POLÍTICĂ, politici, s. f. 1. Activitate a puterii de stat în domeniul conducerii treburilor publice interne și externe; concepție care stă la baza acestei activități. 2. Atitudine și activitate (a unei persoane, a unui partid, a unui grup social etc.) în domeniul treburilor interne și externe. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la viața publică.
Să luăm, cum este și normal, conținutul principal, de la nr. 1.
Este vorba despre „o activitate a puterii de stat” în domeniul conducerii treburilor publice interne și externe. Asta spune dicționarul limbii române. Orice altă interpretare a termenului politică este neavenită. Limba română este unică !
Pentru că avem, în dicționar, ce înseamnă politică și avem și cine face politică trebuie să mergem să vedem ce spune Constituția cu privire „puterile statului”. Constituția ne spune la art. 1 alin (4) următoarele:
(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației parlamentare.
Avem două principii prevăzute: separația puterilor și echilibrul lor. Indiferent de mărimea (numerică) a puterilor, indiferent de atribuțiile conferite de Constituție și legile adoptate potrivit prevederilor imperative ale Constituției, cele trei puteri sunt separate și echilibrate ca puteri ale statului.
Folosind limba română, este evident că fiecare putere este independentă față de celelalte fără însă a fi separate în cadrul politicii statului. Potrivit dicționarului, puterile „conduc treburile publice” ale statului în cadrul politicii generale a statului. Constituția României dă fiecărei puteri a statului competențe și atribuții. Ca atare, trebuie doar să citim Constituția pentru a vedea despre ce este vorba.
Legislativul legiferează, executivul administrează în baza legilor adoptate de legislativ iar puterea judecătorească cercetează faptele comise de persoanele fizice și juridice, dă dreptate celor care o au, repară acolo unde unii au stricat, controlează legalitatea unor acte administrative, judecă litigiile și pronunță hotărâri sau sentințe având la bază legile date de legislativ. După cum se vede, totul se învârte în jurul legii fără însă ca legislativul să facă legi după cum vrea mușchii lui. Legile ar trebui să se adopte abia după ce se ajunge la un consens între cele trei puteri cu privire la conținutul acelor legi. Iar norme imperative pentru realizarea acestui consens există ! Atât în Constituție cât și în legile organice adoptate potrivit normei constituționale.
În ultimul timp, niște persoane cu notorietate dar integritatea pierdută, cum ar fi Adrian Năstase sau Rodica Stănoiu (ea nu este condamnată dar în percepția publică este „vinovată”), au susținut și au recomandat cu insistență teza potrivit căreia Guvernul trebuie să își facă o politică penală așa cum își face o politică economică sau fiscală. Observ cum inculpatul Tăriceanu, liderul partidului-remorcă la PSD, susține și el același lucru. O astfel de teză este absolut neconstituțională, este o ingerință a executivului dar și a legislativului în competențele constituționale ale puterii judecătorești.
În Constituție, puterea judecătorească este prevăzută la Capitolul VI sub denumirea „Autoritatea judecătorească” și reunește, în cele trei secțiuni, instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii. Chiar dacă Ministerul Public este în componența Ministerului Justiției și este sub autoritatea ministrului justiției, activitatea lor pentru „reprezentarea intereselor generale ale societății și apărarea ordinii de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor” este dincolo de atributele administrative ale ministrului justiției.
Pentru că sunt cârcotași care vor „remarca” diferența dintre „putere judecătorească” de la art. 1 alin. (4) din Constituție și „autoritate judecătorească” de la Titlul VI din Constituție, voi pune și definiția din dicționar a termenului „autoritate”.
AUTORITÁTE, autorități, s. f. 1. Influență general acceptată a unei persoane, a unei organizații sau a unei instituții în diferite sfere ale vieții sociale. 2. (Jur.) Putere, drept de a emite dispoziții, de a impune ascultare. 3. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 4. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său.
Recomand cârcotașilor să se abțină. Ratează obiectivul !
Cunoscând cele de mai sus, apare o întrebare în mod logic. Putea Guvernul emite o ordonanță de urgență care modifică substanțial atribute și competențe ale altei puteri a statului ? Nu emiterea unei ordonanțe de urgență este problema, Guvernul poate emite ordonanțe de urgență, fără discuție, conținutul aceste ordonanțe de urgență este problema !
Este evident că nu putea emite așa ceva decât într-o situație excepțională, care nu există (!), și doar după ce obținea acceptul puterii judecătorești ! Iar puterea judecătorească, prin reprezentanții celor trei autorități judecătorești nu a fost de acord cu intervenția Guvernului ! Suntem, evident, în fața unui act anticonstituțional și de aceea se pare că CSM și Președintele României au sesizat Curtea Constituțională a României pe temeiul unui conflict constituțional între puterile statului.
Inculpatul Tăriceanu și infractorul Liviu Dragnea au făcut afirmații complet idioate. CSM, Ministerul Public, ICCJ nu pot face politică ! Ba, dimpotrivă, sunt obligate să facă politică. Sunt obligate să facă politica prevăzută de competențele constituționale pentru fiecare autoritate judecătorească. Sunt obligate să reacționeze atunci când una din celelalte puteri ale statului îi preia atribuțiile și îi modifică, substanțial, puterile conferite de Constituție. Iar asta este politică.
Să așteptăm să vedem ce va spune CCR. Este în fața unui nou examen iar o decizie a CCR pe această temă va deveni obligatorie pentru toate acțiunile viitoare ale Guvernului sau Parlamentului. Practic, CCR este chemat să arate cum sunt separate puterile statului și care este echilibrul dintre ele.
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării iar puterea judecătorească este, prin Ministerul Public, reprezentanta intereselor generale ale societății, este chemată să apere ordinea de drept - cea stabilită prin Constituție -, să apere drepturile și libertățile cetățenilor. Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării, fără a o defini ! Ea este definită de Constituție, de legile organice impuse de Constituție, de celelalte legi emise de Parlament dar și de hotărârile sau sentințele date de ICCJ și celelalte instanțe de judecată. Guvernul pune în aplicare hotărârile și sentințele date de instanțele de judecată, nu le judecă el.
Mai mult, jurisprudența română trebuie să fie la baza politicii penale și civile în România. Guvernul nu poate avea o politică penală pentru că aceasta nu este de competența lui. Este de competența Ministerului Public, ca parte a autorității judecătorești și ca reprezentant al intereselor generale ale societății, a ICCJ ca instituție care asigură actul de justiție, a CSM care garantează independența Justiției.
Idioților din partide care confundă mandatul parlamentar cu dreptul de a face orice și a spune orice ar trebui să li se dea peste nas imediat ce mai scot tâmpenii pe gură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu