Câteodată, dar numai în cazuri deosebite, Liiceanu îmi devine simpatic.

Gabriel Liiceanu

Un articol scris de Liiceanu pe „contributors” îmi place. Nu în totalitate. Nu sunt tipul care gustă acest tip de scriere. Îmi place în sensul că vede bine niște lipsuri ale societății românești. Sunt lipsuri datorate mai multor factori. Sunt lipsuri care au rădăcinile într-un trecut nu prea îndepărtat. Trecut la care și Liiceanu și cei din mediul lui au contribuit cu spor. Bine, ei acum nu vor să recunoască acest lucru, ei au obținut imediat după revoluție calitatea de „dizidenți politici” ai regimului Ceaușescu deși l-au slujit cu ardoare de fiecare dată când interesele lor au putut fi promovate prin intervenția „divină” a „ilustrului conducător”.

Ce spune Liiceanu spune bine. El vede bine consecințele unei educații axată pe memorare și supunere, a unei instruiri școlare axată pe promovarea propriilor profesori (ca o ciudățenie, profesorii de la diferite facultăți nu se recunosc între ei ca specialiști ai domeniului în care predau !), vede bine disfuncțiile care slăbesc actul de guvernare sau procesul de învățământ dar ... nu se vede pe sine ca actor pe scena vieții românilor. El este unul dintre actorii care au contribuit la ce vede rău acum. Mereu a fost alături de puternicul zilei. Mereu și mereu i-a găsit o scuză sau o oportunitate. Acum este ancorat la „altă sursă” pentru că, din nefericire pentru el, la Cotroceni este altcineva decât a dorit el, la un moment dat, să fie.

Scrie pentru a ataca o persoană. Îl atacă pe prof. și academicianul Ioan Aurel Pop de la Cluj. Ce caută acesta în Comisia prezidențială pentru „Proiectul de țară” ? Nu îi neagă pregătirea profesională, îl atacă pentru participarea lui la o comisie a Ministerului educației care nu a văzut plagiatul lui Ponta ! Ce face Liiceanu este absurd. Sincer.

Pentru această Comisie prezidențială este utilă contribuția academicianului Ioan Aurel Pop sau nu ?

Nu aștept un răspuns de la Liiceanu, nu îl aștept pentru că are deja o poziție care îmi arată că nu crede în această Comisie.

Administrația Prezidențială  și-a propus să facă „un proiect de țară” care să arate „unde vrem să își găsească România locul în UE”. (Vezi Doamne, pe fundalul celor amintite, e greu de aflat ce-i lipsește și ce-i trebuie României.) Și, în vederea realizării proiectului, s-a alcătuit o comisie (cum altfel?) alcătuită din cei presupuși a fi calificați pentru această sarcină măreață. În centrul proiectului, după cum a anunțat recent Președintele țării, se află „România educată”: „România educată e calea spre viitorul României. Fără o generație educată nu se poate construi viitorul”, a spus el.

Mă gândesc că Liiceanu se dorea și el membru al comisiei. Nu degeaba să referă el la tema centrală a proiectului: România educată. Dar ... nu se vede pe el în mijlocul grupului chemat să participe la lucrări. Nu se vede nici pe el și nici pe cei care fac parte din grupul lui de amici.

Bag seama că proiectul Președintelui Klaus Iohannis „i-a intrat strâmb” lui Liiceanu în minte. Bănuiesc că el și Pippidi, și alții ca ei, „persoane importante”, au tot făcut proiecte de țară care nu au ajuns să fie aplicate, nu au fost acceptate de partidele politice. Au încercat ei cu Traian Băsescu de prin 2002 dar cum a ajuns individul la „bucate”, le-a dat un sut undeva și i-a alungat. Bine, nu imediat ci mai târzior puțin. Între timp Liiceanu și alții de care este mereu alături au făcut deplasări în interes național de la București la Constanța cu avionul prezidențial pentru o întâlnire urgentă cu Băsescu la Neptun. Astăzi, ghinion, Președintele Klaus Iohannis cere un proiect de țară acceptat de toate partidele politice - de aceea are fiecare partid parlamentar câte doi membri în comisie. Proiect care să fie ca un ghid pentru fiecare partid politic suficient de liber pentru tot felul de politici publice, fie de stânga, fie de dreapta, dar cu aceeași finalitate.

Ce nu este acolo, în acea Comisie prezidențială ? Păi, nu este USR-ul condus de Nicușor Dan și ca atare nu au fost nominalizați cei de la GDS și SAR !

Liiceanu scrie bine. Pomenește bine lipsuri. Ca să fiu cinstit, scrie mai bine decât jurnaliștii care ne intoxică cu știri „prelucrate” potrivit intereselor „stăpânilor”. Dar atât. Se comportă ca un jurnalist evoluat. Cât privește latura filosofică ... aici am mari rețineri. Bine, este posibil ca eu să nu am suficientă materie cenușie la dispoziție pentru a înțelege măreția gândirii liicene. Dar am o scuză. Sunt o ființă umană într-o țară „de tâmpiți” sau „de idioți” după cum îl apucă pandaliile pe Liiceanu când este foarte supărat.