O lume ... ca la balamuc. Trebuie să o înțelegem pentru a nu fi surprinși.

Am trecut încet, poate nu destul de încet, peste știrile externe de la Agerpres și Mediafax. Nu mă uit la ziare. Nu am ce vedea.

Lumea se zvârcolește, pur și simplu.

Aici, în Europa, suntem dezbinați. Ideea de uniune a Europei are mari probleme. Faptele au contrazis vorbele, tratatele, declarațiile de bune intenții.

Politica unor state pune UE în dificultate. Germania, Franța, Austria, Suedia, Italia, Grecia și alte state au sărit peste cal, vorba aia. Europa comunitară s-a împărțit pe tabere. Inițial, o tabără a fost agresiv pro-migrație iar alta ostilă, acum am ajuns la o moderare a tonului pro-migranție și la o accentuare a tonului anti-migrație. Ba, chiar mai mult, statele care se fac vinovate de imigrația excesivă încearcă să arunce vina pe statele care au permis invadarea Europei. Uită Germania, Austria și alte state că ele au fost inițiatorii și promotorii marii migrații a anului 2015. Acum dau vina pe greci și italieni, pe spanioli sau pe mai știu eu cine.

Numărul imigranților din Europa a depășit un milion. Vorbesc doar despre imigranții care au forțat intrarea în Uniunea Europeană. Nu în toată Uniunea, ci doar în unele state. Statele care i-au chemat. Nu vorbesc despre migrația „normală”, din fiecare stat în parte. Nu vorbesc despre migrația acceptată ci de cea impusă. În România sunt peste 3500 de sirieni refugiați. Majoritatea sunt membri ai unor familii mixte cu români. Sunt și irakieni, afganistanezi, iranieni, libanezi etc. Nu despre aceștia este vorba.

Președintele Cehiei consideră că actuala imigrație este „o invazie organizată” (aici). Îi îndeamnă pe tinerii imigranți să pună mâna pe arme și să își apere țara. În cultura europeană, oamenii își apără țara. În cultura populațiilor din zona arabă se pare că oamenii preferă fuga. Cehia se opune cotelor de repartiție a imigranților pe fiecare stat membru al UE. Sunt de acord cu o astfel de poziție. Mai mult, consider că cei care i-au chemat sau le susține migrația să le ofere asistența necesară. Germania, Austria, Suedia etc.

Ministrul de externe al Germaniei susține că Europa trebuie să își recapete controlul la frontiere (aici). Este enervant. După ce a promovat o politică de „invitare a migranților” acum întoarce. Politica Germaniei în materia imigranților a provocat multe distrugeri și un consum anormal de resurse altor țări. Germania poate face ce vrea ea cu banii ei, dacă îi dă imigranților este treaba ei dar de ce a trebuit ca alte state să își consume resursele cu „vizita” imigranților ? Acum germanii au aflat că o parte dintre imigranți nu sunt ce au declarat. Au constatat că pașapoartele lor sunt false. Ba, chiar mai rău, tipul de pașapoarte prezentate de unii dintre imigranți a fost descoperit la autorii atentatelor de la Paris. Curvăsăria în politică se plătește. Un sondaj efectuat în Germania arată o schimbare a percepției germanilor față de politica statului față de imigranți (aici).

Mai zilele trecute, Estonia a comunicat că nici un imigrant din Italia sau Grecia nu a dorit să devină „musafirul” Estoniei. Slovacia refuză categoric primirea imigranților. La fel Cehia. Noua putere de la Varșovia la fel. Polonia refuză să aplice un accept anterior ! Alte state condiționează primirea de acceptul imigranților. Fără acest accept, trimiterea imigrantului într-o țară pe baza repartiției pe cote este considerată un abuz asupra libertății persoanei. Statutul de refugiat se acordă când există o intenție clară a refugiatului de a merge într-o țară vecină țării din care provine. În cazul majorității refugiaților este vorba despre Turcia. Unii s-au dus în Liban, alții în Iordania. Trecerea din aceste țări în altă țară este considerată un act excepțional, un act care presupune acordul țării unde va ajunge. Ei bine, în contra prevederilor dreptului internațional în vigoare, Germania și alte state încearcă să impună ca regulă starea excepțională. Un mare pericol pentru mai toate statele lumii. În mod normal, refugiații din Turcia sau Liban ori din altă țară de margine a Siriei sau Irakului care trec în altă țară nu ar mai trebui considerați refugiați ci imigranți economic. În România sau în alte țări sunt refugiați pentru că au fost luați din zona de refugiere (din Liban și direct din Siria) cu acceptul statului român sau a statului de destinație. Nu au călătorit prin alte țări așa cum este cazul a peste un milion de imigranți declarați pompos de germani ca fiind refugiați.

În Bosnia, alături de noi, islamiștii au plănuit un carnagiu la Sarajevo la sfârșit de an (aici). În Bosnia confesiunea islamică o are 40% din populație. Justiția din Bosnia este în alertă.

Liderul SI a ieșit și el la interval îndemnând la violență în Arabia Saudită și promite acte de violență în Israel (aici). SI pierde teren în Irak, armata irakiană este în ofensivă, pierde teren în fața kurzilor din Irak, pierde teren în fața armatei siriene ajutată de Rusia. Are pierderi (așa raportează mai toate forțele internaționale implicate) importante. Nu doar în oameni și armament ci și în resursele financiare și de hidrocarburi. Pierde rafinării, pierde mijloacele de transport ale petrolului care le-a asigurat finanțarea până acum, pierde conexiunile mafiote care l-au susținut (atacate la rândul lor de coalițiile internaționale). Normal, vor urma atentatele în statele care susțin forțele internaționale dacă acele țări comit greșeli de politică internă. Și au comis. Probabil că mulți militanți ai SI sunt deja în Europa. Unii sunt chiar europenii care au luptat alături de SI și au ajuns acasă, fără a fi „sesizați” de organele de ordine, alții sunt „refugiați” sau simpli imigranți economici.

Ca să fie tabloul cât mai complet, NATO invită Muntenegru să i se alăture. Muntenegru spune „da”. Rusia protestează. Acum protestează și Serbia (aici), aliatul Rusiei din regiune cel mai fidel. Alături, în Bulgaria, un politician al etniei turce, membru al Parlamentului bulgar este „sancționat” de liderii partidului că a făcut o declarație politică de susținere a Turciei și NATO în detrimentul Rusiei. Dubios !

China adoptă, pentru prima dată, o lege împotriva terorismului. Unii au spus că guvernul are prea multe atribuții și competențe astfel că sunt în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Legislativul chinez a punctat în motivare existența și acțiunile SI, atentatele comise de acesta pe plan internațional, acțiuni islamist-teroriste de pe teritoriul Chinei. Având în vedere că și Rusia a luat niște măsuri de excepție, constituirea unor organisme anti-teroriste în zonele litorale dar și în localitățile mai mari aflate în zona de securitate vom avea un an 2016 foarte, foarte încărcat.

Bașca alte probleme ... curente. UE a extins perioada de sancțiuni la adresa Rusiei. Italia nu le mai vrea, îi afectează economia. Italia nu are treabă cu problemele Ucrainei și încălcarea de către Rusia a tuturor tratatelor de până acum. Alături de Italia mai sunt Grecia, Ungaria și chiar o parte semnificativă dintre politicienii germani - în special ultra-naționaliștii și social-democrații. Partidele naționaliste au crescut în notorietate. Au o mai mare vizibilitate în Franța, Spania, Italia, Grecia etc. Toate sunt „aliate” ale Rusiei ! Mare lucru dacă nu vom avea surprize majore în 2016. Mare lucru dacă nu vom avea iar de ales. Nu poți fi membru al UE alături de state care sprijină Rusia în campania acesteia de reîmpărțire a lumii (Serbia care vrea să devină membru UE, deschizând deja două capitole de aderare, dar și alte state care devin din ce în ce mai hotărâte să sprijine Rusia chiar împotriva altor state membre ale UE). Va veni o zi a deciziilor. Fie UE se reorganizează fie renunță la identitate.

Dacă este să fie căldură, atunci va fi căldură.

Cel mai cald „Crăciun”. Toată lumea este îngrijorată. Omul de zăpadă intră în istorie. Eu știu, peste niște ani, mulți ani, în grădină, în plină sărbătoare a „Crăciunului”, la o sărbătoare de familie, la mânecuță scurtă, se va povesti despre „omul de zăpadă” care era pe vremuri. Cum era cu pământul acoperit de zăpadă. Câte un moșulică (care astăzi încă nu s-a născut !), se va lăuda că pe timpul lui, cu vreo sută de ani în urmă, mai ningea, din când în când. dar nu ținea mult. Erau ninsori accidentale.

Am zis să fac un bine și să aduc în față perioada „cretacicului”, cea terminată cu marea extincție a dinozaurilor. O descriere sumară, suficientă pentru a o înțelege, este pe Wikipedia (aici).

Întâi ne vom încinge. Multe animale vor intra în istorie. Au fost. Alte specii se vor naște. Așa cum apar și azi. Lumea este în continuă schimbare. Oamenii vor avea și ei de suferit. Probabil că se vor mai rări. Se vor schimba și fizic. Alt mediu, alte condiții de viață, alte funcții ale membrelor, alte funcții ale diferitelor organe interne ... Ce mai, evoluție. Nu am fost așa cum arătăm astăzi, am fost diferiți când au apărut strămoșii noștri (primate, acum 15 milioane de ani).

Oceanele cu apă scăzută vor reveni. America de Nord, Europa, Africa sunt la dispoziție. Au avut mări cu apă mică, se pare că vor avea. Eu sper ca România să nu se limiteze doar la „țara Hațegului” așa cum a mai fost odată. De aceea avem doar acolo dinozauri, de dimensiuni reduse (un fel de liliputani pentru acea perioadă), pentru că zona era insulară.

Lumea de atunci era diferită de lumea actuală. Mările erau calde, temperatura medie anuală era în jur de 37 grade ! Acum este undeva pe la 15-16 grade (în urcare). Suntem îngroziți că de se va mai încălzi cu 2 grade vom ajunge să nu mai avem țărmuri ! Vorbim despre poluare și acuzăm compușii carbonului. Acolo sus, în cer, este și sulful, bașca toată mizeria gazoasă aruncată de mașini. Ei bine, acolo sus este din ce în ce mai multă apa. Apa care dă viață. Nu mai coboară. Este prea cald pe pământ. Așa că se combină cu sulful, cu carbonul, cu cine știe ce porcării mai lansează „industria” în atmosferă. Se combină și formează o peliculă care nu dă voie căldurii pământului să se răspândească în cosmos. Până vor exploda niște vulcani mai nărăvași care „vor face gaură în cer” și vor ajuta pământul să „respire”. Bine, va fi bine însă va fi și rău. Vor pieri mulți, mulți oameni. Vor pieri multe animale. Vor rămâne în viață doar speciile mai mici, cele care își trăiesc traiul pe sub pământ, la adâncime, precum și speciile anaerobe, din oceane.

După o perioadă de încălzire globală va urma una de răcire radicală. Nu imediat, în termeni de o viață de om ci în timp. În mii și milioane de ani. Între timp, pământul își va încetini din ce în ce mai mult rotația, astfel încât ziua va deveni mai mare de 24 de ore. Va ajunge la 25 de ore, apoi la 26 de ore ... treabă complicată pentru planificatorii vieții celor care vor avea ca strămoși oamenii. Când te gândești că în urmă cu câteva sute de milioane de ani rotația dădea o zi de 16 ore îți pui mâinile în cap. Pe mine mă duce gândul la Marte, planetă care are o rotație „ca ochiul mortului”, fără gravitație semnificativă și cam fără atmosferă. Așa va ajunge și pământul. Bine, nu în timpul vieții mele. Ba, de ce să nu gândesc așa, poate nu în timpul vieții unui om sau a unei ființe care are ca strămoș un om !

A, oare urmașii oamenilor vor mai sărbători nașteri și comemora morți ?

Rusia nu mai bagă bățul prin gard, acum îl sare. Un posibil război este din ce în ce mai „vizibil”.

Mediafax (aici).

Bombardierele rusești Suhoi Su-34 încep să fie dotate cu echipamente de război electronic Hibini.

Practic, devin invizibile pentru radare și rachetele antiaeriene.

Evenimentul care confirmă eficiența echipamentului „Hibini” s-a petrecut în Marea Neagră cu un Suhoi Su-34 și distrugătorul american USS Donald Cook. Distrugătorul a devenit „orb” și „surd”, incapabil să își mai folosească radarul și comenzile electronice de luptă, bașca a blocat sistemul de comunicații al distrugătorului. Iar asta este o treabă foarte, foarte serioasă.

Este atât de serioasă încât va scoate niște miliarde bune de dolari pentru a contracara echipamentul rusesc. Dacă nu se lucrează intens la contracarare, Rusia va stăpâni văzduhul.

Se va renunța la rachetele antiaeriene actuale ? Cum se va moderniza radarul actual ? Ce se va face cu AWACS ? Ce se va face cu sistemele americane „AEGIS” ? Sunt miliarde și miliarde de dolari deveniți inutili. Nu mai spun de echipamentele instalate pe nave și la sol. Problema se duce și în spațiul cosmic la sateliți și chiar stația spațială folosită în comun. Cu sistemul „Hibini” rușii pot echipa nu doar avioanele ci și rachetele cu încărcătură nucleară ! În acest caz, tot echipamentul anti-rachetă construit până acum devine inutil.

Gândind mai departe, instalarea echipamentelor de război electronic „Hibini” pe ținte la sol, forțează o renunțare la bombardamentul de precizie folosit până acum de americani și alte state care poartă diferite lupte prin lume și se revine la bombardamentul în „orb” (sau aproape de orb). Se va vorbi de marja de eroare iar. Acum era mică, pentru că sistemele electronice de recunoaștere ale rachetelor puteau să își verifice permanent poziția. De mâine ... sufletul. Cel puțin cât privește Rusia. Dar dacă Rusia va începe să exporte echipament „Hibini” statelor care se află în conflict permanent ?

Istoria ... hm, istoria ne spune că acela care a avut un pas în față în apărare sau ofensivă a câștigat războiul. În general, statele care au avut ceva mai „bun”, din punctul de vedere al armamentului, au provocat statul „inamic” și l-au obligat să cedeze unele teritorii, unele rute de comerț, afaceri.

Rusia se află acum la egalitate cu SUA. Este evident că SUA nu a folosit în afara granițelor cel mai modern echipament la care are acces. Nu este exclus ca SUA să răspundă rușilor cu echipament care să contracareze „norul electronic” produs de sistemul „Hibini”.

Echipamentul pe care rușii îl destină bombardierelor Suhoi Su-34 are destinație ofensivă. Bombardierele sunt arme ofensive prin excelență. Practic, Rusia confirmă prin aceste echipamente că s-a pregătit ani și ani (perioada în care aceste echipamente au fost în fazele de cercetare, încercare, verificare, instruire a personalului, verificare a funcționării în timp real - cazul din Marea Neagră) pentru un război cu caracter ofensiv. Rusia s-a pregătit să fie un stat agresor. Fără nici un dubiu.

Ce va urma ? Evident, va urma înlocuirea bombardierelor Suhoi din Siria cu bombardiere echipate cu sistemul „Hibini”. Rusia își va verifica la limită echipamentul. Radarele turcești nu vor mai „vedea” avioanele rusești care le vor încălca teritoriul. Există pericolul ca bombardierele rusești să nu treacă „accidental” peste granița turcă ci să aibă și alte obiective. De aceea Turcia dar și alte state NATO vor trata cu maximă seriozitate noua dotare militară a Rusiei. Electronic nu se mai văd bombardierele rusești, se văd însă fizic. Urmele zborului lor prin atmosferă nu poate fi acoperit. Ele sun vizibile cu ochiul liber. Până când se vor găsi contramăsuri, se va reveni la „lucrul manual”. De aici și riscul ca un eventual „răspuns” să fie de o duritate excepțională. Un nou război bate insistent la ușă. Rusia este inițiatorul. Fără doar și poate.

De la teamă la spaimă. Unii pentru „alb”, ceilalți pentru „negru”.

Ministerul Justiției, Raluca Prună, a acordat mai multe interviuri. A fost amabilă, chiar foarte amabilă să răspundă unor întrebări care au avut de a face cu Justiția, cu viziunea ministrului asupra Justiției, de la puțin la deloc.

Din tot interviul, presa română și cititorii de doi bani bucata au luat doar o idee, calificată de ei ca fiind „senzațională” și au rostogolit-o cu frenezie. Noul ministru este posibil să nu o mai reinvestească pe Laura Kovesi în funcția de „șef” al DNA. De aici, o adevărată „tragedie”.

Pentru unii, teama că Laura Kovesi nu va mai conduce DNA și astfel lupta împotriva corupției va slăbi iar corupția și corupții vor reveni în forță. Pentru alții, spaima că ministrul o va reinvesti pe Laura Kovesi și astfel va fi continuată lupta împotriva corupților și a corupției cu mai multă intensitate, mai ales că Iohannis a cerut ca lupta să se intensifice.

Porcăria a plecat de la „Adevărul”. De aici s-a rostogolit marea „veste”. Autorii răstălmăcirii sunt jurnaliștii „plecați” să caute scandalul cu orice preț. Un alt interviu la „România liberă” vine să clarifice confuzia, confuzie inexistentă în primul interviu, însă creată și rostogolită cu maximă plăcere de jurnaliștii români. Am citit primele interviuri, am citit comentarii, am ajuns la interviul luat de Dan Tapalagă pentru „HotNews” și preluat de site-ul de specialitate juridică „Juridice” (aici).

Treaba este clară. Ministrul Raluca Prună nu are de gând să stabilească de acum pe cine va numi sau reconfirma în funcție. Este o treabă de viitor. În interviu nu arată nici pe cine va susține la CSM, în ianuarie. Cât privește pe Kovesi, Raluca Prună afirmă, fără reținere, că poate fi reconfirmată, dacă la momentul analizei se va ajunge la această soluție. Mai este o problemă. Pe care „onorabilii” jurnaliști nu o văd. Au „cataractă”. Ce vrea Kovesi ! Dacă Kovesi va avea o propunere sau posibilitate să lucreze în altă parte, cu o mai bună remunerație, este normal să meargă mai departe. Din câte văd eu este apreciată la nivelul UE. Are două mandate de procuror general al MP, încheie strălucit un mandat de procuror general al DNA, a făcut dovada competenței profesionale depline așa că există posibilitatea să fie chemată să contribuie la nivelul UE la Comisia pentru Justiție și afaceri interne (JAI). De ce nu ? Poate chiar să fie o propunere a României pentru președinția acestei comisii.

Mie mi-a plăcut opoziția Ralucăi Prună față de reglementările care statuează posibilitatea avocaților cu 18 ani vechime în avocatură să treacă în magistratură, fără a mai parcurge pașii de formare și perfecționare a magistraților. Foarte bună poziție. Ca o paranteză, o abordare la fel de greșită este în zona militară și a funcționarilor publici cu statut special (polițiști, indiferent de specialitate).

Un subiect la modă este cel privind „operele științifice” comise de deținuți. Din exprimarea Ralucăi Prună, înțeleg că nu este de acord cu așa ceva. Are și o explicație logică. Cei care sunt chemați să „recunoască” calitatea de „lucrare științifică” a cărții scrise în penitenciar sunt fie necalificați pentru așa ceva iar cei care ar putea fi chemați din exterior sunt la rândul lor „dubioși”. A dat ca exemplu modul în care se obțin diplomele „doctorale”. A da unei comisii la nivel universitar obligația să analizeze aceste așa-zise „lucrări științifice” ar însemna să încarci inutil activitatea universităților. Universitarii ar putea trata cu refuz o asemenea idee. Ar avea dreptate.

Întregul interviu este interesant.

Încearcă să dea o garanție. În titlul articolului de pe „Juridice”, este esența: „nu am venit ca ministru pentru ca să mă iubească societatea, am venit ca fiu responsabil”. Este o invitație și pentru cei care poartă vorbe să se abțină de la interpretări tembele. Apreciază oamenii pentru ce sunt ei nu pentru relațiile pe care le au în mediul politic așa cum vorbește presa, face o acțiune pentru a realiza ceva - lupta anticorupție să se ducă în prevenție, nu în instanță -, are obiective precise pe termen scurt și nu are de gând să folosească instrumentul OUG pentru a „sări pârleazul”. La dorința insistentă a lui Tapalagă de a emite o ordonanță de urgență pentru a modifica o lege organică, Raluca Prună a spus clar că ea nu face așa ceva. Poate propune o OUG însă nu are garanția că va trece de Guvern și apoi de Parlament. De aceea are de gând să ducă în consultare publică toate propunerile legislative pe care le are dar și cele care îi sunt puse în față de diferitele instituții ale statului. Aici a dat exemplul propunerilor de la CSM pe care deja le-a verificat asupra acordului primit de la organizațiile profesionale ale magistraților. Nu prea există așa că propunerile CSM se vor duce către instituțiile publice ale magistraților și organizațiile profesionale pentru puncte de vedere. Eu cred că cineva din CSM, cu mai multe perechi de „...” a vrut să impună ceva și se pare că tocmai s-a împiedicat de „prag”.

Unii dintre cei care au urmat metoda personalizării instituțiilor publice se tem că plecarea lui Kovesi ar slăbi lupta împotriva corupției și ei nu ar mai avea satisfacția să îi vadă după gratii pe cei pe care îi acuză de corupție (pe unii pe merit, pe alții doar din închipuire). Alții au o adevărată spaimă că va fi menținută, reconfirmată în funcție Laura Kovesi. Și aceștia au personalizat DNA. Din nefericire, cele două tabere sunt formate din oameni care nu doar vorbesc, dar și scriu. Ca infractorii ajunși în penitenciar după condamnare și care și-au descoperit, deodată, calitatea de oameni de știință.

Cu sau fără Kovesi la DNA, lupta anticorupție trebuie dusă acolo unde corupția se naște. În instituțiile publice, în special în administrația publică.

Am ajuns, totuși, la o răscruce în acest an 2015.

Îmi vine să fac un fel de recapitulare a anului 2015. Este, evident, personală. Este foarte posibil să nu fiu pe linia promovată de alții. Este normal să fie așa, fiecare are propria imagine a evenimentelor trecute. Vedem fotografia, identificăm elementele care o compun însă avem fiecare dintre noi propria explicație.

Anul 2015 este anul distorsiunilor în Uniunea Europeană. Anul încercărilor majore. Este anul în care „s-a spart buba” în domenii foarte diferite. Înseamnă că în aceste domenii s-au luat decizii slabe atunci când s-a hotărât reglementarea lor într-un anume fel.

Piața unică a energiei în Uniunea Europeană s-a spart. S-a dovedit că era dependentă de importurile din Rusia. A fost construită prost. Unele state membre UE și cu pretenții în dirijarea intereselor uniunii una vorbeau și alta făceau. Germania este cap de afiș. Proiectul conductei germano-ruse de gaze nu este și proiectul Uniunii Europene. Conducta ocolește statele membre ale UE aflate pe traseu. Opoziția Poloniei este justificată. Proiectul pune în fața celorlalte state problema unității europene.

Reacția tuturor celorlalte state a fost corectă. Sistemul european al energiei trebuia să capete formă. Să nu fie constituit doar din vorbe. Interconectarea statelor europene la un sistem al energiei comun a devenit un obiectiv major. Independența față de Rusia a devenit un imperativ. În plus, SUA și-a deschis frontiera pentru exportul de petrol. După 40 de ani de interdicție. Mai mult, frământările politico-militare au avut ca efect și spargerea OPEC. Prețul petrolului și al gazelor naturale s-a prăbușit. Marii exportatori, în frunte cu Rusia, sunt la mila importatorilor. Iar importatorii sunt relaxați. Nu cumpără decât atât cât au nevoie. Importatorii știu că nu mai trebuie să facă eforturi pentru a cumpăra. Piața are mai mult decât poate ține. Prețul țițeiului a coborât sub 40 dolari barilul. Prețul gazelor rusești a scăzut de 4 ori. Peste toate, energia „verde” câștigă teren. Mai mult, angajamentul statelor de a reduce poluarea va afecta din ce în ce mai mult producătorii de țiței și gaze. La fel și pe cei care produc și consumă cărbune.

Moneda unică europeană a fost dusă în comă tot de către statele puternice ale UE. Germania, Franța ba chiar și statele care s-au dezvoltat în timp ca urmare a relațiilor privilegiate cu aceste două economii puternice (state satelit). Buba s-a spart în Grecia unde un partid cu aventurieri politici (Syriza) a încercat să provoace criza euro și să desființeze moneda unică. Aventura grecilor s-a lăsat cu răni grave pentru ei. Creditorii internaționali sunt în stare de alertă. Nu este departe ziua în care investitorii străini își vor pune serioase întrebări înainte de a mai băga bani în Grecia.

Uniunea Europeană este obligată să își revadă structura. Pe hârtie ea arăta frumos. Pe teren însă, era slabă. Statele puternice economic astăzi sunt în fața unei opțiuni majore. Fie dau mai mult Uniunii Europene fie acceptă destrămarea ei. Pentru a da mai mult, statele fondatoare trebuie să cadă de acord asupra unor aspecte politice care să devină comune. Până acum fiecare dintre ele a acționat de parcă nu ar fi făcut parte dintr-o uniune economică și socială. Tratatul Uniunii Europene a fost încălcat de către cei puternici nu de către cei mai slabi. Buba s-a spart însă la cei slabi.

Politica externă a Uniunii Europene a început să capete noi valențe. Încă este legată de mediul economic și de libera circulație a persoanelor însă indiferent cum o dai, tot la decizia politică care privește securitatea și apărarea ajungi. De aceea s-au evidențiat idei noi privind securitatea politică a statelor uniunii dar și a statelor partenere, candidate la aderare în Uniunea Europeană. Voci puternice în cadrul UE vorbesc despre o etapă superioară în domeniul apărării frontierelor și asigurarea securității acestora. Deocamdată se pune accentul pe o ridicarea a conceptului de cooperare transfrontalieră pe baza căruia a fost creat FRONTEX și crearea unei „forțe de intervenție rapidă” a Uniunii Europene pentru apărarea frontierelor care să intervină la frontiera statelor unde securitatea frontierelor este slabă și este pusă în pericol securitatea întregii Uniuni Europene. Deocamdată sunt discuții. Multe state se opun pe considerentul că este încălcată suveranitatea lor. Opoziția acestor este discutabilă. Se pare că au uitat că au fost de acord cu punerea în comun a altor domenii care sunt apanajul suveranității naționale văzută la nivelul statului independent și suveran. Mă refer aici la aderarea la Convenția CEDO, unde s-a transferat o parte a suveranității judiciare către un organism suprastatal, mă refer la Convenția Schengen care transferă o mare parte a suveranității către organismele supra-statale competente ale Uniunii Europene și, mai ales, către organismele naționale ale statelor membre aflate la frontiera externă. Unul din scopurile Convenției Schengen este asigurarea libertății de mișcare a persoanelor în interiorul spațiului Schengen fără ca aceste persoane să mai suporte controale la trecerea frontierelor statelor membre. De aceea, statele care au frontiere externe preiau responsabilitatea asigurării securității celorlalte state. Este un transfer de suveranitate. Mai mult, se realizează un transfer de suveranitate în materie consulară. Eliberarea vizelor Schengen de către Consulatul unui stat membru Schengen este, de fapt, un transfer de suveranitate din partea celorlalte state membre Schengen sau care sunt membre ale UE fără a fi și membre Schengen. Viza este recunoscută de toate statele membre ale UE ca și cum ar fi propria viză ! Mai mult, s-a instituit principiul „cetățeanul UE” prin documentele fundamentale ale UE, care conferă tuturor cetățenilor statelor membre ale UE statutul de cetățeni ai UE și au dreptul să fie apărați de către UE în situația în care sunt în interiorul statelor membre ale UE dar și în teritoriul statelor terțe.

Un fenomen extern a produs un adevărat șoc Uniunii Europene. S-au împletit politici interne perverse (ostile celorlalte state membre ale UE !) cu rezultate catastrofale pentru întreaga Uniune Europeană. Marea migrație din Asia, motivată „politic” ca refugiu al oamenilor de război, a fost încurajată de Germania pentru considerente legate de forța de muncă în scădere și a ajuns să ducă la construirea de garduri de sârmă între statele membre ale Uniunii Europene. Vina nu este a celor care au construit gardurile de sârmă, vina este a celor care au încurajat migrația (cu rezultatul secundar al miilor de morți înecați în Mediterana !) și au promovat (cu vădită inconștiență) primirea imigranțilror. Migrația pune statele membre ale UE în fața unei alternative. Ori continuăm cu UE și avem o politică comună, atât internă cât și externă ori desfacem UE și fiecare țară își vede de propria soartă. Cred că va învinge dorința de a continua cu UE și că se va ajunge la o reformare severă a regulilor UE. Politicile Germaniei, Franței, Belgiei, Olandei, Austriei, Suediei, Italiei au picat examenul timpului. Această migrație este „repetenția” lor. Afectând celelalte state membre ale UE, această migrație va pune mereu problema existenței UE. Indiferent câtă presiune vor pune politicienii germani, austrieci, francezi s.a.m.d. pe statele care refuză imigrația, indiferent de modul cum sunt numiți imigranții (refugiați, pentru a beneficia de statul ONU și tratatele în materie !), toate statele responsabile își vor pune problema responsabilității față de proprii cetățeni. Nu se va accepta transferul de riscuri pe principiul solidarității. Mai ales dacă ne gândim la faptul că Germania dar și alte state nu erau cu „cuțitul la gât” privind necesarul de forță de muncă din moment ce înființarea Uniunii Europene avea ca obiectiv liberalizarea circulației forței de muncă între statele membre pentru a acoperi deficitul temporar în forță de muncă al unor state.

În UE sunt multe, foarte multe evenimente în mișcare. Peste toate problemele interne ale UE vine comportamentul Rusiei și pune cireașa pe tort. Rusia, mare putere militară, nucleară, „depozit mondial de hidrocarburi”, a denunțat prin fapte tratatele care leagă statele europene de o anume conduită în relațiile dintre ele. Respectarea suveranității, a independenței, a integrității teritoriale a statelor europene a devenit relativă. Acordurile de la Helsinki sunt pe muchie. Statele baltice au resimțit presiunea expansionistă a Rusiei cu „durere”. Războiul bătea la ușă. Ucraina a fost „exemplul” dat de ruși privind „capacitatea” Rusiei de a nu respecta nici o înțelegere internațională. Zilele trecute s-a încheiat o rundă de negocieri în formatul UE-Ucraina-Rusia unde Rusia a cerut imperativ ca Acordul de liber schimb UE-Ucraina să fie modificat astfel încât Ucraina să rămână în sfera de influență economică a Rusiei. UE a refuzat. Rușii au anunțat sancțiuni pentru Ucraina. Unii de pe la Moscova au calculat că Rusia pierde în jur de 3,5 miliarde de dolari.

Ocuparea Crimeii pune Uniunea Europeană în fața unei situații pe care a tot ocolit-o. Apărarea statelor membre ale UE. Apărarea statelor partenere UE. Sunt voci în UE care reclamă o politică comună privind apărarea. Există NATO însă și NATO a fost slăbit de politicile unor state UE. Franța și Germania (nu numai ele !) au participat cu entuziasm la modernizarea forțelor armate rusești. Forțe armate care acum amenință alte state membre ale UE ! Este o situație absolut absurdă. La Marea Neagră sunt state membre UE în poziția de „ținte” ale Rusiei. România a fost amenințată direct de unii lideri ruși cu ocuparea, bombardarea etc. Politica duplicitară a Germaniei și Franței, a Greciei și Italiei ar cam trebui să înceteze. Nu vorbesc de „prietenii rușilor”, state mai mici, puteri militare reduse, vorbesc despre state mari, puteri militare la rândul lor. Adoptând o politică comună de apărare și securitate la nivelul UE, micile „prietenii” cu Rusia își pierd puterea. Mai ales dacă alte elemente de sistem din UE devin funcționale astfel încât dependența acestor „prieteni” față de Rusia este redusă sau chiar eliminată. Sistemul energetic european este vital în acest sens.

Cu o Europă în criză, și noi am ajuns la o răscruce. De la câștigarea alegerilor de către Klaus Iohannis se petrec în țară tot felul de „minuni”. Unii au observat bine. Mut și inactiv, Klaus Iohannis și-a îndeplinit majoritatea obiectivelor. Are „Guvernul lui”, a provocat reforme în partidele politice, a obținut unele legi care îi permit să își îndeplinească obiectivele în viitor, a devenit „o voce” în UE prin susținerea unor principii care asigură un echilibru decizional, în consens tocmai cu prevederile Tratatelor constitutive ale UE, a mers constant pe întărirea capacității României de apărare și securitate și este un „partener special” pentru multe cancelarii europene dar și pentru SUA. A promovat și promovează constant lupta anti-corupție și cere instituțiilor specializate ale statului mai multă implicare. În timp ce unii susțin că este prea multă „luptă”, el susține că este insuficientă. Este bine, este foarte bine ce s-a făcut până acum însă este insuficient. De aceea, „Guvernul lui” a trecut la „luptă împotriva corupției” atacând baza corupției: administrația publică. Guvernul Cioloș are ca obiectiv major reforma administrației publice, sursa corupției.

Cât privește partidele, Klaus Iohannis face un lucru bun. Le lasă să se transforme. Dacă privim cu atenție discursurile lui, observăm că nu le atacă, nu le încurajează, nu le pronunță numele. Spune numai ce vrea de la clasa politică. Uneori punctează un domeniu sau altul pe care le vede într-un anume fel. Este enervant pentru unii însă are efect. Imediat ce Iohannis spune ceva, partidele reacționează. Se simt „atinse”. Nu îl atacă pe Iohannis, cel puțin partidele care au ceva de spus, se uită în curtea proprie și anunță tot felul de acțiuni și măsuri. Fără a fi pro-Iohannis, unele formațiuni politice acționează în sensul indicat de președinte. Culmea, cele mai mari partide, PNL și PSD, sunt cele mai receptive.

Mă lungesc și nu vreau. Pun punct. Domeniile pe care le-am tratat sunt majore și mă voi uita atent la ele.

Redefinirea „poziției centrale”.

Am surprinderea să văd apărând pe pagina mea de facebook un articol mai vechi al lui Patapievici (din septembrie 2007, publicat în Revista Idei în Dialog), preluat de site-ul „În linie dreaptă” - autointitulați „conservatori români” (aici). Site-ul îl publică anul trecut, în septembrie 2014.

Ca să fiu sincer, abia acum am citit întregul articol. În afara unor tehnici de analiză și mișcare a tabloului pentru a crea impresia dorită, pe care le pot doar aplauda, restul este un fals, imens. Fundamentul demersului presupus filozofic este fals.

Falsitatea lui apare din momentul în care iese din sfera creștinismului ortodox, îi depășește granițele și intră cu ciubotele în viața altor persoane, le încalcă grosolan dreptul la conștiință, dreptul la propriile valori. Falsitatea apare din momentul în care fiecare judecată de valoare emisă de Patapievici este o încălcare a prevederilor constituționale, este un îndemn la negarea unui consens social care ține o țară unită.

Criticând acțiunile unei asociații - Solidaritatea pentru libertatea conștiință -, care a cerut scoaterea icoanelor din școli și scoaterea rugăciunii „Tatăl nostru” din programele radio și Tv, criticând acțiunea profesorului de filosofie din Buzău care a cerut ca icoana din clasa în care învață copilul lui să fie scoasă de pe perete, Patapievici face exact ce critică. Redefinește poziția centrală în opoziție cu ce prevede Constituția !

„Cum poți să faci niște oameni normali să priceapă intoleranța ca fiind neutralitate? Într-un singur fel: redefinind poziția centrală. Adică deplasînd sistemul de referință în așa fel încît atitudinea de excludere a creștinismului să ajungă centrală în raport cu valorile spațiului public, iar intoleranța față de creștinism să poată apărea ca fiind o veritabilă neutralitate. Consecința imediată a aceste „deplasări de sistem de referință” va fi ca simpla prezență a simbolurilor creștine în spațiul public să apară ca fiind un abuz. În acest mod, apărătorii păstrării în spațiul public a simbolurilor care în mod normal, potrivit tradiției, se află deja acolo vor putea fi prezenați ca extremiști, fanatici, adversari ai egalității de tratament și dușmani au drepturilor omului. Adică o mistificare de proporții.” - Horia-Roman Patapievici.

Ce face Patapievici în exemplul dat este o mârlănie. Creștinismul nu este singur în centrul spațiului public. În centrul valorilor spațiului public sunt și alte confesiuni, musulmană, budistă, sau chiar lipsa confesiunii. Dreptul la confesiune sau absența confesiunii este unul dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor români, mai mult, toate confesiunile fiind considerate ca fiind egale în drepturi, indiferent de numărul persoanelor care le practică.

Mai mult, Patapievici folosește o noțiune generală „creștinism” în interiorul căreia se regăsesc atât ortodoxismul cât și catolicismul, cultele protestante și mai știu eu ce. Fiecare cult creștin are propriile însemne sau chiar nu acceptă însemne. Criticând pe profesorul din Buzău care a cerut scoaterea unui însemn creștin ortodox din școală Patapievici susține doar un cult creștin, negând drepturile celorlalte culte de a se manifesta. Pentru copiii ai căror părinți au altă confesiune, pentru părinții acelor copii, prezentarea însemnelor unui cult în spațiul public poate fi considerată o formă de agresiune. Filosoful Patapievici nu vede acest lucru. Mă mir.

Prin articolul său, Patapievici vrea să redefinească poziția centrală a valorilor din spațiul public după cum au fost ele aranjate în convenția socială numită Constituție cu alte valori. Mai mult, induce termenul „anticreștinism” ca atribut al opoziției față de însemnele și actele de impunere ale unei confesiuni în spațiul public. Culmea, Constituția impune instituțiilor publice „neutralitatea”, tratamentul egal al tuturor cetățenilor indiferent de religie. Patapievici susține, nici mai mult și nici mai puțin, tratamentul discriminatoriu.

Am citit dimineață un articol interesant (aici) unde Valeriu Stoica răspunde întrebărilor unui interviu și susține un concept (îmi place mult): „spațiul juridic în care trăim este măsura libertății noastre”. Nu pot să nu mă leg de tema intervenției mele. Constituția României este „spațiul juridic” pe care noi, românii, l-am acceptat cu scopul de a fi egali între noi, cu scopul de a ne apăra valorile, cu scopul de a avea o lume mai bună și mai dreaptă. Valeriu Stoica spune în interviu că scopul de bază este „mai binele” pentru fiecare dintre noi, dreptatea fiind subordonată (sub aspect administrativ, juridic și judiciar) obținerii binelui (și această idee îmi place !).

Cei care au promovat acum articolul lui Patapievici au scopuri perverse. Criticile aduse BOR și liderilor religioși ortodocși au sensibilizat aparatul de propagandă religios și încearcă să impună ideea „anticreștinismului” din opoziția la agresiunile BOR și ale preoților ortodocși față de diferitele manifestări sociale. Să nu uităm reacțiile BOR și ale unor preoți (doar cele ajunse în media, pentru că în mod sigur au fost mai multe !) față de concertele de tipul celui de la „Colectiv”, să nu uităm refuzul preoților de sluji în memoria ortodocșilor morți la „Colectiv” pe motiv de „satanism” etc.

Mult mai devreme, cel care poartă titulatura de „patriarh” a definit ateii ca fiind „anticreștini”, o minciună uriașă, o încercare disperată de a aduce în stare de beligeranță oamenii care au confesiuni diferite sau nu sunt susținătorii unei confesiuni.

Toate confesiunile sunt pro-active. Caută să „cucerească” noi teritorii, sunt mereu în ofensivă. Creștinismul s-a impus cu forța, peste tot unde a ajuns. Creștinismul s-a impus cu sabia. Cu tortura. Cu crima. La fel ca iudaismul, la fel ca islamismul, la fel ca oricare altă confesiune. Încep să ajung la concluzia că articolele de genul celui scris de Patapievici au rolul de a incita la ură, de a provoca scânteia care să aprindă „focul” înfruntării între oameni. Pentru mine, acest articol este o agresiune asupra „spațiului juridic” pe care am convenit să îl respectăm pentru ca între noi să ne simțim egali.

Migranții europeni vs. imigranții din terțe țări.

Un tabel Eurostat folosit pentru analiza de aici.

M-am uitat cu atenție la unele țări să văd unde sunt românii. Ei bine, sunt, în Italia și Spania în număr foarte mare, sunt principalii imigranți în acele țări însă nu sunt singurii în număr mare. În Ungaria suntem tot pe prima poziție.

Pe de altă parte, dacă este să vedem care țară a oferit migranții cei mai mobili atunci ordinea este Polonia, Germania și apoi România.

Tabelul reflectă rezultatul în cadrul Uniunii Europene a conceptului „libertății de mișcare” a forței de muncă dar și al libertății de stabilire a cetățenilor UE în statele membre. Sunt prezentate doar primele 5 (cinci) poziții. Nu prezintă doar migrația intra-europeană, sunt și state terțe care au o migrație semnificativă în unele țări europene. Este bine să ne uităm cu atenție la aceste cifre.

Urmărind presa, sub impresia „dezastrului” promovat de presa din România, am crezut că noi, românii, suntem cei mai cei din lume în migrație. Pe naiba. Cine citește mai atent tabelul capătă altă impresie.

Românii sunt „luați în seamă” în Italia cu 1.081.400 imigranți, în Spania cu 728.252 imigranți, în Germania cu 245.248 imigranți, în Grecia cu 46.524 imigranți, în Portugalia cu 34.204 imigranți, în Ungaria cu 30.924 imigranți, în Cipru cu 23.706 imigranți și în Slovacia cu 4.941 imigranți. Este evident că sunt numere relativ mari și în alte state însă nu au reușit să intre în „top 5”.

În Marea Britanie se face mare tam-tam pe imigranții români și bulgari care vor să o invadeze. Datele spun altceva:
1. Polonia - 758.207
2. India     - 347.732
3. Irlanda  - 336.780
4. Pakistan- 195.565
5. Lituania- 164.204

Franța, mult timp „oripilată” de invazia românilor are următorul „top 5”:
1. Portugalia - 500.109
2. Algeria     - 468.121
3. Maroc       - 437.058
4. Turcia       - 221.670
5. Italia         - 173.440

România are și ea un „top 5”, cu o oarecare semnificație:
1. Moldova - 10.952
2. Turcia     -   8.143
3. China      -   6.624
4. Italia       -   5.554
5. Sirya      -    3.588

Vorbim doar despre persoanele care au o altă cetățenie decât a Marii Britanii, Franței sau României. Aici nu intră persoanele care provin din alte state care au dublă cetățenie (a doua fiind a statului respectiv) și nici persoanele care provin din alte state care au doar cetățenia celui de al doilea stat.

Probabil că în anumite analize, la nivel național de această dată, sub forța evenimentelor teroriste din acest an, se fac și astfel de analize. Este imperios necesar pentru securitatea unui stat să se cunoască, în amănunt, posibilele surse ale terorismului. Etnia și religia sunt surse. De când există lumea asta.

După finalizarea „primirii” refugiaților de război, datele Eurostat se vor schimba. Fără doar și poate.

Germania are următorul „top 5”, până la „invazie”:
1. Turcia     - 1.424.294
2. Polonia   -    559.410
3. Italia       -    506.507
4. Grecia    -     290.243
5. România -    245.248

Italia are următorul „top 5”:
1. România   - 1.081.400
2. Albania     -    495.709
3. Maroc       -    454.773
4. China        -    256.846
5. Ucraina     -    219.050

Unele migrații au „istoric” în acțiunile anterioare ale țărilor respective. Germania, de exemplu, are o populația de etnie turcă numeroasă. Sunt „muncitorii invitați” și urmașii lor în urmă cu aproape o jumătate de veac să lucreze pentru refacerea țării distrusă în al doilea Război mondial. Un milion și jumătate de turci fără cetățenie contabilizați astăzi sunt cei care au legături cu cei naturalizați în timp. În rest, în Germania sunt prezenți italienii, polonezii și românii care au iar o îndelungată tradiție în forța de muncă de pe piața germană dar și grecii.

Franța excelează în relațiile istorice cu Algeria, Maroc, Turcia. Italienii sunt o prezență activă în Franța din perioada Renașterii. Portughezii sunt mereu prezenți „pe lângă casă”.

 Masiva migrație din acest an a celor din Siria, Irak, Pakistan, Iran, Bangladesh etc. o nouă dimensiune situației din statele europene. Este prea numeroasă, este chiar brutală (folosesc termenul fără a mă feri deoarece s-a confirmat faptul că printre imigranți s-au strecurat și teroriști), este incomodă, va fi foarte dificil de administrat. O soluție populistă, susținută de liderii statelor care au chemat de fapt migranții, este aceea a cotelor. Repartizarea imigranților declarați „refugiați” (pentru a ascunde realitatea politică mizeră cu care unii politicieni din Europa s-au jucat) pe cote este o porcărie. Strânși cu ușa, promotorii ideii au dat-o la întors. Nu pot impune „refugiaților” o țară în care să se stabilească pentru o perioadă de 3 ani (până va fi înapoiat în țara de emigrare !). Le propun și dacă nu acceptă ... asta este. Nu pot nici să le refuze dreptul de azil, justiția din respectiva țară va da peste nas politicienilor și autorităților dacă vor încerca așa ceva. Suedia a făcut, pe repede înainte, experimentul. Autoritățile suedeze au bătut în retragere. Din moment ce au declarat politic că sirienii și irakienii sunt „refugiați de război”, atunci și-au pus „cătușele pe mâini”. Sunt obligați să îi accepte.

Migrația pentru muncă din interiorul UE asociată cu migrația pentru muncă din afara UE de până acum a dus la dezvoltare în statele în care au activat migranții. Datele economice ale statelor care au beneficiat de migranții pentru muncă sunt edificatoare.

Invazia din acest an (depășește un milion de persoane, foarte multe dintre ele bătrâni, femei și copii !) nu se știe ce valoare are (mă refer la piața muncii). După reacțiile din ultima perioadă de timp, Angela Merkel este „la dispoziție”, se pare că una au căutat și alta au găsit. Declarația lui Merkel că imigranții vor trebui să își însușească cultura germană dacă vor să mai rămână în Germania are o importanță majoră. Multiculturalismul degradant promovat de Franța, Belgia, Olanda și alte țări nu este dorit în Germania. Rezultatul tipului de multiculturalism din aceste țări este înspăimântător. În Franța și Belgia s-au format „state în stat”. State islamice ! Cele două țări au pierdut suveranitatea pe propriul teritoriu din moment ce organele de ordine publică și Justiția nu intră în acele spații. Toate statele europene au văzut și înțeles asta. Toate statele europene se feresc de astfel de consecințe. Opoziția la cotele de „refugiați” este o formă de protecție națională. Nu peste mult timp majoritatea statelor membre UE vor forma un pol, cu a anumită atitudine față de migrație iar unele state membre vor forma polul opus, favorabile migrației.

Să ne amintim cum am fost criticați de Franța pentru că dăm cetățenie moldovenilor. Și nu doar Franța ci și Belgia și Olanda. În timp ce ele dădeau cetățenie într-o veselie islamiștilor din fostele teritorii franceze. Nu am auzit de terorism dus în Europa de români și moldoveni însă terorism pus în aplicare în Europa de naturalizații islamiști, francezi și belgieni, avem presa plină. Plus naturalizații din Marea Britanie.

În Europa nu am rezolvat problema sărăciei. La noi, avem în jur de 40% din populație săracă, la limita subzistenței. Mă deranjează atitudinea unor „îmbuibați” de la noi care s-au repezit să ceară admiterea „refugiaților”. Nu știu ce au în cap. Oamenii, cetățeni români, trăind în mizerie nu îi mișcă, nu le crează nici o impresie copiii muritori de foame din România însă îi emoționează la culme imigranții și problemele lor. Componenta socială din buget este mare pentru că dezvoltarea economică este slabă. Îmbuibații noștri ar cam trebui să facă afaceri în țară, pentru a ridica nivelul de trai al populației țării și când vom deveni suficient de bogați să dăm și la alții. Austria are un nivel al sărăciei foarte redus. A declarat că poate primi „doar” până la 100.000 de refugiați anul viitor. Înseamnă că au cu ce îi întreține. Noi ce avem ? Praful de pe tobă.

Aud spunându-se mereu să îi aducem acasă pe cei plecați. O idee politicianistă. De ce să nu ne preocupe să îi ținem acasă pe cei care încă mai sunt în România ?! De ce să nu creem locuri de muncă pentru toți cei rămași acasă ?! Din moment ce am permite economiei să se dezvolte, s-ar crea noi locuri de muncă și piața muncii din România ar deveni atractivă pentru cei plecați de acasă dar care nu s-au stabilit în alte țări. Unii s-au stabilit deja peste graniță, alții urmează a primi cetățenia acelor state, ba chiar au devenit persoane active, utile societății fiind mandatați de comunitățile locale să participe la conducerea lor. Aceștia vor rămâne români dar nu vor mai reveni ca cetățeni. S-au realizat în țările care le-au permis acest lucru. Italia și Spania sunt cele mai tentante, mai permisive, asta nu înseamnă că alte state cum ar fi Germania, Marea Britanie sau Norvegia ar fi mai prejos.

Noi trebuie să creem aici, acasă, condițiile pentru ca cei care au ajuns la maturitate să se dezvolte. Vor reveni cei care vor dori. Vor veni și alții dacă sunt condiții favorabile dezvoltării lor. Unii mai curajoși din alte țări au venit, au investit și au rămas aici devenind utili societății. Indiferent de naționalitate sau culoare a pielii. Migrația ponderată este bună, migrația forțată duce la dezastru.

Retrospectiva anului 2015. După părerea mea.

La invitația lui Ionuț Iancu aleg pentru anul 2015 imaginea de mai sus și cuvântul „imigrație”.

Băsiștii încep să vadă. Lăzăroiu vede bine chiar dacă are unele nuanțe puțin probabile.

Mai devreme am scris un articol, aici pe blog, în care am arătat că Iohannis și Cioloș formează o echipă care face o altfel de politică. Complet diferită de a antecesorilor. Am pus accentul pe transferul de responsabilitate asupra administrării țării de la Guvern la Parlament. Guvernul devine, astfel, doar cel care aplică legea. Cumva în interiorul conceptului de drept pozitiv unde legea dispune ce se poate face și ce nu. Dacă legea nu este bună, este înlocuită iar dacă nu este înlocuită, societatea suportă consecințele. Răspunderea nu revine Guvernului, care se abține să facă legi ci Parlamentului, cel care face legile. Până acum, guvernele au intervenit asupra legilor prin ordonanțe de urgență, ordonanțe și foarte multe hotărâri de guvern prin care au căutat să pună de acord politicile proprii cu legile în vigoare. A ieșit o bulibășeală. Proasta guvernare are o componentă de bază în legiferare.

Pe facebook am văzut o trimitere la un articol scris de Sebastian Lăzăroiu (aici). L-am citit cu atenție. Cu sau fără voia autorului, comparația între „modelul” Băsescu cu „modelul” Iohannis (ce se prefigurează) este defavorabilă lui Traian Băsescu.

După lectura articolului am senzația următoare.

Țara este ca „o căruță” sau „un car”. Președintele țării este cel care trebuie să aleagă „animalele” care să o/îl tragă.

Traian Băsescu a ales soluția să se înhame el să tragă așa că a ales o căruță ușoară, după ce a încercat să arate cât de viguros este și s-a înhămat la un car.

Klaus Iohannis a ales un car. Nu s-a înhămat el, a ales să „invite” să tragă liderii principalelor partide politice, mai puternici, mai vânjoși, mai bine hrăniți, capabili să dea forță și chiar viteză „atelajului”.

În timp ce Băsescu înhămat la o căruță ușoară a vrut să meargă repede, după capul lui, însă a derapat ca la balamuc, de multe ori s-a învârtit „în jurul cozii”, Iohannis merge întâi mai încet, numai către înainte, după ce a obținut de la ambele partide majore acceptul (prin negociere !). Oalele din căruța lui Băsescu s-au spart, ciobit și chiar au căzut din coș, oalele pe care le-a pus și le pune Iohannis în car sunt mari, grele, sunt pline, sunt stabile. Este evident că această imagine reflectă o realitate.

Președințiile lui Băsescu au devenit un eșec, lamentabil, lăudate doar de către el și apropiații lui, incapabili să înțeleagă că Traian Băsescu este un mare eșec politic. Președinția lui Iohannis se anunță a fi cu rezultate. Place sau nu, acesta este adevărul.

Lăzăroiu constată, cu „șopârlițele” de rigoare, că Iohannis are obiective politice majore la care vrea să atragă principalele partide politice. Practic, nu o spune Lăzăroiu, Iohannis vrea să împlinească un obiectiv al fostului USL (cel original, nu cel măsluit de Ponta !), și anume ajungerea de către principalele partide parlamentare (PNL și PSD) la un numitor comun privind direcția României, stabilirea unei baze de dezvoltare de comun acord și realizarea reformelor de bază ale unei societăți democratice în consens astfel încât acestea să nu mai fie negate de eventualele guvernări (separate !) ale acestor partide. Fiecare mare partid va urma să aducă pe fundamentul comun o contribuție personalizată la dezvoltarea României.

Vede bine Lăzăroiu. Vede bine constatând că libertatea presei și libertatea înființării unor noi formațiuni politice sunt supape sociale care vor permite manifestarea opoziției în libertate. Vede bine și faptul că partidele nou înființate nu au puterea, în acestă perioadă de timp, să facă o opoziție reală. Nici MP-ul lui Băsescu, nici M10-ul lui Macovei, nici alte făcături politice. Viața îi dă pe undeva dreptate. PSD-ul sub Dragnea se delimitează de ALDE-ul lui Tăriceanu, UNPR-ul lui Oprea este în corzi și scade în continuare, fiind sub presiunea dispariției dacă nu se asociază urgent cu un partid mai mare. Nu cred că PNL sau PSD vor accepta o alianță cu UNPR. Cred că mai degrabă va dispare UNPR, se va lăsa absorbit.

Lăzăroiu este nedrept, pe undeva, cu Cioloș. Îl vede doar ca un Guvern care are rolul de a asigura „liniștea” politică necesară lui Iohannis să formeze „majoritatea PNL cu PSD” într-o viitoare guvernare. Dacă nu este așa ? Își va face mea-culpa ? Nu cred. Este una dintre șopârlițele oferite lui Băsescu să iasă în evidență cu scandal. Lăzăroiu nu vede că Cioloș „a cuvântat” despre rolul lui și a Guvernului: reforma administrației publice și a salarizării unice în sistemul bugetar. Este una din marile reforme de care este nevoie pentru o altfel de politică. Lăzăroiu nu vede „mișcările” din administrația centrală pe care le fac miniștrii. Reorganizarea ministerelor pe criterii de eficiență, introducerea testelor de inteligență și a celor de management după modelul Comisiei Europene, stabilirea criteriilor de performanță la nivelul funcționarilor publici din ministere și agenții etc. Nu le vede pentru că dacă le-ar vedea, s-ar duce de râpă tot ce s-a făcut după „modelul Băsescu”.

Articolul lui Lăzăroiu este interesant. Poate place, poate nu, este însă un punct de vedere care plasează mandatele lui Băsescu pe un loc secund (speră el) față de un mandat abia început al lui Iohannis. De fapt, mandatul lui Băsescu ar trebui să cadă sub cel al lui Constantinescu, mandat care a dat României o direcție și o anume consistență. Băsescu este „laudă-mă gură” însă el a fost doar un Președinte care a continuat ce a început Constantinescu și a păstrat Iliescu. Aderarea la NATO și la UE.

Cineva spune prostii. Băsescu este cap de afiș.

Președintele Iohannis a făcut o afirmații destul de  „dure” în fața parlamentarilor cu ocazia împlinirii unui an de la preluarea mandatului (aici). Afirmații care au deranjat pe cei care până acum se lăudau cu „realizările” lor.

Unii au mârâit pe la colțuri. Alții și-au trimis la înaintare „valeții”, tot felul de analiști și jurnaliști încă plătiți din surse obscure (surse în declin sever, mai ales după de parchetele Ministerului Public au dat iama în marii tâlhari ai țării !).

Traian Băsescu s-a simțit atacat la persoană de afirmația Președintelui Iohannis cu privire la vizibilitatea României pe plan extern.

„Din diverse motive, pe care nu doresc să le comentez aici, România s-a aflat într-o oarecare izolare în anii anteriori. Am dorit să schimbăm cu totul această stare de fapt în 2015, ceea ce explică și dinamica mai mare din acest an în activitatea de politică externă. România este o țară respectată în NATO și UE, care contează în ecuația geo-politică și geo-strategică și care este gata să-și asume responsabilități.

...

Anul 2015 recâștigarea normalității a însemnat și demersuri în plan extern, mă refer în mod particular la restabilirea prestigiului României în exterior, la profilarea sa în cadrul UE și al NATO și la întărirea parteneriatelor noastre strategice. 2015 a fost un an în care nu doar am confirmat, ci am adâncit și transpus în acțiuni concrete opțiunile majore ale politicii noastre externe. Vizitele externe și primirea a numeroși șefi de state și de guverne a avut tocmai această menire de a da țării noastre o voce mai puternică, de a întări relații cu aliați cu aliați tradiționali, de a reface legăturile strategice, de a ne apropia de state din regiune”.

Reacția lui Traian Băsescu este, cumva, de înțeles (aici). Numai că are doar valoarea unei declarații ce se va pierde în timp. Președintele Iohannis va putea reveni după fiecare acțiune de politică externă să puncteze în ideea „refacerii” sau a „recuperării” unei poziții fie pierdute pe timpul mandatelor antecesorilor săi fie neglijate de aceștia. Încet, pas cu pas, din mandatele lui Iliescu și Băsescu se alege praful și pulberea.

O premieră, cumva, mandatul dat lui Dacian Cioloș de a reprezenta România la Consiliul European de toamnă arată și noua abordare în politica externă. Este un semnal că Președintele și prim-ministrul formează o echipă. În imaginea de mai sus este surprinsă „primirea” făcută lui Cioloș înainte de ședința Consiliului. Donald Tusk, Jean-Claude Juncker, Angela Merkel și au mai fost și alții foarte încântați de întâlnirea cu Cioloș.

În contra aprecierilor unora, finalul primului mandat al Președintelui Iohannis se „simte”. Zbuciumul „politic” a rămas doar la nivelul partidelor aflate în criză. În Parlament s-au adoptat acte normative de importanță strategică. Președintele Iohannis a cerut, iar, parlamentarilor să dezbată legile pentru a fi valorificată experiența politică a tuturora în crearea și adoptarea lor. Le-a mai cerut să fie mai atenți la elaborarea legilor pentru ca el să nu le mai retrimită Parlamentului sau să le atace la Curtea Constituțională.

Mai mult, schimbarea este radicală asupra direcției politice date de Președintele Iohannis și aplicată de Guvernul Cioloș. Responsabilitatea Guvernării revine membrilor Guvernului doar în raport cu legea aplicabilă. Dacă nu respectă legea sunt vinovați. Dacă o respectă, „vinovăția” este transferată Parlamentului, cel care adoptă legile.

Degeaba se supără în direct unii jurnaliști, analiști sau purtători de vorbe. Guvernul trebuie să aplice legea și dacă constată că legea este inaplicabilă sau produce efecte care dăunează societății atunci sesizează Parlamentul cu proiecte de acte normative care să repare ce consideră Guvernul că este greșit. Dacă Parlamentul se face că nu pricepe, Guvernul va aplica legea așa cum este. Avem un exemplu la îndemână. Aplicarea unor articole ale legii vânătorii, o manipulare ordinară a vânătorilor în Parlament, a fost suspendată prin ordonanță de urgență abia după ce Guvernul s-a consultat cu Parlamentul și s-a căzut de acord că articolele să fie suspendate în aplicare urmând ca Parlamentul în sesiunea de primăvară a anului viitor să procedeze la modificarea legii. Pe timpul lui Băsescu, a lui Ponta și Boc se făceau modificări prin ordonanțe de urgență de către Guvern. Acum s-a schimbat calimera. Supărații de pe la televiziuni și din presă (scrisă sau on-line) pot rămâne supărați. De când este la Cotroceni Klaus Iohannis în România se cântă o altă melodie. Una a normalității vieții.

Fiecare acțiune a lui Klaus Iohannis și a Guvernului Cioloș îi provoacă lui Traian Băsescu accese de revoltă. Aia nu este bună, aia nu este albă, aia nu este roză, aia nu este neagră ... Fiecare intervenție a lui Băsescu duce, inevitabil, la o comparație. Iar comparațiile nu îi sunt favorabile.

Băsescu cere, de fapt, Guvernului, să nu mai aplice legile țării. Bugetul este „socialist”. O fi, dar este după lege. Sunt legi aprobate de Parlament care obligă construcția unui astfel de buget. Mai grav pentru Băsescu este că nu vede, nu vrea să vadă, că în acest buget s-a ținut cont de posibilitatea consumării resursei bugetare și nu de plăcerile unora sau a altora de a vedea alocate sume mai mari pentru un domeniu sau altul. Nu vrea să vadă că sănătatea, învățământul, apărarea, securitatea națională, transporturile și investițiile au primit sume mai mari. Orientate către obiective care pot fi realizate. Acest Guvern nu a făcut o listă cu doleanțele politicienilor ci a făcut un Buget care să fie aplicabil. Un Buget care să permită în viitor alocări mai mari din dezvoltarea economică și nu din împrumuturi. Băsescu nu vrea să vadă că din fosta guvernare pesedistă, cu care el a lucrat pe bază de „convenție mafiotă”, a rezultat un deficit uriaș, din graba unor politicieni de a ieși în fața poporului cu realizări. În stilul adoptat de Băsescu când a fost Președinte al României, Ponta și PSD au promis poporului „luna de pe cer” fără a exista și posibilitatea respectării angajamentelor. Când toată lumea se aștepta ca Iohannis și Cioloș să aplice aceeași politică, aceștia au procedat pe dos. Au băgat în Buget toate prevederile legilor și au strâns punga în ministerele care erau cheltuieli aiurea, politicianiste. Nu au fost tăiate salariile, nu au fost restrânse pensiile (ba chiar se va aplica legea de mărire a lor potrivit legii - care nu este chiar în regulă sub aspectul respectării drepturilor pensionarilor, îi cam țepuiește !), au fost băgați bani la sănătate, învățământ, apărare, transporturi și investiții adică în acele domenii care erau victime pentru jocul cu executarea bugetului. Erau primele oprimate pentru a da bani celor care aveau sarcini de a aduce voturi partidului sau partidelor la putere.

Cu fiecare intervenție a lui Băsescu fac o comparație. Cum a lucrat el față de cum se lucrează azi. Iese pe locul doi, pentru că sunt numai două locuri. Dacă se pot identifica mai multe locuri, coboară pe ultimul loc.

Operaționalizarea Bazei de la Deveselu și Ghidul Strategiei de Apărare, două momente foarte importante.

Este ziua în care Baza de la Deveselu este declarată tehnic operațională. Este un moment de la care nu mai este cale de întors. S-a finalizat, subliniez termenul „finalizat”, un proces început cu timp în urmă și încheiat.

Baza este parte a „fundației” construcției naționale de apărare, în egală măsură o parte a fundației construcției de apărare a Uniunii Europene dar în special al NATO.

Poate că se cuvine a lega două sau chiar mai multe evenimente destul de recente. Au fost operaționalizate comandamentele NATO din România, a fost aprobat în CSAT Ghidul Strategiei de Apărare și acum este declarată tehnic operațională Baza militară de la Deveselu. Comandamentele operative ale NATO din România și Baza militară de la Deveselu fac parte din sistemul NATO de apărare în Europa. Ghidul Strategie de Apărare aprobat în ședința CAST este răspunsul României pentru această dezvoltare. Mai multă capacitate de apărare la nivel național și mai multă securitate. Cu o astfel de poziție în NATO, România trebuie să devină mai competitivă militar și în domeniul securității.

Propagandiștii pro-Rusia sau ai altor entități ostile României și aliaților ei, prezenți în număr destul de mare în media românească, vor trebui să suporte adevărul. Când mai prezintă ei tot felul de calcule comparative privind capacitățile de luptă ale României cu alte state, vor trebui să adauge și sistemul antirachetă de la Deveselu dar și capacitățile pe care SUA și alte state membre NATO le pot deplasa în regim de urgență pentru a apăra teritoriul României împotriva unei eventuale agresiuni. Nu mai spun de forțele militare ale SUA dar și a altor state aflate pe teritoriul României fie în comandamentele operative dar și în aplicații. Și vor tot fi. Nimic nu mai este static. Totul este în mișcare. Se mișcă trupe, echipamente, se aduc echipamente militare pentru instruire și „depozitare”, se realizează interoperabilitatea forțelor militare ale României cu forțele militare ale SUA și a altor state din Europa.

Culmea, se pare că și aparenta nesiguranță de la Marea Neagră începe să se risipească. Rusia a reușit (poate a avut interesul, nu ?!) să irite Turcia. Răspunsul Turciei este pe măsură. A reprimit pe teritoriul ei forțele aeriene ale SUA, pune la dispoziția Germaniei aeroporturile militare pentru lupta împotriva ISIS, întărește prezența militară navală la Marea Neagră și îi asigură interoperabilitatea cu celelalte forțe militare navale - România, Bulgaria, SUA, nave ale altor state Europene membre NATO. Au de lucru propagandiștii. Au de explicat cum poate Rusia (stat din ce în ce mai agresiv !) să treacă de toate aceste forțe pentru a își impune „politica” externă. Mare lucru dacă pentru Rusia, un timp, Marea Neagră nu va deveni un „o mare închisă” !

Recomand două materiale de pe HotNews. O prezentare pe scurt a Ghidului aprobat de CSAT (aici), foarte interesant pentru cei care pot distinge importanța unor prevederi și o descriere a procesului diplomatic prin care s-a reușit începerea și ducerea la bun sfârșit a obiectivului politico-militar care astăzi, la Deveselu, își declară capacitatea de a funcționa (aici). Cine va citi scrierea lui Bogdan Aurescu va înțelege că această bază militară este mai mult decât ce pare la prima vedere. Este parte a unui „triunghi” de apărare. În România se află sistemul de rachete și senzorii necesari funcționării acestora, în Spania se află 4 nave specializate care fac parte din sistemul în care Deveselu funcționează iar în Turcia se află sistemul de detecție. Aceste locații au nevoie de o coordonare și de aceea se află sub comandamentul forțelor navale ale SUA/NATO din Europa dar și de apărare, motiv pentru care statele în care sistemul este amplasat vor fi sprijinite să își crească capacitățile de luptă. Acestea nu pot crește decât dacă aceste state au economii dezvoltate, pentru că orice sistem de apărare are nevoie de tot ceea ce produce o economie. De la alimente la îmbrăcăminte, de la șurubelnițe la avioane.

Ziua de azi este foarte, foarte importanță. România devine o țară sigură. Pentru toți investitorii majori. Mulți dintre investitorii cu viziune au venit deja. Au ocupat poziții în agricultură, în sistemul bancar, în industria de mașini, s-au operaționalizat industriile de armament (au loc modernizări majore), au (re)devenit operaționale unitățile industriei aviatice - Craiova, Brașov, Bacău -, sunt semnale de peste tot. Dacă vom avea și guvernări bune, recuperarea deficitelor față de statele dezvoltate din Europa va fi accelerată.

Un buget care mulțumește pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.

Bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat au fost votate.

Fiecare partid și-a expus punctele de vedere. Unii pro, cu unele rețineri, unii contra. Rațiunile ? Puțin cam absente. Bine, în afara celor politicianiste.

Dacian Cioloș a punctat poziția Guvernului și a reamintit cum a fost construit actualul buget. Iau de la Mediafax (aici), la Agerpres (aici) sunt promovate ideile lui Tăriceanu, în special (?!).

Guvernul a comunicat filosofia, pe scurt, a construcției bugetului de stat (aici). Nu avea cum să împace toate „viziunile” politice.

Așa a ajuns „înțeleptul” Tăriceanu să considere că acest buget este anapoda, este prost, este „varză cu carne”. Mă deranjează afirmația lui. Este un mare dobitoc. Varza cu carne este chiar foarte bună, este hrănitoare, este îndestulătoare. Dacă un buget ar fi construit având la bază principiile după care ne hrănim, principiile după care „construim” o mâncare - gătim mâncarea -, principii în general sănătoase, principii evoluate în timp, principii care asigură nu doar supraviețuirea ci și sănătatea organismului, evoluția pozitivă a organismului, atunci ar fi foarte bine. Prostul până nu'i fudul, parcă nu e prost destul !

În fine, trebuie să avem în vedere faptul că un Guvern poate lucra doar pe ce construiește el, având la îndemână toate datele. Intervențiile parlamentarilor pe o lege a bugetului deformează nu doar proiecția Guvernului, a celor responsabili de executarea unei politici aprobată anterior în Parlament, modifică astfel și programul cu care Guvernul a fost investit. De aici iese, cum este și normal, un fel de talmeș-balmeș cu Parlamentul în postura de „harabamburist șef”.

Dacian Cioloș a arătat, anterior, că au identificat o „stare a națiunii” și că și-au făcut programul de guvernare și mai apoi bugetul pe care se va sprijini având în vedere starea în care națiunea se află. De aceea fondurile alocate diferitelor domenii de activitate și ministerelor responsabile au ținut cont de capacitatea acestora de absorbție, de proiectele aflate în derulare, în special de proiectele care au potențial de dezvoltare a respectivelor domenii. Este evident că Cioloș și ai lui au găsit și proiecte gândite aiurea (bănuiesc că au fost inițiative politicianiste pornite de la parlamentari !) care nu  au mai fost introduse la finanțare pentru că nu aveau o finalitate care să sprijine dezvoltarea ci erau un fel de „aruncat banii pe apa sâmbetei pentru plăcerea de a cheltui”. În plus, Cioloș și ai lui au identificat o direcție politică pentru fiecare domeniu de activitate și de aceea au prevăzut cheltuieli care să sprijine îndrumarea respectivelor domenii către acea direcție.

Peste toate, Cioloș și ai lui au accentuat faptul că au asumat, conștient, legile emise de Parlament privind banii publici (Mediafax):

„Acest guvern a decis să respecte cadrul legal adoptat de Parlament în anul 2015 şi a inclus prevederi importante de relaxarea fiscală şi creşterea salarială a personalului bugetar. Acestea au fost luate ca atare din perspectiva impactului asupra construcţiei bugetare pentru anul 2016 şi, aşa cum am spus, Guvernul le-a asumat în cunoştinţă de cauză. Prevederile menţionate mai sus nu sunt decloc de neglijat şi asta e important să subliniem, acestea totalizând un impact bugetar de circa 20 de miliarde de lei, ţinând cont de faptul că veniturile scad cu ceva mai bine de 10 miliarde de lei, în timp ce cheltuielile cresc cu mai mult de 9 miliarde de lei”, a declarat premierul Dacian Cioloş, adăugând că acestea „nu se pot compensa” cu creşterea economică, care este esitimată la 4% din PIB pentru 2016 şi care acoperă circa 9 miliarde lei.

Potrivit prim-ministrului, soluţia a fost „dificil de agreat într-un interval extrem de scurt”, dar a fost posibilă prin mărirea deficitului bugetar la 2,95% ca derogare temporară de la obiectivul asumat şi prin relocarea unor sume de la ordonatorii de credite.

Premierul a mai spus că educaţia, sănătatea, transporturile şi investiţiile reprezintă priorităţi de care a ţinut cont la elaborarea proiectului.

Pe scurt, mai sus sunt motivații suficiente pentru a înțelege despre ce este vorba. Pe lângă un deficit „la limita dezastrului” generat de „elanul parlamentarilor” de a ieși în evidență la poporul care îi va vota, în Parlament, pe timpul dezbaterii bugetului, mulți parlamentari au dorit, cu disperare, să mai „bage” niște cuie, să mai strâmbe ceva. Au și ieșit, unii dintre ei, cu declarații „pretențioase”, cu vorbe „dulci” pentru diferiții consumatori de informații, călare pe cai albi, apărători ai neamului și ai legii, tocmai ei, cei care au dus de râpă tot ce s-a putut în această țară. Mai mult, tot în aceste zile și-au votat și „legea pensiilor speciale pentru parlamentari”, un fel de făcătură oribilă, practic un fel de jaf la drumul mare. În loc să își impoziteze veniturile parlamentare pentru a fi luate în calcul la punctul de pensie în viitor și-au adăugat o sumă netă, substanțială (cât o pensie sau peste o pensie a unei persoane cu școală multă și vechime completă), la viitoarea pensie, chiar dacă are doar un mandat de parlamentar și chiar dacă are doar un an întreg în această calitate ! Este jaf curat, este o lege de o nesimțire crasă. Acum zbiară că Cioloș nu a prevăzut în buget și aceste cheltuieli ! Nu este tupeu, tupeul este mai degrabă un fel de curaj în urma unei încrederi deosebite în propriile forțe, este obrăznicie, aroganță, comportament deviat.

Guvernul Cioloș este abia acum în fața probei „eficienței” pe care o clamează. Are buget, are program și din ce apare în media, se pregătește să aibă și organizarea necesară derulării programului având la bază bugetul. În toate ministerele au loc „mișcări”. Plăcute pentru unii, neplăcute pentru alții. Pentru ca miniștrii și secretarii de stat să nu adoarmă în fotolii, aburiți de cântecul de sirenă a unora sau altora, Cioloș a dat mai multă putere Secretariatului General al Guvernului. Acesta a devenit un fel de „polițist”, care urmărește punct cu punct tabloul de bord adoptat pentru fiecare acțiune în parte. Cu competența de a a atrage atenția ministerului sau agenției că nu se încadrează în timp sau că lucrarea este bună de folosit ca hârtie igienică. Nu este rău. Chiar de loc.

Următorul subiect de maxim interes va fi reforma administrației publice și legea unitară a salarizării în administrația publică. Este evident că vor fi mișcări de respingere. Nu doar depolitizarea va fi mărul discordiei ci și reorganizarea funcțiilor publice, reorganizarea instituțiilor, scăderea numărului persoanelor din ministere sau agenții determinată de reevaluarea atribuțiilor structurilor din cadrul acestora (unele vor dispare) și a activităților aprobate pe un exercițiu bugetar stabil.

Să vedem cum va fi. Cu speranță. Așa cum am speranța ca o parte dintre parlamentarii de azi să nu mai apară în listele partidelor la următoarele alegeri.

David Cameron în Europa. Între „da, se poate” și „nu suntem de acord”.

Agerpres (aici).

Solicitările Marii Britanii (de fapt a politicienilor britanici) pentru a rămâne mai departe în Uniunea Europeană.

Foarte pe scurt ele sunt:

1. Guvernanța economică. David Cameron dorește ca integrarea zonei euro să nu se desfășoare în detrimentul pieței unice și al intereselor statelor membre care au decis să nu adopte moneda euro.

În acest scop, șeful executivului britanic cere o recunoaștere explicită a faptului că Uniunea Europeană are „mai mult de o monedă” și că orice schimbare decisă de statele din zona euro trebuie să fie „o opțiune și nu o obligație”.

Cum o iei, ideea este interesantă. Taie, dacă pot spune așa, pofta unor state cu influență de a obține mai mult și mai repede prin măsuri „dure”.

Exemple sunt. Multe. Victima este însăși „piața unică”, nu mai spun despre statele care au performanțe economice în alte domenii decât domeniile favorizate de statele „puternice”.

Noi am ales, la un moment dat, politica „alinierii”. Avem, nu avem treabă, ne aliniem. Putem sau nu face ceva, ne aliniem de parcă am putea face. De aici au răsărit tot felul de „minuni”. Guvernele noastre au căutat abia apoi „portițe de scăpare”. Parlamentul nostru a venit cu propriile idei și am ajuns la momentul în care descoperim că trăim într-o adevărată „harababură”. Una declarăm, alta putem face și cu totul altceva facem. Mințim, ascundem sub preș, înșelăm. Oalele sparte ne cad nouă în cap.

Deciziile Uniunii Europene se iau, că place sau nu, doar în clubul select al statelor din zona euro. Celelalte state au doar rol „consultativ”, participă (dacă sunt chemate) dar nu dispun. Fără a-și da acceptul, statele din afara zonei euro sunt obligate să se conformeze deciziilor statelor din zona euro. Este o problemă de suveranitate națională. Fără acceptul statului, presiunea de la CE devine o ingerință în sfera suveranității naționale.

Și aici este de discutat. Aspectul de mai sus are și multe, multe neplăceri. Poate produce pierderi. Tuturor dacă nu se acceptă o linie de conduită.

Avem o zonă euro însă nu avem o politică fiscală comună. Fiecare stat are dreptul de a juca cum vrea mușchii politicienilor lui în domeniul fiscal. Degeaba este moneda comună dacă nu există și fiscalitatea comună. Unificarea fiscală a tot fost cerută de statele din nordul Europei. Statele din sudul Europei s-au opus. Statele din estul Europei și-au construit fiscalitatea funcție de nevoile de dezvoltare. Noi avem o altă politică fiscală. O introducem din acest an și de anul viitor. Cu moneda noastră însă urmărind alinierea la reglementările UE privind moneda unică. Grecia are altă politică fiscală la care a fost obligată să umble sever din cauza derapajelor severe din ultimii ani. Grecia este în criză.

Pe undeva are dreptate Cameron. Marea Britanie este un stat foarte puternic din toate punctele de vedere iar politicile ei separate de ale UE și mai ales interesele ei economice comune cu alte state, unite în Comunitatea Națiunilor, numită în mod uzual și the Commonwealth, cer o abordare atentă a problemelor ce decurg din „piața comună europeană”.

Totuși, este o problemă care se poate negocia. UE va trebui să accepte că există mai mult decât o monedă care circulă în spațiul european și că unele state nu pot (pentru protejarea propriului interes) să accepte unele soluții economice sau de altă natură. Asta nu împiedică celelalte state ale UE care doresc o uniune mai strânsă să o realizeze.

2. Competitivitatea. Liderul britanic vrea ca UE să se concentreze pe creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă în Europa, astfel încât aceasta să devină mai competitivă.

Pentru atingerea acestui obiectiv, el cere o simplificare a reglementărilor europene cu privire la întreprinderi și realizarea pieței unice, în vederea asigurării depline a liberei circulații a capitalului.

La naiba, cererea este cât se poate de îndreptățită. Este cumva și o invitație către Europa-europenilor. UE este inegal dezvoltată și nu face suficiente eforturi pentru a se dezvolta echilibrat.

Ba, de ce să nu o spun, politicile privind migrația promovate de Marea Britanie, Franța, Belgia, Suedia, Germania, Italia dar și alte state sunt ostile acestui concept, sunt ostile dezvoltării echilibrate a statelor europene.

Păi cum naiba să nu fie așa din moment ce este atrasă forță de muncă de pe alte continente pentru a scădea cheltuielile cu forța de muncă pe plan intern și nu se promovează dezvoltarea echilibrată a pieței muncii intra-europene ?!

Cameron vorbește despre funie în casa spânzuratului. Pentru că ultima lui cerere este ostilă migrației de muncă intra-comunitare, migrația de muncă încurajată de Tratatul UE ! Migrația capitalului nu este suficientă pentru asigurarea competitivității. Asociată cu migrația forței de muncă în spațiul intra-comunitar însă, da. Pentru că se încurajează cultura muncii, se preiau cele mai bune practici privind munca și, mai ales, se face un transfer intra-comunitar de dezvoltare.

Subiectul poate fi negociat, este posibil să se ajungă la compromis, un compromis util.

3. Suveranitatea. În contextul în care Marea Britanie a considerat întotdeauna construcția europeană un proiect economic unic, Cameron dorește garanții că țara sa nu va fi antrenată într-o uniune politică. El mai cere ca Marea Britanie să fie exceptată de la obligația de a se îndrepta către 'o uniune mai strânsă', prevedere inclusă în primul articol al Tratatului UE.

Trebuie înțeles. Marea Britanie ar fi pusă în mare dificultate față de Comunitatea Națiunilor (the Commonwealth). Va fi pusă în dificultate și față de alte uniuni internaționale în care deține o poziție cheie.

Marea Britanie nu vrea să dea locul ei Uniunii Europene. O uniune mai strânsă în Europa, așa cum își doresc mai toate statele va face din Marea Britanie (dacă o acceptă) un actor de mâna a doua pe plan internațional. Ar duce, foarte probabil, la desființarea Comunității Națiunilor (the Commonwealth) !

Este iar de negociat. Sunt multe poziții ale unor state membre ale UE care diferă de prevederile Tratatului UE. Există excepții. Marea Britanie vrea o nouă serie de excepții după ce, la un moment dat, a acceptat unele prevederi. Mișcările „brutale” ale unor state „majore” din UE o deranjează și vrea o zonă de siguranță.

4. Imigrația. Considerând că presiunea exercitată de imigrație asupra serviciilor publice britanice este prea puternică, șeful executivului de la Londra dorește scăderea numărului cetățenilor din alte state membre ale UE care se stabilesc în Marea Britanie.

Această cerere nu poate fi acceptată. România nu o acceptă.

Cameron vrea o liberalizare a mișcării capitalurilor, a întreprinderilor (a doua lui cerere, legată de mișcarea capitalurilor !) însă vrea o mai mică mișcare a forței de muncă. Calculul este „pervers”. Este doar în favoarea Marii Britanii. Cu o economie mult mai competitivă, Marea Britanie vrea să „ocupe” teritorii economice prin favorizarea celor mai competitivi (adică ei !) în dauna celor „ocupați”. Nu se va băga în statele cu care este în concurență acerbă (la fel de competitive) însă există spațiul statelor din centrul și estul Europei unde englezii au un mare spațiu de manevră.

Dacă se poate ajunge la un compromis să se ajungă însă aceasta cu imigrația nu este de acceptat. Marea Britanie acceptă imigrația de muncă din statele Commonwealth însă se opune imigrației de muncă a UE, stabilită și protejată prin Tratatul UE. Este caraghios.

Până una-alta, britanicii au de ales. Vor trebui să își facă calculele cu seriozitate. Ieșirea din UE poate costa mai mult decât își doresc. Pot rămâne parteneri ai UE, cum sunt statele asociate - Elveția, Norvegia etc. -, posibil.

Cei care au mai multe date și au mai multe posibilități pot face mai mult. Oricum, fiecare stat din UE își va face propriile calcule înainte de a fi de acord sau nu cu David Cameron.

COP 21, spre un mediu „sănătos” în viitor. Să vedem cum va fi.

Agerpres (aici).

S-a ajuns la un acord. Reducerea încălzirii globale ca urmare a acțiunii umane. Atât cât aparține oamenilor, cât poluează oamenii. Și poluează. Din cauza lăcomiei.

Mai pe scurt, statele și-au luat angajamentul să scadă, an de an, infestarea aerului cu substanțe care facilitează încălzirea globală. Reducerea emisiilor de carbon devine obiectiv de prim rang pentru fiecare țară. Și nu doar carbonul este ținta !

Practic, statele vor renunța încet și ferm la exploatarea cărbunelui pentru arderea lui în termocentrale, la exploatarea petrolului, la defrișarea pădurilor, la asanarea zonelor umede etc. Mineritul își trăiește ultimele „zile”. Producerea energiei se va duce către energia regenerabilă, nepoluantă. Se va ajunge la folosirea cărbunelui doar ca materie primă în industria chimică însă nu ca sursă de energie, ci ca resursă pentru alte elemente componente. Dacă acele componente pot fi luate din alte materii, mai ușor de exploatat, cărbunele va rămâne ca o rezervă, acolo sub pământ, o rezervă excepțională.

Petrolul are și el zilele numărate. Pe de o parte este din ce în ce mai scump să îl extragi, pe de altă parte sunt descoperiri ale științei și tehnologiei care dau la o parte petrolul ca resursă de energie. Va rămâne și el acolo, în adâncimea pământului, ca resursă strategică de rezervă.

Lemnul este încă exploatat intens. Mult prea intens. În timp ce în Austria, Cehia, Germania etc. sunt declarate din ce în ce mai multe zone ca fiind protejate, s-a reușit reîmpădurirea zonelor defrișate și refacerea mediului, inclusiv a zonelor umede - un documentar despre fluviul ELBA arăta cum s-a refăcut viața de-a lungul acestuia prin protejarea lui, cum după o dispariție în 1934, vidrele au reapărut după 1990, dar și alte viețuitoare deosebit de importante pentru mediul creat de fluviu -, în alte țări unde lăcomia și inconștiența, disprețul față de mediu este mai puternic, zonele de pădure sunt defrișate sălbatic. Noi suntem în această situație.

Cărbunele care se formează din lemn, petrolul care se formează din materia organică animală (de la bacterii, cele mai importante până la organismul animalelor superioare), lemnul pe picior sunt depozite ale carbonului. Și nu doar ele, ci și calcarul dar și alte „pietre”. În dezvoltarea noastră am ajuns să eliberăm într-un ritm accelerat carbonul din aceste rezerve constituite de-a lungul timpului. La concurență cu planeta care, la rândul ei, prin mișcările tectonice și vulcani eliberează în atmosferă cantități imense de „poluanți”, carbonul și sulful fiind pe primul loc.

În acest timp, consumăm și oxigenul, sursă a vieții, prin ardere, în primul rând, ardere intensă a cărbunelui, a petrolului, a lemnului în competiție cu natura. Nimic nu poate fi mai dezastruos.

Procesele naturale de producere a oxigenului sunt perturbate de activitatea umană. Oxigenul consumat pentru susținerea vieții este din ce în ce mai puțin pentru că marii producători - bacteriile din oceane, iarba, copacul, alte forme de viață terestră etc. -, sunt eliminați de activitatea industrială umană, de modul de viață al omului - opulent, peste necesarul de resurse. În atmosferă există mai puțin oxigen ca în alte epoci istorice ale pământului. Plantele și animalele devin mai mici. În zonele în care protecția mediului este mai puternică, surplusul de oxigen are efecte asupra mărimii animalelor, a plantelor specifice zonelor respective. Cresc mai mari, au mai multă putere. Acolo unde oxigenul este mai puțin, plantele și animalele sunt mai mici, mai firave, predispuse la extincție.

Acordul la care s-a ajuns va avea efecte „dureroase”. Dispar activități umane „primitive”. Exploatarea cărbunelui, a petrolului sunt activități „primitive”. Cu toate modernizările tehnologice create de om. Evoluția este în altă formă primitivă însă mult superioară. Exploatarea resurselor de energie oferite de soare și de planetă, în mod direct. Energia solară, energia oceanică, energia apei, energia vântului, energia calorică oferită de scoarța terestră. Peste toate este energia pe care o oferă „hidrogenul”. Este peste tot. Spațiul cosmic este „plin” de el, fie în starea pură fie în combinație cu oxigenul. Apa este comună în univers, este peste tot. Pământul primește hidrogen și apă zilnic din spațiu. Avem o resursă care cere mai multă inteligență și imaginație tehnică creativă.

Să vedem cum va fi. Vreau să cred că noi vom alege calea statelor care renunță la cărbune, petrol, lemn. Să lăsăm carbonul acolo unde procesele naturale îl depozitează. Să lăsăm doar natura să răscolească aceste depozite iar noi să folosim din ce în ce mai mult resursele mult mai ușor de accesat oferite de planetă și sistemul solar.