Isărescu, adevăr grăiește. Nu am fost pregătiți să intrăm în UE, în 2007 !

La Alba Iulia, pe esplanada Catedralei Romano-Catolice, Mugur Isărescu a ținut prelegerea „Parcursul economiei românești și al Băncii Naționale a României către modernitate și, totodată, către Europa”, ocazie cu care a pronunțat un mare adevăr. România nu a fost pregătită pentru aderare la UE.

Declarația a provocat minți tulburate din presă și de aiurea să emită tot felul de judecăți și tot felul de acuzații. Este normal, când nu ai cunoștință despre anumite lucruri să spui prostii, tâmpenii, gogoși și alte astfel de „judecăți de valoare”. Am văzut și declarații sau aprecieri jurnalistice echilibrate, ceea ce înseamnă că nu toată lumea are „buba” la cap. Este o confirmare chiar a declarației lui Isărescu - mental, noi nu eram pregătiți să devenim stat membru al Uniunii Europene. Probabil că nici acum nu suntem foarte bine pregătiți însă nu mai suntem singurii. În toate statele membre ale Uniunii Europene sunt persoane care nu înțeleg Uniunea Europeană și rostul ei. Sau nu îl acceptă. Sunt persoane care nu și-au înțeles propria istorie, persoane vrăjite de declarații aiuritoare despre „epoca de aur” a propriei țări, incapabile să înțeleagă ororile rezultate din acele „epoci de aur”.

Le-am spus colegilor de la universitate (Universitatea ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia – n.r.), mai în clar decât vă spun dumneavoastră, adevărul e că noi n-am fost pregătiţi să intrăm în Uniunea Europeană, în 2007. Am liberalizat contul de capital, în condiţii de inflaţie mai mare, dar dacă nu intram, în 2007, nu ştiu dacă mai intram şi, pentru asta, îmi asum toată responsabilitatea pentru că eu am negociat ca premier, în anul 2007, cu Romano Prodi şi m-a avertizat, de atâtea ori, că nu suntem pregătiţi, inclusiv aici (aratând spre cap – n.r.) nu suntem pregătiţi să intrăm în Uniunea Europeană. S-a făcut pasul acesta. E un răspuns pe scurt, nu e nici cel mai competent şi, probabil, nici cel mai satisfăcător, dar atât pot să vă spun acum

 Cei care au prins anii 2000 în administrația publică centrală și au primit sarcini de lucru în vederea îndeplinirii condițiilor de aderare la Uniunea Europeană își mai amintesc, probabil, efortul aproape disperat de a afla ce este cu această Uniune Europeană. Își mai amintesc probabil de nopțile „de lucru”, când documentarea era pe primul plan, când se căutau cu disperare documente despre Uniunea Europeană, când se făceau traduceri la întâmplare, când „traducerile întâmplătoare” provocau crize de timp pentru că lucrai pe o idee și te trezeai că este incorectă, când ți se impunea un anumit stil de lucru și trebuia să împaci „stilul de lucru european” cu „stilul de lucru autohton”. Reprezentanții UE îți cereau un fel de raportare iar „șefii” autohtoni aveau alte pretenții. Când „șefii” autohtoni refuzau, pur și simplu, să accepte documentele de raportare către reprezentantul UE și erai obligat să „lucrezi” texte după modelul vechi de informare. Era cumplit să faci grafice prin care prezentai reprezentantului UE o evoluție și apoi să lucrezi un text, de multe ori peste 20-30 de pagini, prin care explicai șefilor despre ce este vorba în grafice.

A fost perioada în care abia așteptai să se termine ziua de lucru pentru a te apuca să lucrezi pentru sarcinile primite în vederea aderării la UE, din perspectiva instituției din care făceai parte. Dacă erau mai multe instituții publice care lucrau la același document de poziție știai că îți poți accesa „colegii” la ore mai târzii, pentru că și ei lucrau la fel ca tine. Așa că orele în care schimbul de informații pentru corelarea diferitelor capitole din documentele de poziție se putea realiza au devenit cele de după ora 19.00. Birouri singuratice din clădirile unor instituții publice erau luminate până seara târziu, chiar și după orele 24.00. Nu mai vorbesc de dotarea noastră. Încă se mai lucra cu mașinile de scris. Accesul la calculator era o „reușită individuală” ! A fost perioada în care la noi, de la sistemul de operare „LOTUS” și „AMIPRO” s-a trecut la „WINDOWS” și „MICROSOFT OFFICE”, când s-au achiziționat calculatoare și imprimante, când mergeai cu „caietul maculator” pe care scriai un proiect de act normativ sau făceai un grafic ori un referat la „operatorul de calculator” pentru a fi digitalizat. Când mergeai cu „discheta” la alt minister pentru a da documentele la care ai lucrat și care au fost aprobate, inclusiv de ministrul tău, pentru a fi preluate de ministerul care era responsabil de un anumit document de poziție. Când toate lucrările erau tipărite la imprimante pe ace, în 3 sau mai multe exemplare, dar și stocate pe dischete. Mai târziu, destul de târziu, au apărut CD-urile și foarte târziu stick-ul USB. De obicei, le cumpărai pe banii tăi. Procesul de aderare la UE a fost foarte slab finanțat de la bugetul de stat. Iar munca celor care au lucrat activ pentru realizarea documentelor de poziție s-a făcut, cel puțin la început, pe banii lor.

Eram înapoiați rău de tot. Era obișnuit să vezi cum funcționarii însărcinați cu lucrul la documentele de poziție se opun, categoric, cerințelor din documentele UE pe care trebuia să le implementăm. Era obișnuit să îi auzi pe unii că aderarea la UE este un prilej pentru statele alături de care doream să fim în UE să „ne spioneze organizarea și modul de funcționare ca stat”. Unii și-au dat seama că aderarea la UE va schimba profund țara, modul de a guverna, relația autorităților cu cetățenii. Era o schimbare care le tulbura educația primită până atunci și concepția despre putere. Își pierdeau din importanța socială iar asta era de neadmis.

Era un coșmar să modernizezi un act normativ. Aducând elemente noi în reglementările cu vechime de zeci de ani, schimbai obiceiuri. Trebuia să dau explicații pentru fiecare propoziție care schimba ceva. Pentru fiecare tip de acțiune prevăzut. Pentru fiecare nou concept care era în legislația europeană sau în legislația altor state dar care era diferit de ce aveam noi. Împreună cu o parte dintre colegi am lucrat cu gândul la viitor. Chiar dacă dotarea noastră și programa de pregătire a elevilor și studenților noștri nu erau pregătite pentru noi concepții. Am avut noroc cu un șef care și-a propus să rămână ca cel care a reformat instituția și, după lungi explicații pentru fiecare proiecție în parte, ne-a acordat tot ajutorul și a cerut în dotare acele lucruri și echipamente care făceau posibile schimbările.

Peste tot erau „dușmani” ai integrării. În fiecare minister, fără a-l exclude pe al nostru, erau persoane cu drept de semnătură care puneau piedici. După lupte grele, când ajungeai la comisiile parlamentare, dădeai de alți „Gică contra”. Era perioada de glorie a PRM, când Vadim Tudor avea în Parlament mulți reprezentanți. Multe idei ciudate au mai fost vânturate la audierile în comisii. Trebuie să fac o mărturisire. Am primit, de multe ori, ajutor de la Costică Canacheu care stătea aproape de mine când mă interoga Tudor Marcu, fratele lui Vadim, vicepreședinte al Comisiei de apărare de la Camera deputaților, cel care a condus de multe ori ședințele Comisiei când am fost pe acolo.

Isărescu are mare dreptate. Nu eram pregătiți pentru aderare. Dacă însă nu aderam atunci, în mod sigur nu ne modernizam. Rămâneam la nivelul anului 2000 din punctul de vedere al organizării, dotării și înțelegerii lumii în care trăim.

Tot în perioada 1998-2000, Romano Prodi a lansat o idee care abia astăzi prinde viață. Italianul a lansat ideea unei poliții de frontieră a Uniunii Europene. Ideea este absolut rațională. Din moment ce vorbești despre frontierele externe ale Uniunii Europene, atunci responsabilitatea supravegherii și apărării lor revine Uniunii Europene. La noi, ideea a fost primită nu cu uimire, ci hulită cu mare mânie. Bine, eu am fost făcut „trădător”.

Isărescu și-a asumat o mare responsabilitate când a propus și impus în țară, anul 2007 ca an de aderare la UE. Isărescu este un vizionar. În loc să fie înjurat și discreditat ar trebui să i se aducă mulțumiri. Ceilalți, de după el, Năstase și Tăriceanu doar au beneficiat de ce s-a început. Pe timpul lui Năstase era să oprim procesul de aderare. Faptul că nu s-a oprit este meritul unor funcționari publici implicați în elaborarea lucrărilor pentru documentele de poziție care nu s-au împăcat cu gândul că munca lor este în zadar. Funcționari din toate ministerele. Fără excepție. Au fost puțini însă foarte buni. În timpul care a urmat, mulți dintre ei au evoluat. Aderarea la UE le-a permis să evolueze, peste posibilitățile de gândire ale șefilor lor. Împotriva tradiției „politice” și culturii instituțiilor în care au lucrat. Mulți au devenit funcționari ai CE. Bravo lor.