „refugiați”, dar și incapacitatea celor mai dezvoltate state europene de a administra valul imigraționist.

Germania încă o ține langa, la nivel politic înalt, cu teoria „beneficiilor în viitor” a primirii „refugiaților”. Germania care a aplicat o cenzură severă în media când a fost vorba de a se ști ce anume s-a petrecut și care sunt daunele aduse populației germane (culmea, daune nu doar în comunitățile „pure”, ci și în comunitățile etnice care au venit în Germania cu zeci de ani în urmă !), acum ne spune că peste 80% dintre imigranții chestionați nu au nici o calificare, enorm de mulți dintre ei (cam 40%) sunt analfabeți, majoritatea sunt ostili unei forme de pregătire profesională în sensul dorit de investitorii germani - cumva autorii morali ai migrației -, există serioase impedimente privind învățarea limbii germane, mai grav însă este incompatibila cultură germană cu ce cultură au imigranții etc. Un lider religios islamist din Germania afirmă netulburat că de vină pentru agresiunile de la Koln sunt femeile, pentru că folosesc parfumuri și sunt îmbrăcate sumar. Ar fi culmea ca din Germania să află că Guvernul este de acord cu astfel de păreri și că cere populației din Germania să nu mai cumpere parfumuri și să îmbrace haine islamice !

Fără glumă, chiar dacă nu toți au urmărit unele evenimente, din punctul de vedere al politicilor europene financiare, modelul cu care s-a încercat salvarea Greciei a picat. Va fi interzis pe viitor. Provoacă daune tuturor celorlalte state membre ale UE și intereselor comunității europene în viitor.  Punct. Grecia are o mare problemă în primirea, pe viitor, a unor „ajutoare” financiare de la FMI, BM, BCE, CE etc. Alexis Tsipras a picat testul politicianului cu viziune. Ori reduce cheltuielile Guvernului grec, ori condamnă grecii la foamete. Destrăbălarea are picioare scurte.

Parcă o astfel de știre nu este de ajuns, vin și „sancțiunile” statelor membre ale UE pentru larghețea cu care Grecia a permis „invazia Europei”. Pentru că Grecia asta a făcut.

O opinie juridică anunțată la ultima reuniune a JAI spune că frontierele externe ale spațiului Schengen sunt la frontiera externă a statelor care au aderat la UE. Aici intră România, Bulgaria, Croația, Cipru. Opinia este întemeiată. Prin aderarea la Uniunea Europeană, aceste state aplică, obligatoriu, reglementările Acordului Schengen, ale Convenției de aplicare a Acordului, ale Regulamentului Schengen, ale tuturor deciziilor care privesc frontierele externe ale Uniunii Europene, aceste state participă la Frontex și la acțiunile de cooperare la frontieră coordonate de Frontex, au personal angajat în acțiuni la frontierele altor state sub egida Frontex. Lipsește actul formal al aderării teritoriale la Spațiul Schengen. Îndeplinirea formalității va duce la eliminarea controlului circulației persoanelor din respectivele state la trecerea frontierei cu Ungaria - în cazul României -, cu Grecia - în cazul Bulgariei -, cu Ungaria, Slovenia și Italia - în cazul Croației.

Deja, mai multe state cer, imperativ, ca statele membre ale UE să acorde asistență Macedoniei pentru a închide frontiera cu ... Grecia. Propunerea vine de la Slovenia, este susținută de Germania și nu numai. Austria cere suspendarea temporară a Greciei din Spațiul Schengen. Mai mult, Germania afirmă că nu dorește să transforme Macedonia și Bulgaria în state cu rol de „sală de așteptare” pentru imigranți/refugiați (aici). Nici mai mult și nici mai puțin o invitație la închiderea frontierei acestor țări cu Grecia (aici).

Premierul Greciei, Alexis Tsipras vede pericolul către care se îndreaptă Grecia: va deveni „o cutie neagră pentru refugiați”. Deși se folosește termenul „refugiați”, situația nu este așa. Este vorba despre imigranți. Printre imigranți sunt și refugiați.

Tsipras are dreptate. Austria a comunicat deja numărul maxim de refugiați pe care îi primește. Germania se simte deranjată că nu a fost consultată (aici). Hm. Austria a coborât plafonul de la 90.000 în 2015 la 37.000 în 2016. Probabil că Germania spera ca o parte dintre refugiații pe care urma să îi respingă să îi dea Austriei. Austriecii au fost mai hoți și le-au tăiat „macaroana”.

Suedia plafonează și ea numărul de imigranți pe care îi acceptă. Ungaria a comunicat prin intermediul prim-ministrului Orban că refugiații nu vor mai trece pe teritoriul Ungariei și nici nu vor primi azil. Mai mult, Orban recomandă Macedoniei și Bulgariei să închidă frontiera cu Grecia și printr-un gard de sârmă ghimpată. Danemarca a introdus controale la frontiera cu Germania și refuză imigranții care doresc să o tranziteze sau să „o ocupe”. Belgia a respins peste 10.000 de cereri de azil în anul ce s-a încheiat iar procesul tinde să devină o particularitate comportamentală a tuturor guvernărilor din Europa. Grecia intră din ce în ce mai mult în corzi. Internaționalismul socialist costă scump. Mai ales când pleci „la război” contra partenerilor europeni care, la un moment dat, din altruiști devin egoiști.

Mai bag de seamă și faptul că Grecia va trebui să îi returneze pe imigranții pe care îi tot primește dacă vrea să aibă bani suficienți pentru a asigura un nivel de trai decent pentru grecii care depind de politicile guvernamentale. Ajutoarele care vor fi acordate de CE nu vor veni din cornul abundenței, au și ele o limită. Dacă va continua să îi primească pe imigranți, celelalte state ale UE vor spune că este treaba Greciei cum îi întreține.

Aventura Syriza se apropie de final. Nu a reușit destabilizarea UE, nu a reușit prăbușirea monedei euro, nu a reușit nici cu deschiderea ilogică a frontierelor pentru primirea imigranților. Dacă au urmat un plan al altei puteri politice, interesată să distrugă Comunitatea Europeană, au dat greș. Vor plăti pentru asta.

Populism jenant legat de „familie”.

O campanie ciudată, populistă, politică se desfășoară cu accent pe noțiunea de „familie”. Popimea a lansat campania - biserica ortodoxă este în pierdere de vizibilitate -, credincioșii o duc pe „înalte culmi” de agresivitate și ... lipsă de cunoaștere.

BOR propune o modificare constituțională a articolului 48 alineat 1 din Constituţie: "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor", prin eliminarea termenului „soți” pe care îl găsește „neclar” - în contextul internațional din ultimul timp ! Hm ! Ei propun ca în prima ipoteză să fie făcută precizarea „între un bărbat și o femeie” în locul termenului „soți”. Popimea și cei care îi însoțesc în demers sunt puțin duși cu pluta.

Înțeleg că acest demers ciudat este o formă de apărare împotriva demersului reușit în diferite state, din nefericire, al unor grupuri care au avut ideea de a obține recunoașterea legală ca „familie” prin „căsătorie” a asocierii sexuale între persoane de același sex. Este o idioțenie care putea fi acceptată doar printr-un act normativ (care nu se supune legii divine !). Dovadă a faptului că „divinitatea” nu are nici o treabă aici este chiar intervenția bisericii care solicită statului și cetățenilor acelui stat (în cazul nostru România) să stabilească ordinea socială prin actul normativ suprem, Constituția.

Care este problema de fapt ? Familia sau căsătoria ? Familia iese din discuție, chiar dacă pompos se axează toți pe termenul „familie”. Rămâne „căsătoria”.

Toate legile din România folosesc cuvintele cu care sunt construite normele în sensul pe care îl au în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX). Dicționar actualizat mereu de către Academia Română, forul științific cel mai înalt, singura autoritate din România care poate interveni asupra conținutului „cuvântului” prezentat în DEX.

Cu privire la „soți”, DEX este mai mult decât clar:

SOȚ, soți, s. m. 1. Bărbat căsătorit considerat în raport cu soția lui; bărbat. ♦ (La pl.) Cele două persoane de sex opus unite prin căsătorie. ♦ (Înv.) Soție, nevastă. 2. (Pop.) Tovarăș, însoțitor; asociat. 3. Obiect care, împreună cu altul (similar), formează o pereche. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau fără) soț = cu (sau fără) pereche, în număr pereche (sau nepereche), par (sau impar). – Lat. socius.

Am subliniat pluralul. Este evident că demersul BOR, al popimii „revoluționare”, al ONG-urilor asociate demersului populist își pierde consistența. Termenul „soți” va fi interpretat în fața societății și a oricărei instanțe de judecată în sensul la plural: „unirea prin căsătorie a două persoane de sex opus”. Fără unirea prin căsătorie, acestea, chiar dacă au copii, nu sunt soți ! Însă vor forma o familie ! Aici este problema ! Și pentru popime și pentru alții. Dar doar în anumite condiții. Prima și cea mai importantă este aceea a procreării.

Să rămânem puțin la procreare. Este elementul de bază al identificării ca „familie” a unei asocieri prin „căsătorie”. Fără procreare, nu există familie. Căsătoria este, conform DEX, o asociere în vederea întemeierii unei familii:

CĂSĂTORÍE, căsătorii, s. f. Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soți, viață conjugală; căsnicie. – Căsător (înv. „soț” < casă1 + suf. -ător) + suf. -ie.

Se cuvine acum să pun și termenul „familie” din DEX pentru a permite formarea imaginii complete a reglementării constituționale puse în pericol.

FAMÍLIE, familii, s. f. 1. Formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți). ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristică, ansamblu de trăsături comune unui grup de persoane înrudite prin sânge. Nume de familie v. nume. 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoș comun; neam, descendență.

A se observa condiția cumulativă a stărilor: soții - persoane de sex opus -, se unesc legal prin căsătorie pentru a forma o familie prin procrearea copiilor. Noțiunea de „familie” include, obligatoriu, pe descendenți. Chiar și în articolul constituțional există finalitatea procreării, prin introducerea noțiunii de „părinți” care au obligații față de copiii lor.

Nu familia este în pericol aici, în „pericol” este actul formal al „căsătoriei”, al acceptării asocierii între persoane de același sex care își doresc să le fie recunoscută de societate orientarea sexuală. Din moment ce le este acceptată „uniunea legală, liber consimțită” aceste persoane vor să aibă parte de ritualurile și formalismele care însoțesc, deobicei, întemeierea unei familii: „căsătoria” în fața ofițerului stării civile - ei pretind a forma „o celulă de bază a societății” -, „căsătoria” în fața unui preot, vor să aibă parte de toate drepturile care sunt recunoscute de stat unei familii. Vor, cu disperare, să fie văzuți de ceilalți ca membri „normali” ai societății. Numai că acest lucru nu se poate face prin lege. O  astfel de lege ar fi abuzivă. Poate fi interpretată ca o ingerință a statului în viața personală a altor oameni.

Se obișnuiește, ceea ce nu este bine, a se accepta sintagma „familie incompletă”, acea familie care nu are copii. Aceea nu este o familie, pentru că finalitatea unei familii sunt copiii. Copiii născuți prin actul de procreare al soților. Dacă unul din soți are copiii din altă relație, fie o altă căsătorie fie o relație liberă, acei copii fac parte din familie pentru că unul din părinți, cel biologic, face parte din ea. Cât timp trăiește acel părinte. Dacă soții care nu au copii adoptă alt copil nu formează o familie, în adevăratul sens al cuvântului, pentru că între ei și copiii adoptați nu există legăturile biologice pe care le presupune descendența. Ei pot fi cel mult niște „tutori”: „TUTÉLĂ, tutele, s. f. 1. Acțiunea de a tutela; instituție legală având drept scop ocrotirea și administrarea intereselor unui minor sau ale unui alienat sau debil mintal; tutelaj, epitropie”.

Marea campanie populistă a popimii și a celor care nu au timp să citească văd că prinde și la parlamentari, la partidele politice. Oare nu citește vreunul și DEX-ul ? Tipul acesta de reacții și mai ales comportamentul parlamentarilor pune în pericol predictibilitatea comportamentului social. Suntem fragili social din moment ce imediat ce îi trece cuiva prin cap o tâmpenie se găsește o majoritate parlamentară care să vină cu modificarea legii.

Are mare dreptate Iohannis că învățământul trebuie să fie prioritate națională. Țara este plină de tâmpiți.

Dâncu vorbește frumos. Să vedem reforma.

Agerpres (aici).

Vasile Dâncu vorbește bine. Vorbește despre principii care trebuie impuse în reforma administrației dar și a salarizării funcțiilor publice. Impuse, nu propuse. Pentru că am ajunge iar la concluzia spus de el: „În acest moment, este foarte clar că noi trebuie să construim un standard de salarizare unic în România, pentru că România este plină de privilegii”. De acord.

Din ce spune el, au deja concepte care se detașează în sensul de reformă dorit. Funcția publică să fie construită pe baza unor principii care să includă standarde bine conturate. De cost, de eficiență, standarde profesionale etc. Legată de funcția publică se urmărește retribuirea. Cu raportare la salarizarea Președintelui României. Astfel se va ajunge la o imagine clară a fiecărei funcții publice și la eliminarea anomaliei de astăzi când unii funcționari publici au salarii mai mari ca Președintele. Situația asta este absurdă. Mie îmi este imposibil să accept că o funcție publică este mai importantă ca a Președintelui țării, că poartă mai multă răspundere publică ca Președintele, că are o importanță socială mai mare ca a Președintelui. Este de reținut și principiul echității dar și al respectării ierarhiei funcției. Ba chiar și o diferențiere în salarizare „în interiorul” funcției publice care să aibă în vedere vechimea și alte componente ale muncii - evident și responsabilitatea ce se degajă.

Vreau să cred că nu se va ajunge la „tăieri” de salarii pentru ca toți să ajungă la același nivel. Acolo unde exagerarea salarizării a depășit limitele bunului simț - evident că sunt astfel de cazuri -, se va impune o reorganizare a respectivelor structuri cu redefinea funcției publice și a atribuțiilor structurilor în cauză. Vor urma evaluări ale celor care vor să ocupe respectivele funcții. Unii vor rămâne cu salarizarea pe loc, pentru că deja sunt la un maxim „deranjant”, alții vor beneficia pentru că salarizarea lor se va apropia de a celor care au avut parte de privilegii. Unii/unele își vor pierde locurile de muncă. Fie vor pleca - eliminarea privilegiului -, fie nu se vor califica pentru ocuparea funcțiilor publice disponibile după reorganizare. Este evident că va exista pentru aceeași funcție publică o departajare care va avea ca fundament nivelul instituției publice însă această departajare nu trebuie să fie deranjantă.

Reforma va trebui să întrunească aprobarea majorității cetățenilor. Va avea și adversari, în special între cei care azi ocupă funcții publice și urmează a pierde privilegiile, nu doar salariale. Cei din urmă se vor duce la Antena 3 să se plângă de abuzurile puterii „iohanniste”.

Eu sper ca reforma să se realizeze. Sper. Sper ca partidele politice principale să o sprijine. Realizarea reformei va permite resetarea „angajamentelor politice”. Promisiunile care privesc luna de pe cer vor exista doar în gura „infractorilor politici” - persoane capabile să mintă, să înșele, să promită fără a avea suport real în angajamente.

Dâncu vorbește frumos. Să vedem realizarea.

Ușor, ușor ne vom civiliza. Corespondența privată „abuzivă” primește un bobârnac.

Agerpres (aici). Angajatorii au dreptul să supravegheze comunicațiile pe internet ale angajaților.

Un inginer român care a fost surprins că folosește resursele firmei pentru corespondența personală în timpul programului de lucru, contrar reglementărilor interne, a fost dat afară. A dat firma în judecată, justiția română a dat dreptate firmei, inginerul s-a adresat CEDO iar CEDO i-a respins plângerea. Firma are dreptate.

Cazul poate părea simplu însă nu este. Nu înseamnă că nu poți vorbi cu familia în timpul programului de lucru, dacă există o situație care impune o corespondență urgentă. Trebuie însă să fie o situație care impune o părere sau o decizie a angajatului cu grad de urgență. La CEDO s-a observat că inginerul român purta o corespondență personală ce nu presupunea o urgență. Flecăreală. Cu fratele și soția.

Ei bine, se pare că această decizie a CEDO va „rupe zăgazurile” pe aici, prin România. În cazul instituțiilor publice (în special) dar și în cazul societăților comerciale serioase care vor să obțină rezultate palpabile, evaluabile în bani. Să încerc o enumerare, fără a avea pretenția acoperirii tuturor situațiilor:

1. Se va reduce, probabil, „timpul de gândire” pe lucrare aflată în lucru. De aici, se va ajunge la mai multe lucrări realizate în unitatea de timp dată la dispoziție pentru efectuarea lor.

2. Se va reduce timpul de așteptare al contribuabililor la cererile de depuse pentru recunoașterea unor stări de fapt sau avizele ce sunt cerute administrațiilor publice.

3. Va crește productivitatea muncii în toate domeniile de activitate în care instrumentele de lucru principale sau ajutătoare sunt computerele și conexiunile la internet.

4. Dispare „ca un fum” marota secretului corespondenței din activitatea lucrativă. Va rămâne doar secretul corespondenței din viața privată.

5. Se va reduce, dramatic, numărul utilizatorilor rețelelor de socializare în perioadele de lucru la instituțiile publice sau la societățile comerciale. Trist. Facebook, twiter etc.

Uite un eveniment cu multiple urmări deși pare o bagatelă.

Un pas, chiar dacă insuficient. Politica în unele state europene nu este favorabilă europenilor.

Agerpres (aici), spune că Merkel are o altă nuanță în politica cu privire la refugiați.

Evenimentele de la Koln nu sunt tratate din punct de vedere politic și legislativ doar în Germania, au devenit (alături de alte evenimente) probleme ale Comunității Europene în ansamblul ei dar și ale altor state care primesc imigranți, sub orice titulatură ar fi ei acceptați.

Agenția de presă face precizarea că în Germania, țara care a invitat „refugiații” pe teritoriul ei fără a se consulta cu celelalte state membre ale Uniunii Europene (are mușchi Germania, mai mari ca ai celorlalți !), legea permite expulzarea unui solicitant de azil în cursul examinării dosarului său dacă acesta a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 3 ani și dacă nu îi este pusă viața în pericol în țara în care urmează a fi expulzat.

Să desfacem puțin reglementarea.

Condamnarea pentru o faptă la cel puțin 3 ani duce cu gândul la un anumit nivel infracțional. Infracțiunile care au limite maxime de până la 3 ani nu sunt luate în calcul. Nu cunosc legislația penală germană așa că nu pot spune care sunt infracțiunile pe care le pot comite solicitanții de azil pentru a nu risca expulzarea.

Pe de altă parte, legea germană prevede condiția cumulativă a lipsei pericolului pentru viața celui care urmează a fi expulzat în țara în care urmează a fi expulzat. Ei bine, nici când eram în activitate (polițist de frontieră) nu am înghițit această prevedere care a fost adoptată și de România. Nu cred că există posibilitatea reală de a judeca o astfel de lipsă a pericolului. În toate cazurile, această lipsă a pericolului a fost stabilită politic. Nu mai departe de anul trecut, Germania a hotărât să primească „refugiații sirieni și irakieni” și pentru a „le face loc” a hotărât să îi expulzeze pe cei care au solicitat viză veniți din Albania, Kosovo, Bosnia-Herțegovina, Moldova etc. Ca atare, Germania a scos de pe lista neagră aceste state astfel că procedurile de azil au fost închise iar solicitanții de azil din aceste state au fost trimiși ultra-urgent acasă.

Metoda de a declara un stat întreg ca fiind „nesigur” este o aberație. După părerea mea.

Anul trecut, iar dau exemple, Irakul a recucerit aproape 40% din teritoriul ocupat de SI. Partea de sud, sud-est și sud-vest a Irakului nu este sub controlul SI. Partea de nord și nord-est a Irakului este sub controlul kurzilor. De ce se mai consideră că imigranții irakieni au dreptul la azil ca refugiați ? De ce nu se are în vedere un sprijin internațional pentru Guvernul din Irak să îi strămute pe cei puși în pericol - pentru perioada în care în zona lor de reședință au loc lupte armate - în zone lipsite de pericolul iminent ?! De ce irakienii care au fugit din țară trecând chiar prin zonele de război nu s-au oprit în țările vecine până la încetarea stării de beligeranță în zonele de reședință ? De ce-ul ăsta este foarte complex și are mult prea multe date locale care deranjează politic. Mai ales pe acei politicieni care urmăresc obiective ascunse.

Aceeași situație este în Siria. Din populația de aproape 20 de milioane aproape 11 milioane de sirieni s-au dislocat din zonele de conflict și s-au dus în alte zone din țară sau au trecut în țările vecine: Turcia, Liban, Iordania. În Siria însă, mai mult ca în Irak, părțile combatante sunt „ciudate”. Mai fiecare șef de trib are propria armată. Statul Islamic a pierdut și în Siria mult din teritoriu. Multe zone au devenit relativ sigure pentru populația locală. Nu mai spun de zonele în care SI sau alte forțe beligerante nici nu au intrat. De ce populația din acele zone mai primește statutul de refugiat ?

Dacă desfacem aceste informații corect, ar trebui ca în Europa să nu existe „refugiați” din acele țări. Ce face coana Europa ? Slăbește capacitatea acelor țări de a răspunde agresiunilor prin atragerea populației lor, populație capabilă de luptă, la mii de kilometri depărtare.

Doamna Merkel s-a gândit să împace și capra și varza. Să își urmărească proiectul politic de atragere în Germania a viitoarei forțe de muncă ieftine dar și să arate că este „fermă”. Ca atare, propune ca regulile expulzării să fie modificate. Cum ? Naiba știe. Este o problemă de legislație și ca atare este vorba despre o majoritate parlamentară care să permită adoptarea legii. Având în vedere faptul că social-democrații germani sunt cu gura mare că ideea de a aduce lucrători din statele arabe le aparține, nu este exclus ca ideile lui Merkel să fie serios amendate astfel că Germania va avea o legislație privind expulzarea după modelul arătat de Caragiale: „să se schimbe totul, pe ici pe colo prin părțile esențiale, dar să nu se schimbe nimic !”. Desfăcând pe bucățele cum am făcut eu mai sus, degeaba schimbă germanii pe ici pe colo dacă fundamentele rămân aceleași.

Dacă dezbatem problema la nivelul fiecărei persoane în parte care dorește să ajungă în anumite state europene, putem accepta dreptul acesteia de a trăi acolo unde este acceptată. Pun accentul pe condiția de a fi acceptată, condiție imperativă a dreptului internațional care nu obligă statele să accepte străinii pe propriul teritoriu pentru că așa vrea străinul respectiv. Dacă dezbatem problema sub aspectul interesului statelor sursă de migranți dar și al statelor țintă pentru migrație vom observa, cu ușurință faptul că statele sursă sunt „victime” ale migrației. Migrația „creierelor”, migrația „meșteșugarilor” generează în statele sursă deficite incalificabile în cea mai importantă forță a economiei locale: forța de muncă calificată. Statele țintă care atrag acești migranți, statele țintă care îi acceptă pe acești migranți sunt beneficiarii eforturilor statelor respective pentru formarea lor. Este un fel de furt calificat iar statele care îi atrag sau îi acceptă obțin un beneficiu fără just temei. O ticăloșie. Cât privește latura militară, a capacității unui stat de a se apăra, de a-și apăra independența, integritatea teritorială, suveranitatea acest exod este o agresiune. Lipsește statul sursă de resursa umană necesară realizării apărării naționale și siguranței publice.

Peste toate, ce s-a întâmplat în diferitele state vest-europene și nordice în noaptea dintre ani confirmă faptul că Germania, Suedia și alte state care susțin cu ardoare această migrație atentează, grav, la securitatea internă a spațiului european. După ce obțin vizele de refugiați, imigranții din Germania, Suedia, Finlanda, Austria, Franța, Belgia, Danemarca au dreptul să circule prin Europa ca prin curtea casei, oricare altă țară se poate trezi cu un deficit major de securitate din cauza acestor oameni care vor începe, după ce obțin rezidența legală și știu că sunt apărați de legea germană sau a altei țări de expulzare, să își promoveze „cultura” cu agresivitate așa cum o fac de niște ani buni în Franța, Belgia, Suedia etc. Ce poate face România într-un astfel de caz ? Suportă actul de agresiune pentru că fără consecințele actului de agresiune sau morții unor oameni în urma actului terorist nu te poți pronunța, identifică agresorii, îi cercetează - Germania va trimite „supraveghetori” pentru a vedea să nu le fie lezate agresorilor sau teroriștilor drepturile conferite de Germania -, îi judecă și îi condamnă. Comunică condamnarea Germaniei care îi poate prelua să execute pedeapsa la ei sau nu.

Nu am încredere în ce face Merkel pe la ea acasă. Am impresia că face niște jocuri politice prin care să își refacă imaginea de „femeie de fier” a politicii germane și europene.

O instanță a aprins „chibritul”. Urmează lumânarea pentru Traian Băsescu ?

Tribunalul din Constanța este cel care, prin intermediul unui complet de judecată, a aprins „chibritul” în cazul lui Mircea Băsescu. A pronunțat o sentință. Condamnații pot face apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Tribunalul spune că îl condamnă pe Mircea Băsescu la 4 ani de închisoare pentru infracțiunea de trafic de influență. Căpățână este condamnat la 3 ani de închisoare pentru complicitate la trafic de influență. Sentința pe scurt este aici.

„CAPITOLUL I
Infracţiuni de corupţie
Art. 291
Traficul de influenţă
(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-291”.

Instanța a constatat existența faptei. A constatat că există și banii care au ajuns la infractorul Mircea Băsescu, a constatat că există toate condițiile pentru ca prevederile art. 291 Cp să fie îndeplinite. Între vechiul cod penal și noul cod penal nu există diferențe de conținut ci de formulare.

Să lăsăm avocații, procurorii și judecătorii să se pregătească pentru apel iar noi să vedem alte influențe ale acestei sentințe.

Mircea Băsescu a primit 4 ani de închisoare pentru fapta încadrată ca pedeapsă între 2 ani și 7 ani de închisoare. O pedeapsă care acoperă peste 50% din pedeapsa maximă. Căpățână a primit 3 ani de închisoare pentru complicitatea la faptă, autorul principal fiind considerat Mircea Băsescu ! Cumva, cei doi au împărțit maximul pedepsei.

La Mircea Băsescu au fost, probabil, prezentate tot felul de circumstanțe atenuante, cum ar fi prima condamnare. Chiar dacă mai are câteva dosare pe rolul instanțelor, până la existența unei condamnări definitive și irevocabile în fiecare din acele dosare nu sunt luate în calcul. Când se va pronunța însă sentința în următorul dosar, procurorii vor pune condamnarea anterioară ca circumstanță agravantă, pedeapsa urmând a fi mai aproape de maximul stabilit de lege, mai mult, pot cere și eliminarea unor „favoruri” existente la condamnările precedente sau chiar cerute în procesul în curs.

Să nu uităm că și fiul lui Mircea Băsescu are un dosar serios pe rol. Familie de mafioți, ce mai ! După această primă sentință, cortina este trasă sau măcar „bine crăpată”.

Va constata instanța de apel că fapta nu există ? Nu cred. În cel mai fericit caz pentru MB instanța îi va reduce pedeapsa, dar nu cred că se va ajunge acolo. Traficul de influență comis de Mircea Băsescu și dovedit în judecata la prima instanță are ca finalitate tocmai Justiția. Pune în discuție actul de justiție. Transmite publicului ideea că Justiția este coruptibilă. Că este suficient să ai „spate politic” pentru ca instanțele de judecată să „împartă dreptatea” după cum vrea funcționarul public influent sau demnitarul „X”. Ceea ce este foarte grav. Nu cred că va exista compasiune din partea vreunui judecător care va judeca cauza în apel dacă motivările primei instanțe vor fi suficient de puternice pentru a evidenția existența faptei. Sunt probe indubitabile.

MB va face pușcărie. Vor urma celelalte dosare. Va aduna, ca omul lacom, cât mai multe condamnări dacă faptele sunt dovedite și dacă el este autorul lor. Să îl lăsăm pe MB în mâna legii, el a vrut acolo.

Problema care se pune cu deosebită putere este în altă parte. Este la fratele Traian Băsescu. El este „funcționarul public” care a constituit „suportul, spatele politic” pentru comiterea infracțiunii de „trafic de influență”. Fără existența lui și fără funcția publică pe care a îndeplinit-o fapta nu ar fi existat sau nu l-ar fi avut pe el ca suport. Pe bună dreptate se vor ridica probleme, se vor pune întrebări: fapta lui MB este singulară ? MB este singurul care „s-a sprijinit” de Traian Băsescu pentru a comite infracțiuni ? Dintre atâtea infracțiuni care au „ca sprijin” persoana lui Traian Băsescu există vreuna din care Traian Băsescu să fi tras foloase ?

Condamnarea lui Mircea Băsescu pune un mare semn de întrebare cu privire la cinstea lui Traian Băsescu. Nu doar ca fost Președinte al României ci și ca actual om politic implicat în viața politică a țării prin intermediul unui partid politic care cere voturile alegătorilor. Vorba aia, cum îi turcu'i și pistolul. Semnul ăla mare de întrebare se conturează din ce în ce mai puternic pe el fiind înscrise nu doar numele lui Mircea Băsescu și a complicelui Căpățână ci și alte nume care așteaptă de la instanțe ori achitarea ori condamnarea. De vor fi condamnări, semul acela de întrebare va deveni din ce în ce mai gros, mai amenințător.

Dacă și în apel va urma o condamnare a lui Mircea Băsescu, atunci lumânarea se va aprinde și la Traian Băsescu alături de partidul pe care îl conduce. Și așa partidul o are în cârcă pe Elena Udrea, candidata partidului la prezidențiale. Personaj care se apropie de o sentință în acest an.

Anumite sentințe ale instanțelor de judecată trebuie privite într-un context mai larg. Bine, făptuitorii își vor urma drumul lor. Ceilalți însă, apropiații lor au de tras. Traian Băsescu se apropie din ce în ce mai mult de fenomenul corupției. Prin hotărârile judecătorești ce se pronunță și care constituie sentințe pentru cei din familia lui dar și pentru cei care i-au stat alături, lui Traian Băsescu i se pun hainele de „persoană coruptă sau coruptibilă”. Haine „festive” care îl trimit direct la groapa de gunoi a istoriei. În fața corupției dovedite sau presupuse (indicii temeinice !), toate celelalte fapte își pierd „strălucirea”.