Naționalismul

Întreaga istorie a Europei se îndreaptă într-o singură direcție, aceea de formare a statelor în care drepturile politice se aplică tuturor cetățenilor opusă ideii „națiunilor” în care drepturile depind de calitatea de membru al unui cerc filosofic, al unei etnii, al unei comunități de limbă sau al apartenenței la o comunitate religioasă.

Este un singur sens. La fel ca „săgeata” timpului care nu mai are un sens contrar.

Pentru a se ajunge la statele democratice actuale, s-a parcurs un drum lung presărat cu dezastre și catastrofe umanitare, de la războaiele religioase din secolele XVI și XVII la conflictele din fosta Iugoslavie de la finalul secolului trecut. Și încă nu am terminat, pentru că astăzi avem deja simptome ale diferențelor religioase care devin acute, încurajate de unele state cum ar fi Ungaria și Polonia îndreptat împotriva imigranților de religie islamică. În alte state a renăscut islamofobia care a dus la formarea unor organizații politice radicale poziționate politic în zona extremei drepte care, în mod evident, va duce la renașterea conflictelor religioase care au zguduit continentul în trecut.

Naționalismul ia amploare. Exact acolo unde s-a manifestat în trecut cu mai multă violență. Naționalismul promovează izolarea și ruperea de statele care și-au finalizat evoluția către statul unitar. Naționalismul promovează mai nou izolarea față de comunitatea geografică de state. Deocamdată avem Marea Britanie dar sunt destul de vizibile și atitudinile anti-europeniste ale Ungariei și Poloniei.

În Europa, antidotul anti-război a fost Comunitatea Europeană din care mai târziu a apărut Uniunea Europeană, ca urmare a evoluției Comunității și măririi numărului de membri. Uniunea Europeană este un spațiu al tuturor cetățenilor, indiferent de pasiunile lor (naționalismul este o pasiune, nu o realitate - Emmanuel Todd), este o mare realizare a popoarelor și statelor europene.

O parte dintre scriitorii europeni au evidențiat faptul că Europa trăiește astăzi, prin formarea Uniunii Europene, unul dintre cele mai puțin violente momente ale istoriei sale. De bună seamă că ideea este reală. Formarea Uniunii Europene are ca principal scop împiedicarea declanșării unui nou război mondial. Statele care au dus toate războaiele europene au renunțat la ambițiile naționaliste și au format Uniunea în care trăim astăzi. În secolul al XV-lea erau în Europa 5.000 de unități politice independente, baronii. La începutul secolului al XVII-lea erau 500 de unități politice independente. În epoca lui Napoleon erau 200 de „state” iar în 1953 erau 30. Numărul lor a crescut prin destrămarea URSS, a Iugoslaviei și a Cehoslovaciei la finalul secolului XX.

Mișcările politice actuale, în care putem băga Brexit-ul dar și evenimentele din Spania/Catalonia, le putem băga în categoria „victoriei” naționalismului. O întoarcere a Europei la evul mediu. De aceea statele membre ale UE nu agrează această tendință. De aceea Uniunea Europeană va susține statele membre și va combate secesiunile.

În comentariile britanicilor la articolele din presă am găsit formulări de genul: „și după ce ne rupem de UE, le declarăm război ?”. Dacă stăm să ne gândim mai bine, destrămarea statelor în Europa și ruperea statelor de Uniunea Europeană nu poate duce decât la renașterea ambițiilor economice și politice, în special cele privind apartenența unor teritorii la diferite state pentru considerente de limbă, de etnie, de religie, de „istorie”. Iar întoarcerea la acest trecut al confruntărilor este inadmisibilă.

Surse: presa străină