Francisco Suárez (1548-1617) |
Autorul mai vede niște admiratori ai izolaționismului: Erdogan, Putin, Kim Jong-Un. Eu văd că îi urmează și alți lideri, mai pe față, mai pe dos. Viktor Orban al Ungariei este unul dintre ei. Iar în spațiul european mai putem deosebi, pe ici-colo, câte un lider care promovează, într-un fel sau altul, izolaționismul sub forma naționalismului, al religiei, al protecției economice etc. Nu mai vorbesc despre cei din alte spații continentale ale lumii.
Thomas Schmid face apel la memoria Europei și aduce în prim-plan pe Francisco Suarez - teolog, filosof, avocat, iezuit. Francisco Suarez este considerat unul dintre „părinții dreptului internațional modern”. Acum 400 de ani, Francisco Suarez a gândit și a arătat că există o diferență între dreptul natural, care este legat de existența omului, ca ființă și dreptul public, al statului. Conducătorul statului nu este condus de Dumnezeu pentru că puterea conducătorului și a guvernului nu este dată de o divinitate ci provine de la un transfer, de la puterea pe care o deține cetățeanul, cel care o transferă conducătorului. Ideea lui Suarez este că acel conducător care abuzează de puterea lui poate fi părăsit de cetățeni (nu sunt obligați să îl urmeze!), ba chiar îl pot omorî! Conducătorul nu are o putere de la sine, nici prin susținerea divină, nici prin legăturile de familie așa cum era „regula” medievală.
Ideea este, formulată în limbaj modern, în preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului:
„Considerind ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi,”
Conducătorul este cel care trebuie să asigure legături între țara pe care o conduce și lumea exterioară. Avem și noi în Constituție o astfel de prevedere la art. 80 alin (1): „Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității naționale a țării”.
Să ne uităm puțin la istoria noastră recentă. Să comparăm.
Mandatul președintelui Klaus Iohannis are ca principală particularitate legăturile pe care le face, pentru România, cu alte state din Uniunea Europeană și din lume. Echilibrat și pragmatic, susține interesele vitale ale României și acordă statelor cu care România are relații la nivel internațional atenția cuvenită față de interesele lor vitale. De cele mai multe ori ajunge la consens. Iar faptul că are un comportament în sensul întăririi relațiilor internaționale, că respectă interesele celorlalte națiuni, are ca rezultat o mai bună poziționare a României în cadrul organismelor internaționale și o mai mare „simpatie” din partea celorlalți conducători de state.
Pe timpul mandatului lui Traian Băsescu însă, mai aveam puțin și deveneam o copie a Ungariei sub Viktor Orban, Rusiei sub Vladimir Putin sau Turciei sub Recep Tayyp Erdogan! Traian Băsescu a reușit, surprinzător de repede, să provoace repulsie și respingere. Iar consecințele se văd și astăzi.
Pe timpul mandatelor lui Ion Iliescu, eram izolați. Ne-am izolat de toate celelalte state pentru că în gândirea iliesciană, răspândită ca o infecție în corpul de funcționari ai statului, străinii doreau doar să ne spioneze, să ne fure independența, să ne fure bogățiile, să ne fure identitatea, să ne facă sclavii lor. Și astăzi avem „iliescieni” care combat cu mânie proletară aderarea la NATO și la UE.
În încheierea articolului, autorul constată că poziția lui Donald Trump este anacronică. Pentru mai binele omenirii, statele trebuie să conlucreze, să participe la viața internațională, să creeze condițiile pentru evitarea războaielor, a conflictelor militare, să se dezvolte economic împreună pentru binele națiunilor lor. Da, la nivel intern, statele sunt suverane. În relațiile cu celelalte state, pun la un loc suveranitatea fiecărui stat pentru o suveranitate internațională. Iar rolul conducătorilor, al suveranilor, este să formeze acele legături necesare binelui comun.
Și, spun eu, așa este regula și pe plan intern. Grupurile politice ar trebui să aibă proiecte prin care să se realizeze binele comun. La noi, încă nu este cazul. Ambițiile politice și frica de Justiție, de exemplu, duce la destrămarea societății românești. Suntem iar pe baricade ca pe timpul „guvernării” lui Traian Băsescu. Iar suntem radicali.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu