Un demers necesar. Sesizarea CCR cu privire la aprobarea camerelor Parlamentului asupra urmăririi penale a miniștrilor.

Agerpres. Ministrul justiției, Robert Cazanciuc, a comunicat că azi se va organiza o dezbatere la CSM cu privire la avizele/aprobările Parlamentului la cererile procurorilor.

Judecătorul Horațius Dumbravă, membru al CSM, a avut inițiativa de a propune CSM să investească pe președintele CSM să sesizeze CCR cu privire la conflictul juridic de natură constituțională cu privire la avizele Parlamentului la cererile procurorilor. Art. 146 lit. e) din Constituție. Foarte bine. Chiar foarte-foarte bine.

Nu mai are importanță faptul că în discursul judecătorului a existat și o poziție personală, care mie nu îmi place, o poziție pentru care eu, cetățeanul, consider că nu mai are ce căuta și activa în Justiție. Individul a afirmat că „legislativul se opune înfăptuirii justiției prin respingerea ridicării imunității în cazul unor miniștri”. Afirmația unui judecător exprimată astfel este deosebit de periculoasă din moment ce normele constituționale sunt imperative.

Acuz, procurorii, judecătorii, politicienii, jurnaliștii și analiștii de toate naturile și competențele de încălcarea gravă a prevederilor Constituție atunci când susțin și valorifică mediatic nedemn încălcarea valorilor înscrise în Constituție.

Încep cu art. 23 - Libertatea individuală -, unde avem două aliniate care sunt valabile și pentru cetățeanu român devenit parlamentar sau membru au unei autorități publice:

(1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

Pentru parlamentari și miniștri sau alți membri ai unui guvern avem prevederi exprese ale legii care privesc toate aspectele procedural penale. Nu este imunitate exclusivă. Este o formă de protecție care se acordă unor funcții importante din structurile puterii de stat. Este o protecție similară cu cea acordată procurorilor și judecătorilor, polițiștilor și medicilor, practic tuturor persoanelor care ocupă anumite funcții publice sau de demnitate publică. Cea mai înaltă formă de protecție este acordată Președintelui României care nu poate fi judecat pentru infracțiunile de duzină prevăzute în legi pe timpul cât este acoperit de mandat.

Parlamentarii și membrii guvernului pot fi și viața ne arată că sunt victime ale plângerilor abuzive ale adversarilor politici sau ale persoanelor procesomane. Mai grav, în ultimii ani, procurorii nu mai caută soluția imediată a problemei, au ajuns să participe la lupta politică.

La art. 29 alin. (1) din Constituție, se prevede că „Libertatea gândirii și a opiniilor ... nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ... contrare convingerilor sale”.

Dacă un parlamentar sau un ministru gândește într-un fel în limitele competențelor sale conferite de Constituție și lege, nu poate veni un procuror la sesizarea nu știu cui, care nu este de acord cu acea opinie, să îl acuze de o faptă penală. Acest principiu constituțional este unul dintre acelea care au stat la baza instituirii mult acuzatei „imunități parlamentare”.

Art. 30 alin. (1) din Constituție vine și completează articolul precedent cu privire la libertatea conștiinței statuând că acea libertate se poate exprima liber. De aceea Constituția statuează, mai departe, că declarațiile politicienilor făcute cu referire la politică, la treburile societății de fapt, nu pot fi considerate infracțiuni. Așa cum nu sunt considerate infracțiuni opiniile cetățenilor exprimate în scris - în presă - sau alte forme de comunicare media. De cele mai multe ori procurorii motivează cererile adresate Parlamentului cu acuzații față de declarațiile politice, de votul exprimat asupra unui proiect de lege sau de avizul dat unui act normativ. Este aberant.

Art. 72 din Constituție este relevant cu privire la „imunitatea parlamentară”. Parlamentarii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Rețin atenția asupra formulării „răspundere juridică”, răspundere care cuprinde toate formele juridice: penală sau civilă. Este o aplicare a principiilor constituționale de la art. 23, 29 și 30. Pot fi urmăriți și trimiși în judecată pentru alte fapte, care nu au legătură cu voturile și opiniile exprimate în exercitarea mandatului cu o restricție care nu împiedică procesul penal: percheziționarea, reținerea sau arestarea lor se poate face doar cu încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Este corectă reglementarea deoarece trebui să se prezume că parlamentarul este nevinovat până la o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Este evident că acolo unde nu există dubiu cu privire la fapta comisă, parlamentarii vor satisface cererea procurorilor. Este normal ca acolo unde există dubiu, parlamentarii să se opună cererii. Pentru că admiterea cererii în prezența dubiului ar duce la un abuz. Pe de altă parte, se cuvine a reține că parlamentarii vor lua o decizie după ascultarea celui învinuit. Ascultarea este o procedură prevăzută de Constituție și capătă o importanță deosebită. Declarația parlamentarului este consemnată și poate deveni un cap de acuzare în procesul penal dacă a fost mincinoasă. Este gravă prin faptul că este dată în fața reprezentanților poporului.

La art. 109 alin. (2) este prevăzută măsura de protecție a membrilor guvernului împotriva abuzurilor plângerilor penale. Textul este edificator însă nu este citit prea des de cei care comentează.

„Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor”.

Se cuvine a face câteva precizări. Precizări care acoperă și pe Varujan Vosganian și pe Daniel Chițoiu, ca să mă refer doar la cei doi. Deși, nu sunt singurii.

Procurorii cer unei Camere a Parlamentului aprobarea pentru începerea urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului. Cererea procurorilor este o sesizare, de fapt, a Camerei Parlamentului cu privire la o faptă penală comisă de un ministru aflat în funcție. Având dreptul exclusiv de a cere începerea urmăririi penale asupra unui ministru pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției ( chiar și fără intervenția prealabilă a procurorilor), parlamentarii unei Camere trebuie să știe în ce constă acea faptă. Parlamentarii trebuie să ajungă la convingerea că respectivul ministru a abuzat de funcția publică deținută și a comis o infracțiune. Să nu uităm că parlamentarii reprezintă legislativul, cea mai mare putere politică a statului. Ei sunt cei care construiesc și aprobă legile așa că sunt cei în măsură să facă și interpretarea lor. Aprobarea Camerei Parlamentului sau a Președintelui României investește Parchetul General cu urmărirea penală împotriva unui ministru.

Discuțiile de azi din CSM vor fi în contradictoriu. Sunt convins că unii dintre judecători, poate și procurori, au citit și înțeles prevederile constituționale așa cum le-am citit și înțeles eu. Alții, cum este acest judecător Dumbravă, înțeleg pe lângă. Sunt curios asupra rezultatului. Dacă va prima interpretarea pe care eu am arătat-o mai sus, nu este exclus ca la nivelul Ministerului Public sub presiunea CSM să se adopte o altă atitudine față de modul de comportare profesională. Dacă se ajunge la CCR, sunt curios cum se va interpreta de către cei 9 judecători. Oricum, o soluție constituțională va trebui să dea CCR, ținând cont de Constituție. Pentru că CCR are multe antecedente ciudate în interpretarea Constituției, va trebui să mă aștept și la surprize.

Totuși, de ce procurorii nu au apelat la Președintele României ? Textul constituțional de la art.109 alin. (2) nu distinge o anume procedură. Dacă există o altă procedură care să impună procurorilor să sesizeze o anume Cameră pentru cazurile în care miniștrii sunt și membri ai acelei Camere, aceasta este evident o prevedere neconstituțională.