Citesc știrea la Agerpres. Am auzit și unele comentarii la TV, la emisiuni în reluare după miezul nopții.
Franța și Germania au căzut de acord că Brexit-ul trebuie să fie luat în considerare, mai ales prin mesajele care au stimulat apetitul unor insulari să voteze pentru ieșirea din UE. Integrarea europeană tot mai aprofundată a fost găsită ca fiind principala vinovată. Ideea a dus, normal, la o propunere de decizie pentru toate statele europene. Întâi au fost invitate statele fondatoare ale UE să aprecieze ideea. Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Belgia au fost prezente și au discutat, au apreciat, au nuanțat, au cizelat ideea care urmează să fie propusă celorlalte state europene rămase în Uniune. A rezultat ideea „Europei flexibile”, o Uniune Europeană în care fiecare stat să aleagă câtă integrare este capabilă să asimileze pe fiecare domeniu de lucru al uniunii.
Evident că am pornit cu gândul ... hai-hui. Ce oare înseamnă asta ? Să fie o recunoaștere a faptului că integrarea între jaloanele unui domeniu de lucru al Uniunii este diferită de la stat la stat ? Să se recunoască, în sfârșit, că fiecare stat membru are capacități limitate de a absorbi condiționările unei integrări ? Să se recunoască faptul că fiecare domeniu de activitate al UE poate fi stratificat astfel încât fiecare stat să urmărească a se integra în limitele pe care le poate atinge ? Posibil. Este posibil și astfel ajungem la „scenariul de spaimă” cu care au încercat tot felul de vizionari să ne înspăimânte, al Europei cu mai multe trepte care ar discrimina pe unii și pe alții.
Scenariul are și el problemele lui. Flexibilitatea de care se face vorbire nu ar prea fi flexibilitate. După părerea mea ar fi vorba despre condiționalități. Statele care vor dori flexibilitate vor trebui să ajungă la un anumit nivel de integrare pentru a beneficia de „prăjitura” de la nivelul superior. Ca atare, vrei să fii flexibil, atunci trebuie să te mulțumești cu beneficiile „treptei de integrare” pe care te afli. Cei mai integrați vor avea mai multe beneficii decât cei mai puțin integrați.
Dacă mă mai gândesc mult, ajung să apreciez ca fiind corectă o astfel de abordare. Chiar dacă, existența treptelor de integrare permite înființarea unor foruri de decizie în trepte ale Uniunii Europene. Cei care nu vor o mai mare integrare nu vor putea participa la deciziile treptei de care nu aparțin, la domeniul „X” sau „Y”. Ca să participi la decizii trebuie să fii parte la efortul nivelului respectiv.
Practic, Comisia Europeană pe fiecare domeniu de activitate va avea două sau trei nivele de decizie, în funcție de nivelul de integrare al statelor membre. Nu în funcție de nivelul la care s-au integrat, efectiv, ci în funcție de nivelul de acceptare a reglementărilor europene privind domeniul. Poți să fii la începutul unei trepte de integrare dar să beneficiezi de participarea la decizie de parcă ai fi perfect integrat. Dacă îndeplinești condițiile de a fi integrat dar nu vrei să depinzi de deciziile de nivel superior, poți alege să stai deoparte. Să accepți doar deciziile de nivel inferior unde ai dreptul la cuvânt.
Hm ! Mie îmi miroase a eliminare a egalitarismului.
Această idee duce însă la alte alea. Sunt obiective ale Uniunii Europene care nu au putut fi promovate din cauza opoziției altor state membre. Cum ar fi cele privind apărarea comună, cum este cea a protecției frontierelor de o forță comună, cum este cea a securității comune etc. Flexibilitatea despre care se face vorbire va permite ca un grup de state, cu un nivel de integrare mai ridicat, să ajungă la un compromis și să se realizeze acel obiectiv comunitar împiedicat până acum să se realizeze. Celelalte state membre pot sta deoparte. Când vor considera că sunt pregătite sau când vor accepta că domeniul le este convenabil, pot cere accederea în domeniul respectiv de integrare.
Asta înseamnă că acele Consilii și Comisii ale UE care decid cu privire la un domeniu sau altul vor avea în componență doar statele care participă la integrarea pe acel domeniu. Celelalte state pot fi cu statut de observator. Mai mult, dacă sunt admise mai multe trepte de integrare, deciziile care privesc toate statele membre se iau cu aportul tuturor statelor membre iar deciziile care privesc doar statele care au trecut la un nivel superior se iau doar de statele care sunt la acel nivel. Nașpa ! Să vezi balamuc !
Ideea flexibilității nu elimină pe nimeni. Este evident că nivelul minim și maxim va trebui să fie negociat de către toate statele membre. Este evident că majoritatea statelor membre vor trebui să aibă ca proiecție a viitorului o integrare completă pentru fiecare domeniu în parte. Bine, cred că unele state vor dori, cum sunt cazuri deja, ca unele elemente de integrare să nu li se aplice. Cum ar fi accederea la Eurozone, la Spațiul Schengen, apărarea comună, securitatea comună, protecția frontierelor externe cu forțe comune etc.
Eu cred că România ar trebui să nu ceară o anumită treaptă de integrare. Avem o anume dezvoltare iar integrarea deplină pe fiecare domeniu ar trebui să fie un stimulent. De fapt, este un mare stimulent să îți propui să îți depășești condiția.
Să vedem ce iese. După cum văd, în urma discuțiilor de la Cotroceni, România continuă neabătută pe ideea UE și NATO. De fapt, este cea mai bună soluție pentru o țară înconjurată de „prieteni”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu