În Turcia cineva a apăsat pe butonul roșu al violenței primare. Puciștii.
Nu au nici o treabă cu democrația. Ei au vrut să schimbe un regim. Au vrut să ajungă ei la putere. Au crezut că vor fi sprijiniți de populația care a tot manifestat contra lui Erdogan. Ei bine, populația aia a cam stat acasă. Au ieșit susținătorii lui Erdogan.
Sunt semnalate fapte oribile. Soldații care au participat la puci au fost bătuți, de civili, în prezența polițiștilor. Răniți și uciși unii dintre ei. Se pare că s-a procedat și la lapidarea unui militar după modelul ISIS. Oribil.
Puciștii au început să ucidă. Alți colegi de-ai lor. Militari, polițiști, forțe de securitate, civili. La moarte se răspunde cu moarte. Cei care au câștigat se răzbună. De fapt, primele acțiuni ale puciștilor au fost acțiuni de răzbunare. Au ucis pe cei care, în mintea lor, îl serveau pe Erdogan și regimul lui. Nu s-au gândit că oamenii aceia au familii, copii acasă, părinți, soți și soții. Au văzut în ei pe „Erdogan”. Nu merită milă.
În Turcia, crima a devenit un fel de tradiție cu ocazia puciurilor. Turcia a avut multe puciuri. Cu enorm de multe victime. Făcute de fiecare parte care a ajuns, temporar, la putere. Armata are crimele ei, puterea civilă are crimele ei. A face pe unii sfinți și pe ceilalți draci este o greșeală.
Puciul ne mai arată că o anume parte a societății, cea care a ieșit „la luptă” cu Erdogan, nu a avut puterea de a forma o majoritate politică care să îl înlocuiască. Mai mult, cred că au fost printre cei care au instigat la ură. Li s-a răspuns cu ură. Este evident că sunt participanți activi la despărțirea societății în mai multe tabere. Culmea este că nu sunt două tabere ci mai multe. Unele informații spun că predicatorul disident, dușmanul lui Erdogan (cel care este în SUA), și-a construit o „lume” a lui peste tot în străinătate. Are „școli” și în România. La fel cum au și cei din PKK. La fel ca organizațiile ilegale. Pe cine să creditezi ? Normal ar fi pe nici unul. Nu trăim în lumea lor, nu avem cultura lor, nu avem convingerile lor religioase. De aceea refuz să creditez pe unii și pe alții.
Ce aleg turcii ca mod de viață este treaba lor. Problema care mă interesează pe mine este ce relații putem avea noi cu turcii. Îmi doresc să avem relații bune.
De aceea nu mai creditez pe nimeni cu privire la ce dictator este Erdogan. Din moment ce turcii îl vor așa, în majoritatea lor, atunci el nu este dictator. Nu mă afectează și nici nu îmi propun să salvez omenirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu