În Marea Britanie își face loc cu greu „mintea cea de pe urmă”.

Am citit un articol în The Guardian, scris de Jonathan Freedland. Din lectura altor articole din presa britanică, acest articol mi-a convenit pentru că vine cu unele probleme care interesează în special pe insulari, viitorul lor și, de ce nu, un viitor împreună cu noi ceilalți, cei care suntem în UE.

Nu voi aduce acuze cuiva. Este dreptul britanicilor de a hotărî ce este bine și ce nu pentru ei. Voi reține însă judecățile celor care sunt mai preocupați de un viitor altfel decât trecutul pe care formarea Uniunii Europene vrea să îl împiedice să renască.

Aduc aici, din Preambulul TUE, următoarea motivare a construcției europene:

REAMINTIND importanța istorică a sfârșitului divizării continentului european și necesitatea stabilirii unor baze solide pentru arhitectura Europei viitoare,

Referendumul din Regatul Unit are, de ce să nu o recunoaștem, potențialul de a reveni la „divizarea continentului european”. Avem o divizare care are ca „motor” Federația Rusă. Nu este exclus ca UK să devină al doilea motor al divizării continentului european. Trebuie însă să recunosc faptul că un rol uriaș îl au celelalte state ale UE dar și statele care nu sunt membre ale UE. Dacă ele rămân unite iar UE termină integrarea tuturor statelor existente pe continent, sub un singur steag, atunci divizarea conflictuală a Europei rămâne de domeniul trecutului. Iar extremele, Federația Rusă și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord rămân doar niște extreme continentale fără influență în dezvoltarea europeană. Neplăcută situație dar, nu este exclus să fie așa.

Autorul are câteva remarci, sunt probleme pe care el le judecă din postura de cetățean al UK. Problema economică este prioritară. Fără a fi neglijate alte probleme, cum ar fi libera circulație a britanicilor în spațiul UE după momentul finalizării procesului de separare. Fără a neglija recrudescența rasismului în Marea Britanie față de cetățenii altor popoare, fie membre ale Uniunii Europene fie terțe țări.

Să revin la îngrijorările economice. Am folosit Google pentru traducere așa că de voi avea erori, rog să fiu scuzat. Măcar până la urmă.

„„Guvernator al Băncii Angliei, Mark Carney. "Perspectivele pentru economia sunt atât de sumbre, a spus guvernatorul Băncii Angliei în urma discuțiilor despre „ tulburare de stres economic post-traumatic ”- legate de ieșirea din Uniunea Europeană (n.m.). Fotografia: Matt Dunham / AP

The Economist Intelligence Unit proiectează o contracție de 6% până în 2020 , o scădere de 8% a investițiilor, creșterea șomajului, care se încadrează veniturile fiscale și datoria publică pentru a ajunge la 100% din producția națională - astăzi au o datorie publică de 90%. Nu e de mirare , George Osborne a anunțat că obiectivul central al politicii sale fiscale începând cu anul 2010 - eradicarea deficitului - a fost acum amânată pe termen nedefinit, rupând astfel ceea ce a fost angajamentul definitoriu al manifest conservatorilor "la ultimele alegeri, înapoi în epoca paleolitica cunoscut sub numele de 2015.

Poate că titluri despre Marea Britanie pierde ratingurile de credit AAA nu stârnesc curiozitatea. Poate că e mai ușor să se gândească în ceea ce privește contractele reziliate, investițiile planificate scoase din uz, locurile de muncă existente , care vor fi pierdute și locurile de muncă viitoare care nu se va întâmpla. Sau cercetarea științifică și medicală britanic , care s -au bazat pe finanțarea UE și cooperarea europeană și care va fi setat acum înapoi "zeci de ani", potrivit celor de la capătul ascuțit.

Și ce totul a fost pentru? Pentru Johnson, era ambiția brută. Motivul Gove a fost în mod superficial mai admirabil. El, împreună cu Daniel Hannan și alții, a fost condus de fervoare intelectuală, o credință arzătoare în substantivelor abstracte, cum ar fi "suveranitate" și "libertate". Acele idei sunt nobile în sine, desigur că sunt. Dar nu și atunci când acestea sunt decojite departe de textura aspră a lumii reale. Pentru că atunci când doctrina este păstrată distilată, pur și fervent necontaminat de realitate, se transformă în habotnicie.”

Și da, uite că am ajuns la un mare adevăr. Filosofie pură. Noțiunile ca „suveranitate”, „libertate”, „independență” au valoare abia atunci când sunt aplicate unei realități care aduce beneficii oamenilor, societății. Când sunt însușite de toți oamenii și nu sunt impuse în urma unui referendum. Când nu creează o ruptură în societate sub motivația „democrației”.

Într-un alt articol am citit despre cum a perceput un englez, ca să dau un exemplu, victoria celor care își doresc ieșirea din UE. Ideea că pașaportul britanic nu îi mai permite libera circulație în alte 27 de state europene a simțit-o ca o suferință fizică. Evreu german, a cerut să i se recunoască cetățenia germană.

Cum am mai spus, este problema lor. Oamenii care au votat pentru părăsirea UE nu au știut că zone întregi din Regatul Unit trăiesc cu fonduri care vin de UE. Fonduri care devin nesigure dacă sunt lăsate la dispoziția Guvernului UK. Guvern care va avea de înfruntat nu doar o finanțare mai redusă a bugetului UK, ci și plecări ale „producătorilor” pe continent, „producătorii” care au adus până acum bani la buget. Într-un alt articol din presa britanică, un producător din zona înaltei tehnologii a anunțat că se mută pe continent pentru că majoritatea produselor sale sunt pentru industria auto continentală. Va lăsa un mic grup de lucru în Marea Britanie. Culmea, orașul în care avea firma este dependent de locurile de muncă ale acelei firme.

Se fac calcule. Pe măsură ce timpul trece, insularii află că vor avea de tras niște ani de zile în urma părăsirii UE. Problema este că toate calculele au o mică-mare problemă. Toate prevăd rezultate bune în urma negocierilor cu UE. Toate văd accesul UK la libertățile economice și comerciale ale UE. Libertăți care însă nu sunt acceptate, iar mesajele în acest sens sunt foarte clare, dacă nu sunt însoțite de libera circulație a forței de muncă. Mai toate calculele britanicilor nu văd pierderea serviciilor financiare și bancare actuale, în gândirea unora UE va accepta ca Londra să fie, în continuare, centrul financiar al UE. Ei bine, nu va mai fi așa. Londra va rămâne centrul financiar al UK. Și atât.